24 mart. Duba refuză să pornească. Tragem curent de la Prado 1,
degeaba! Verificăm calculatorul,
cablurile, bateria, sunt propuse diverse soluții: tractare până la prima
localitate, încă o noapte aici, etc. Până la urmă pornim microgeneratorul și punem
bateria la încărcat. Ne prinde prânzul până când bateria se reface şi apare şi
Saxa de la o jumătate de km, în slip, calm ca o Piele Roşie, cu o bere în mână.
Plecăm
pe serpentine topite de soare, printre măslini. Munţii vag conturaţi în
voalurile orizontului, se materializează doar printr-un un efort de voinţă. Amoc
conduce nervos pe serpentinele care mă aruncă dintr-o parte în alta a banchetei
şi abia reușesc să notez: ocean, deşert, munţi, în aceeaşi aruncătură a
privirii. Schimbări rapide şi scurte, deschideri uriașe. Oceanul cu lebedele
albe ale valurilor în zbor razant, îl excită pe Saxa care vrea să facă o baie, pe
când casele a căror nuanță și înălțime nu depăşesc nuanța lutului și linia
orizontului, pe mine mă melancolizează. Altora le induce somn. Nu-mi pasă dacă nervosul
Amoc ne va arunca în decor! Nu-mi pasă că nu vom ajunge la destinaţie azi, că nu
vom reuşi să ne facem de mâncare şi nu cred că aveam nevoie neapărat de acest
loc şi această ţară! Plecând din vechea proximitate şi ajungând departe (- aici),
mă simt şi mai străin decât în lumea de
care am fugit. Un exemplu e oraşul necunoscut al după amiezii: blocuri bej,
roşcate, cu cercuri şi steluţe albe, printre inscripţii într-un alfabet încolăcit, intraductibil.
Singura cu caractere latine spune: Institution
Sidi El Hadj El Habib. Adică ? Am ajuns în interiorul exteriorului jinduit dar
n-am găsit poarta intimităţii. Poate ea se numeşte Odihnă dar cum poţi găsi odihnă în neodihna călătoriei? Odihna a
rămas în urmă, în monotonia de care am fugit. Invidiez plictiseala celor de
aici. Povestea se repetă, cum se repetă autorii mei preferaţi, Exupery şi
Cioran. M-am pripit când i-am acuzat că se repetă și se contrazic - ei nu
făceau decât să se muleze pe realitate. Ceva ce se întâmplă o singură dată,
lasă pe retina sufletului o urmă prea slabă, uşor de destrămat şi astfel greu
de înţeles. De aceea, tot ce există, a fost obligat să se întâmple de mai multe
ori. Orice contur net, are filigranat în el, o istorie repetată.
Rulăm și reluăm secvenţele deşertificării:
copaci, tufişuri dese, tufişuri rare, tufe rarisime, nisip, nisip, nisip.
-
Explică-mi
și mie de ce-mi plac tufele astea amărâte mai mult decât copacii? Îl întreb pe
Saxa
-
Bă, am
impresia că tu vrei să străpungi inconştientul!
N-a plesnit-o la întâmplare: a văzut titlul
singurei cărți din bagajul meu: Inconştientul
cognitiv. În curând vine noaptea şi din nou, nimeni nu ia la timp o decizie
de oprire, deși asta e sarcina lui Amoc. Mă enervez şi mă răstesc la el:
-
Opreşte
şi aşteaptă-l pe Braco! Să treacă el în faţă! Să aleagă locul, că el a ales
data expediţiei, ca să prindă păsările în călduri! Amoc se execută, nu din
supunere ci ca să scape de responasabilitate.
-
Vreţi
să fiu dictator? Întreabă zâmbind Braco, când aude despre ce vorba.
-
Da!
-
Păi
nu mai sunt tufişuri!
-
Atunci
oprim pe câmp, dincolo de prima localitate! Noaptea e tufişul nostru!
Campăm după Tissint, după ce trecem de
firma Hôtel Es Saraha. Nu Es Sahara?
E totuna.
25 mart. Incredibil, dar chiar nu
sunt acasă!
îmi spun
privind prin deschiderea ovală în care fâlfâie „uşa” albastră a cortului, deşertul galben, foarte calm, ca de obicei
dimineaţa, oglindit în deşertul nepăsării mele. Îmi zgârii privirea pe nisipul
crustos, până la salteaua de pe care Saxa îmi trimte un salut militar cu mâna la un chipiu inexistent
şi îi răspund la fel. E înnorat.
-
N-avem
noi norocul să ne plouă!
spune Akad vorbind singur, lângă mormanul de
bagaje strânse și aranjate repede, cu o hărnicie enervantă, de ţăran - l-aş
prefera mai boier, ca membru corespondent al Academiei, ce este. Când m-am
instalat aseară, m-am îndepărtat de coechipieri şi m-am pitit după o tufă, dar
n-am scăpat de ei: au venit pe rând să urineze, pictând pete umde pe nisip,
absorbite imediat de setea prea mare a deşertului ca să mai ţină cont de lichid.
Dimineața e o linişte ciudată – până și o şoaptă se aude de la mare distanţă. Dealurile
care ne înconjoară în depărtare creează aceste ecouri de parcă orice vibraţie
s-ar izbi de o oglindă concavă lustruită. Saxa şi slovenul habotnic la lucru şi-au
aruncat cortul departe de alți sforăitori dar ironia e că orice zgomot se aude cu
o acurateţe nemiloasă. Suntem fără voia noastră, un singur organism, un polip. Strângem
tabăra dar în patrulatertul vehiculelor gata de drum nu ne dăm plecaţi. Ne arde
de glume. Armonia dimineţilor contrastează cu cu nervozitatea serilor care ne
înstrăinează, ne fac răutăