Turtureaua de silex (chipul din geam)

                                                            În Transilvania plouă,

pe munţi ninge, la ţară lumea taie porcul. Abia în Sâmbăta asta a ajuns şi la noi mult aşteptata vreme rea. La 7 era soare, dar a apărut un nor compact şi umed care s-a extins până ne-am scufundat total, în universul marelui gri. Nemaifiind ceaţă, griul lasă lumea de jos, a blocurilor, a crengilor, a pisicilor și a oamenilor, să se vadă reciproc. La un moment dat, pe sub plafonul de nori gri, se strecoară un soare vioi, fericit şi nepăsător la ce e deasupra. Cum e posibil să existe soare sub nori? Cum e posibilă libertatea multor lucruri şi întâmplări, deşi toate sunt strict calculate? Aici se vede ştiinţa şi arta independenței posibile. La ora 13 în Bucureşti sunt 7 grade iar la munte e lapoviţă.

-          Mâncăm criză pe pâine de dimineaţă până seara, spune Guvernatorul Băncii Naţionale.

Cerul apăsător și soarele de sub nori îmi amintesc de o săptămână ceţoasă în munții Maramureşului şi de un amurg strălucitor în deşert, când mâncam ciorbă cu linguri inox din castroane inox. Probabil că în cartierul Cumpătului din pădurea Sinayului, Elis se află în ceaţă, frig şi ninsoare dar eu o văd în geamul amintirii într-o dimineaţă ploioasă, când am coborât să duc nişte oase cățelelor alsaciene iar la întoarcere Elis stătea goală, dincolo de glasvand, ca un tablou de Modigliani. Mi-a făcut cu mâna şi a fugit lăsând uşa de la hol deschisă iar din dosul uşii de la baie mi s- adresat  râzând în hohote:

 -  Nu mă aştepta! La mine duşul durează o oră!

M-am răzbunat bându-i cafeaua și fumându-i o ţigaretă Vogue, amintindu-mi că în liceu, citind Adela lui Ibrăileanu, așteptam ca ”el” s-o atingă măcar puțin dar n-a făcut-o spre dezamăgirea mea.  Livrescul meu a fost întotdeauna mai mult decât teorie l-am trăit intens, tridimensional, senzual. Mereu mi-am spus și mereu am uitat, că ar trebui să mă apropii cu mai multă precauţie de cărţi, nu să mă expun cu inconştienţă loviturilor lor, capcanelor, care pentru mine, pot fi mortale.

   În cuhnie după o bere, cel mai bine merg nişte cartofi prăjiţi. Oare cum va fi viața mea de acum înainte? Dar nimeni nu-și cunoaște viitorul. De dimineaţă, nu ştiam dacă eram treaz sau visam limuzine de lux şi garsoniere placate cu marmură albastră.

   Îmi propusesem să nu mai fumez și să fac exerciții cu ganterele dar nu m-am putut abţine. Nu dau telefoane amicilor când mă simt singur, pentru că toți suntem la fel, avem aceleaşi probleme nerezolvate. Totuși îmi place când mă sună Di Ana  din trafic, unde îşi percepe ea mai acut singurătatea. Mă grăbesc să-i pun eu întrebarea ei stereotipă:

-          Ce faci?

-          Nu ştiu ce fac şi ce simt, nu am nici un plan. Decembrie e pentru mine cea mai grea lună din an. Luna sinucigaşilor.

-            Mă bucur că m-ai sunat.

-           Mă apucă gândurile în pauzele din trafic.

-           Pe mine seara, după ce adoarme Dana. La  ora 21 poţi să tai lemne pe ea.

-          De asta eu mă gândesc la viaţa mea ziua - seara cad anesteziată. Îţi promit să vin pe la tine când am o clipă liberă.

-          Să vorbim?

-          Să ne vedem.

 Mereu promite dar ideea că ar putea veni o satisface mai mult decât întrevederea reală. Totuși e reconfortant să ştii că are cineva nevoie de tine. Seara, atras de şuierul vântului pe muchiile de beton, ies în logia nordică, unde simt în ceafă   adierea rece şi umedă iar dincolo de legănarea vârfului arţarului înalt, pe norii vineţi, o pată de lumină se plimbă cu mişcări circulare şi în zig – zag, în jurul altei pete mai mari, nemişcate, pulsând lumină de intensităţi diferite. Mai târziu, lângă ea apare o altă pată mai mică. O fi născut? Pe geamurile lui A1 a început jocul luminilor de Crăciun: albastru de gheaţă, gălbui cu irizaţii roşii. La miezul nopții  petele de lumină se înmulţiseră şi se jucau. Nu par reflectoare militare pentru că se află nu doar sub nori ci și pe deasupra și par să treacă prin ei, în diferite unghiuri. Sunt mereu legate de nori iar vremea rea, vântoasă, pare să le dea aceeaşi stare e bine, de lipsă de plictiseală, ca şi mie şi Ariadnei.

                                     Noapte grea de vise montane

intense: se făcea că eram într-o mare expediţie entomologică în Retezat – o veche dorință, neîmplinită. Albastrul rece al zorilor de Duminică, a înghiţit norii cu entităţile lor luminoase cu tot. Frig. Vântul face dintr-o sămânță aripată un mic elicopter bezmetic şi umflă o pungă de plastic agăţată în crengi, indicând direcţia N-S. Timpul bate ca un vânt, din vise până-n amintiri şi înapoi. El naşte, ucide şi renaşte, ca pe o muzică, lucrurile şi închipuirile. În Messa dei tempori belli de Haydn, dirijată de Bernstein îmi dau seama că Leonard a pătruns pe ecranele noastre ca tânăr şturlubatic, a îmbătrânit brusc (electronic) sub ochii noştri şi a dispărut într-o simetrie muzicală, ca un corp ceresc enigmatic. Ca  şi Havel, iubitorul de poezie, de femei frumoase, de revoluţii, de democraţii, de libertăţi personale, care s-a luptat cu succes cu un cancer pulmonar şi a murit la 75 de ani dar tot mă doare dispariţia lui. Durerea ne e dată numai nouă animalelor, sau şi plantelor și mirosurilor și luminii? Goethe spunea că există suferință și dincolo de noi. Fâşia de lumină de pe latura externă a  turnului îndepărtat, necunoscut, pare ruptă, sfâşiată ca o aşchie în partea de jos şi se tot micşorează ca o viaţă care dispare singură şi anonimă. Rămân alături de acest camarad de război, până se stinge.

                                           Toată ziua de luni

am corectat jurnalul de la Sinaia, Somnul marmotelor. Seara, frigul a adus zăpadă în judeţele nordice şi a răsturnat valul de surf al burniţei peste câmpie. Copacii sclipesc până la ultima crenguţă, asfaltul sclipeşte şi el într-un univers negru, lucios. Am căutat petele de lumină din nori şi nu le-am găsit. În acest timp, doi olandezi şi-au extras chirurgical câte o bucăţică de carne, apoi au mers la restaurant, și le-au prăjit şi și- le-au mâncat.

                                     Marţi, când am plecat de acasă,

 era rece, umed, întuneric. Manechinele adăpostite după vitrinele cu beculeţe, erau înfofolite gros iar în metrou două femei povesteau cum au cumpărat rinichi, limbă şi şorici. Aud fără voie discuția între un băiat și o fată:

-          Mai dă-mi unu ( un sărut).

-          Eşti bunoaică. E ceva între noi.

-          Cât de mare?

-          Cât un şobolan

     Din multele lucruri pe care aș vrea sau ar trebui să le fac, nu sunt în stare nici măcar să mă hotărăsc să-mi iau concediu. Nu-mi place apropierea Sărbătorilor. Nu pot să mă decid să particip la expediţia de primăvară a Clubului în Africa, dar trebuie, pentru că acum se iau deciziile. Nu știu de ce mă gândesc la Vaclav Havel - mort și la Kim Jong Il - la fel, dar câtă diferenţă! Aveau fiecare câte un viciu: primul fuma iar al doilea ”agrea” coniacul. Probabil că îl agrea nasol de tot. Seara prăjesc cârnaţi picanți și fac salată de ridiche neagră ca în fiecare  decembrie. Apoi citesc din thriller ul Sacrificiul din miezul iernii: începe neaşteptat, cu versuri: ”Dragostea este imposibilă dar şi inevitabilă”. Vânez tuşe specifice ţinuturilor nordice, de genul : Cui îi poate plăcea asemenea frig? E de netrăit iarna în ţara asta!

                                       Miercuri: nin – ge, e nin –soare.

   Într-o limbă fosilă dezgropată (sau inventată?) de lingvişti autodidacți, nin ar însemna nu, ge - pământ şi soare – soare. În traducere, pământul şi soarele nu se mai văd din cauza zăpezii. Asta am explicat-o în Somnul marmotelor.

   Ieri revoluţionarii de acum două decenii au rupt cordoanele poliţiştilor din faţa muzeului,  aflat peste drum de clădirea Guvernului. Cineva a leşinat. În Parlament cineva l-a numit pe fostul preşedinte Iliescu criminal iar comuniştii lui au părăsit sala. Se petrec lucruri importante? Ce este important? Bună sau rea, până și marile obiecte cosmice au o soartă. De exemplu, două stele sau două galaxii se pot respinge şi îndepărta la infinit, sau se pot atrage până la coliziune. ”Noi” nu avem noroc: gaura neagră a Andromedei va înghiţi gaura neagră a Căii Lactee. Dar numai 10% dintre corpuri se vor distruge, restul se vor repoziţiona aproape intacte,  în noua galaxie lenticulară ce le va înlocui pe cele două spiralate. Truisme. Pentru mine e mai important că tatăl meu, la 91 de ani..aleargă. Nimic din ceea ce se petrece în lume nu contează dacă nu se reflectă în noi şi nimic din ce e în noi nu contează dacă nu comunică cu exteriorul. O carte e un obiect care nu spune nimic până în clipa în care e citită. Cel mai dificil e că atunci când vrei să stabileşti o legătură cu exteriorul te izbeşti de ninsoarea nesfârşită a altor elemente în mişcare. Nici un punct nu e singur, face parte dintr-o mulţime de puncte şi lumea se creează dintr-o perspectivă personală.

   Pe drumul spre gaura de vierme ofer cetei de câini vagabonzi pe care-i ştiu de pui, caltaboşul fad, fără suficientă ceapă. În dreptul spitalului de nebuni, băiatul care umblă desculţ toată vara, acum e în ciorapi şi e tot sănătos tun. Dacă boala e produsă de nefericire, el e sănătos – e de o fericire imperturbabilă.

   Am plecat pe lumină spre metrou iar în Piaţa Sudului pot studia peretele de beculețe care luminează feeric noaptea, ca un versant de gheaţă albastră. E acoperit de iedera unei reţele de fire duble, unele terminate cu un mugure de lumină. Simbol al misterului devoalat, acestea sunt firele legăturilor simple, ne mistice, din spatele oricărei ”minuni”. Necunoscutul, la el acasă, e banal, stupid de natural. Nu există nimic în sine dacă nu poate spune nimic decât în lectura altuia. Dacă tu nu exişti decât prin celălalt şi el la fel, cât e de lung acest drum şi unde duce? În stația de metrou, unde se difuzează muzică serafică de Crăciun, cumpăr încă o carte polițistă din seria neagră nordică, de Kjell Ola Dahl, pe dosul căreia citesc: o reţea întortocheată de istorii din care nu lipsesc furturile de obiecte de artă, şantajul, sexul fierbinte şi răsturnările de situaţii. În laborator mi se arde becul de la lampa de birou şi electricianul îmi aduce din subsol propria lui lampă.

-           Mi-ai adus iar lumină nea Vasile!  Zâmbeşte.

-          Știu că aveţi mult de lucru. Acum zâmbesc eu.

”Corindăm, corindăm, pe la uşi pe la fereşti, cu corinde româneşti! ” aud la radio, în timp ce primesc telefon de la Elis care mă anunță că rade dovleac pentru plăcintă.

  -    Se mănâncă dovleac în Ajun, ca să ai viaţă lungă şi bani.

-          Dacă e musai! Ai dovleac turcesc?

-          Nu, „plăcintari” de la Lina. Dar nu sunt porceşti.

-          Îmi amintesc cum arătai când ai venit la mine acum câţiva ani, când m-ai invitat la serbarea pomului de iarnă a Firmei. Erai blondă, cârlionțată și subţire ca o trestie. Erai toată în alb.

-          Nu ştiam ce va urma. La dovleac pun scorţişoară. E bună contra diabetului

-          Eu mănânc ridiche neagră. Drenează bila

-          Sunt buni şi napii

-          Care se dau prin gard?

-          Da. Napi-ți dau prin gard, dar repede.

-          Eşti bine dispusă. Ai dormit bine?

-          Am visat frumos

-          Fie-ţi milă şi nu-mi spune. Am imaginaţie.

-          Poetică?

- În thrillerul nordic pe care l-am cumpărat se spune că scenele fierbinţi sunt inevitabile pe frigul ăla.

-          Cărţi pentru puşti.

-          Puştii de azi știu să trăiască mai bine decât adulții. Nu se bagă la ogeac fără băutură, muzică, droguri..

-          Şi „cauciucuri”. Eu provin dintr-unul spart.

-          De Di Ana ştii ceva? că nu m-a mai sunat.

-          Face Crăciunul la Sinay şi Revelionul la Londra.

-          Ce viaţă duc unii!

-          Ce viaţă? Tot anul se agită şi nici la sfârşit nu se liniştesc.

                                  Franţa e o putere second hand,

care face eforturi disperate să se menţină pe linia de plutire germano – britanică, aud la radio. Apoi citesc gazeta culturală și fac sublinieri cu pixul cu pastă: Ce însemnă bunătatea lumii create şi a Creatorului în condiţiile unei stupefiante prezenţe a sângelui la toate nivelurile? se întreabă un domnul cel vechi, într-o dizertaţie despre tigru dar nu despre cel borgesian ci despre cel scăpat dintr-o grădină zoologică iar Paul Ricoeur afirmă că metafora exprimă un lucru ascunzându-l, libertatea omului fiind forţată să existe în faţa răului. Sfântul Vasile: răul e o ieşire din starea naturală a elementelor. Dacă împiedic tigrul să ucidă, abia atunci fac răul. Dar răul făcut de tigru? Dar răul făcut de Dumnezeu prin boală şi prin moarte, prin lăsarea în viaţă şi nepedepsirea ucigaşilor şi hoţilor care de cele mai multe ori o duc foarte bine? Religia prin vocea sfinţilor e împăciutoare. Sf. Vasile zice că răul şi suferinţa duc la îndreptare iar răul nu e pedepsit în această viaţă, ci în viaţa de apoi. Rămâne treabă de făcut şi acolo, nu se stă degeaba şi se bea ambrozie. Sf. Augustin spune că fără urâţenie nu s-ar putea vedea frumuseţea care e valorizată de urât ca lumina de umbră. Dumnezeu, spune el, e un artist atât de desăvârşit în cele mari încât e ilogic să-l consideri mic, în cele mici. Crima e totuşi în vârful mic şi rău al stiletului (nota mea). Frumuseţea firilor temporale e făcută din „trecerea” lucrurilor şi se apreciază prin moartea celor ce se nasc (Sf. Vasile). Sf. Ambrozie: autorul greşelilor şi al nenorocirilor nu trebuie căutat în afară, e înăuntru, în noi înşine. Aristotel, Toma d’ Aquino  Sf. Augustin, Norman Geisler: libertatea și binele produc răul prin alterarea binelui. Dumnezeu nu distruge răul (deşi ar putea), din autorespect: nu vrea să distrugă o parte din ceva creat tot de El. Și eu cred că doi e inferior lui unu, dar atunci nu tot primul e vinovat de tot? De ce nu a rămas aşa cum era? Se plictisea? Răul e necesar ca să ai de unde alege, să poți căpăta astfel senzația de libertate. Un bun om de ştiinţă e considerat acela care a făcut toate greşelile posibile, înainte de ajunge la adevăr. Dacă religia consideră răul ca o ruptură, o alterare trecătoare a binelui, fizicienii au descoperit că Universul suferă rupturi nepercepute, nedureroase, necatastrofale, care „se cos” singure. Aşa cum face prietenia şi iubirea prin bunătate şi dăruire?

   

-          Ştii că i-am cerut Danei Lalelele înlăcrimate, tablou care mă obsedează de când l-am văzut? I-am spus că i-l plătesc, îmi spune la telefon Cătălin, fost elev al Danei

-          Şi ea ce-a zis?

-          ”Hai sictir! Ţi-l dăruiesc. Cu plăcere”.

-           Şi noi am ţinut pe hol un tablou de-al tău. L-a furat cineva

-          Vă fac altul. Înseamnă că o lucrare de-a mea e privită cu plăcere undeva, în casa cuiva.

-          Firul de cenuşă al lui Dorel Zaica l-am ţinut pe gang mulţi ani dar era prea mare, nu avea loc decât vizavi de ușa cuhniei şi începuse să se scorojească. L-am dăruit.

-          Îl ştiu: un 8 vertical, cenuşiu pe un fond verde, tenebros.

-           Era cam morbid dar şi eu eram aşa atunci.

-          Cam morbid? Era de crematoriu! Dar asta îţi dădea fiori. E straniu că erai morbid tu,  un angelic.

-          Îngerii sunt  aproape de viață și de moarte.

 Librăria „Papirus” de lângă Piața Romană e modestă, pentru că e pe jumătate papetărie, dar e totuși diversă. Cumpă Masa pisicii  şi Universul holografic.  În capătul sudic al găurii de vierme, la ”iurtă”, femeia cu glugă mai are trei degete de ţuică în sticlă atunci cân spune cuiva aflat dincolo de faldurile de plastic:

-          Dacă-mi răscumpăr casa, pentru care am muncit o viaţă, o vând şi vin aici s-o beau cu voi..

   Neputinţa mea de a mă crampona de realitate e atât de asemănătoare cu a acestei femei! Deși eu nu am ce vinde nici măcar cât are ea. Nu m-a interesat să-mi fac o casă, nici să acaparez vreuna  din centru, ale fraților tatălui meu, deși au trăit singuri, fără moștenitori și puteam să lă obțin chiar pe toate, în schimbul îngrijirii lor, nici hectarele moștenite de la părinți în câmpie sau la munte, pe care le-am donat verilor. Oricum, la momentul respectiv pământul nu valora mai nimic. Totuşi, ce ruptură trebuie să fi fost în viaţa femeii cu glugă, când a rămas pe drumuri! Și în a Elisei, care a făcut afaceri de milioane de euro din nimic, în câţiva ani şi apoi a pierdut (cel puţin temporar) totul în câteva luni! În viața mea ce ruptură a fost?  ”Știu, niciodată nu va reveni // trista amiază luminoasă // când un tren mă-ndepărta de inima mea. // Nu cânta nimeni, nimeni nu plângea, // eu cel adevărat, eram decapitat. // Martorul acelei execuții rătăcește de atunci prin lume // și-mi poartă numele” (Poemele Pierdute). E preferabilă  iubirea care moare (repede) în împlinire, odată cu primul strop de sudoare căzut în ciorbă de pe fruntea iubitei sau e mai bun vaccinul neîmplinirii care duce la o fericire secundă, cum crede și Thomas Mann? E ciudată această mutație sentimentală  generalizată, acest ” pustiitor război, prin care trecem fiecare”, cum mă miram demult, în Caietul Gri.

   Seara, în logia nordică, fulgi rari, rătăciţi, vagabondează prin lumina de un gri cameleonic: bleu verzui, apoi mohorâtă până la negru. Metafora rupturii universului impregnează și relaţiile umane. De ce m-a încălzit acum, de sărbători, reluarea legăturii cu pictorul Cătălin ? Ne-am înstrăinat o vreme, după prima lui expoziţie pe care și Dana și eu o consideram pornografică, poate dintr-o concepție învechită. Acum cred că simte şi el din plin, înstrăinarea marelui oraş şi valoarea prietenilor. E o ruptură, o bortă care poate fi cârpită de prietenie. Lipsa prietenilor e semn sigur de alienare. Nimic nu poate exista dacă nu se delimitează dar nimeni nu înseamnă nimic singur, fără comunicare cu întregul din care s-a separat. Poate de aceea există mulţime, nevoia absurdă, infinită, a existenţei mulţimii. Cum sunt fulgii ninsorii de afară. Mulţimea provenind din mărunţirea celui mare și unic, e o prietenie inventată, între mai multe puncte interne, sporind  iubirea de sine a Marelui.

   Concert de seară: nici o fugă nu e mai sprinţară decât cea pe care o calcă moartea pe călcâie.

                               Ascult melodii de Crăciun în cuhnie,

 pentru că e Sâmbătă, 24 decembrie și prăjesc cârnaţi picanți, fac sarmale inegale şi diforme ca nişte dirijabile și pun în cuptor un pui la tavă. În logia sudică e frig. Pe trei geamuri ale lui B2, au apărut desene cu vopsea albă: pe cel din mijloc e stilizat un om de zăpadă din trei cercuri, pe cel din dreapta scrie La mulţi ani , pe cel din stânga se află crochiul unui brad înconjurat de 8 mari fulgi de zăpadă. Mi se pare că mă strigă Dana şi o întreb strigând şi eu ca să audă prin uşă, dacă are nevoie de ceva.

-          Vorbeam la telefon! Nu ridica tonul c-o sperii pe Fatam!

-          Scuze!

Pentru Fatam vocile sunt o muzică în care, dacă armonia dispare, vine şi se aşează între noi cu coada zburlită. Pisicile se stresează uşor. Motanii „stropesc” peste tot dacă le aduci în casă o pisică străină. Când li s-administrat Prozak (anxiolitic uman), intensitatea stropirilor s-a redus cu 80%. Dintr-o emisiune despre pisici aflu că există în lume o Mecca a Pisicilor, în Florida, în portul Key West, unde e mult peşte şi sunt oameni care cheltuiesc 30 de dolari pe lună ca în fiecare curte să existe castroane cu mâncare pentru pisici. Tot acolo e şi Casa lui Hemingway, care avea 50 de pisici cu cîte 6 degete la fiecare lăbuţă – fenomen numit polidactilie.

  Azi nu m-am bărbierit şi mă mănâncă faţa. Mă simt ca un cimpanzeu. Seara citesc din Universul Holografic de Michael Talbot că totul e împreună simultan: când ne vedem mâna, animalul de companie şi lumina veiozei ne zărim o mică parte din noi – marele Unu.

                         25. dec. Duminică

  Citesc despre mărimea înspăimântătoare a Cosmosului și am 4 vizite în peisajul logiei nordice: soarele, o ciocănitoare cu cap roşu, o coţofană cu pene albastre şi o cioară grivă cu tonuri de negru – gri. Ceasul de mână rotund de pe cristalul mesei își continuă prostul obicei de a produce timp! Totul  fiind subiectiv, constă în producerea şi menţinerea iluziei dar slavă domnului, mirosul cârnaţilor la care tot prăjesc de ieri, e concret şi ademenitor. Merită să-mi fac probleme pentru că papagalii Kakadu sunt dificili, pentru că, nebăgaţi în seamă clachează psihic, îşi smulg penele şi chiar se mutilează? De la sarmale vine un miros sănătos, încurajator, pentru că sarmaua era hrana de campanie a armatei romane care şi-a însuşit-o de la turci prin Bizanţul roman. De la cine a ajuns ea în Bizanț? Nu de la daci? Pe acelaşi drum poţi să mergi într-un sens sau în cel opus.

   Prin fereastra cuhniei, printre crengile cenuşii albăstrui ale arţarilor, se vede un bloc de un cenuşiu albăstrui şi dincolo de el, caleidoscopull celorlalte blocuri, peste care adie vântul însorit. Gestul de a privi prin fereastră îmi amintește de o relatarea a lui Jung: a întrebat într-o zi un tânăr schizofrenic care stătea la fereastră şi privea soarele mişcându-şi însă capul în mod ciudat, dintr-o parte în alta, de ce face asta.

-          Privesc cum se mişcă penisul soarelui dintr-o parte în alta. O  replică a unui biet nebun complet, şi-a zis Jung.

Dar nu mică i-a fost mirarea când a întâlnit o relatare aproape identică într-o scriere persană veche de 2000 de ani. Şi atunci s-a gândit că trebuie să existe ceva vechi, mare, universal, un arhetip comun fiecărei fiinţe iar cele două surse atât de diferite nu au făcut decât să scaneze din acelaşi unghi, aceeaşi hologramă: soarele cu apendice era o jerbă a coroanei sale care induce perturbaţii meteo şi pe Terra.

                              Nu mă pot desprinde de Universul holografic  

 până după miezul nopţii, când ies cu Fatam în logia nordică. Pe norii joşi şi umezi o mare pată de lumină a născut una mai mică; parcă i-am zărit cordonul ombilical. Oare astfel de lucruri le văd numai eu? Iar dacă nu, vedem toți aceleaşi imagini? Mi-ar fi plăcut să am un martor. E umed şi azi. Pe lumină, cerul pare o cârpă udă, becurile colorate sunt obosite, ca stinse. Talbot scrie că fiecare centimetru cub de spaţiu gol conţine mai multă energie decât toată materia din universul cunoscut, că universul nu este separat de această mare de energie cosmică, el însuşi nefiind decât o încreţitură pe suprafaţa ei, un „model de excitaţie” comparativ mic, în mijlocul unui ocean inimaginabil de vast. ”Oceanul” prilejuieşte în mod autonom, apariţia unor proiecţii periodice stabile şi separabile într-o ordine tridimensională explicită. Universul, în ciuda materialităţii lui aparente şi a dimensiunilor enorme, nu există în sine şi pentru sine ci este copilul vitreg al unui lucru mult mai vast, inefabil.. este o umbră trecătoare, într-un plan măreţ al lucrurilor. Intervine psihologia: din vastul ocean de unde şi frecvenţe, creierele noastre iau şi transformă o nesemnificativă pată holografică, în lemn, piatră şi alte obiecte familiare din care este alcătuită lumea noastră: câine, floare, miros, tu, eu, iubire, ură, planete, continente, evoluţii vegetale şi animale, cultură, literatură, artă, poezie, fericire, nebunie, frică, ţări, limbi, obiceiuri, crăciunuri ca acesta. Netezimea ceştii de porţelan din care-mi beau cafeaua, senzaţia nisipului de pe plajă de sub talpa piciorului, nu sunt decât iluzii, ca durerile şi furnicăturile din pielea piciorului amputat. Dacă am putea scăpa din prizonieratul iluziei noastre şi am vedea doar ceea ce este – un model de iunterferenţe, ar fi bine? Ne-am vedea brusc în situaţia de a ne întreba şi a alege: care e realul şi care iluzia? N-am scris chiar eu, în acest text, despre vârtejurile de pe suprafaţa  râurilor lente, meandrate, mâloase? Şi iată ce găsesc la pagina 69: „aceste gânduri şi idei nu sunt diferite de vălurelele, vârtejurile şi bulboanele care se formează într-un şuvoi care curge – unele pot persista, altele dispar la fel de repede cum apar”. Mai par atunci  absurdităţi inventate şi exagerate, interpretările lui Stanislav Grof despre amintirile unor pacienți privind bătăile inimii mamei lor, sunetele din cavitatea peritoneală, detaliile despre circulaţia sângelui în placentă, când toate par să se explice prin existenţa unui univers holografic ce impregnează orice fragment al existenţei materiale, ce poate fi pus brusc şi complet în lumină de un clic unghiular care scoate totul pe acelaşi tapet?: toţi, toate, suntem unul şi acelaşi mare şi unic corp, cu membrele, chipul trupul şi mintea lui, care prin noi se vede pe sine şi se miră. Nu mai pare miraculos sau patologic că o femeie care se credea femelă de reptilă preistorică ştia că pata de solzi coloraţi de pe latura capului masculului de reptilă din specia ei, are valoare de atractant sexual, fapt cunoscut herpetologilor, deşi femeia nu avea deloc, cunoştinţe de zoologie. Faptul că unii subiecţi puteau da detalii despre tehnica de îmbălsămare a mumiilor egipte, despre psihicul unui japonez, chinez, tibetan, budist, pare să arate că există domenii în care pot pătrunde cei aflaţi sub influenţa LSD. Ca naturalist e uimitor să afli că subiecţii din experienţe păreau să ştie cum e să fii orice animal sau plantă, cum e să fii o celulă din sânge, un atom, un proces termonuclear din soare, o conştiinţă planetară sau cosmică. Se poate mai mult de atât? Da! Se poate anticipa cum e să treci prin orice spaţiu, oricât de vast, să întâlneşti inteligenţe non umane, fără trup, ghizi spirituali din planurile înalte ale conştiinţei. Ce să însemne toate acestea? Că putem avea acces la un fel de sistem subteran infinit, un labirint de  tuneluri şi drumuri secundare ale inconştientului care pot conecta orice lucru din univers cu orice altceva. Grof a ajuns la concluzia, după peste 3000 de sesiuni de studiu psihanalitic de câte 5 ore fiecare, că se petrece ceva extraordinar, care cere o revizie drastică şi urgentă a paradigmelor existente, în psihologie, medicină şi ştiinţă în general.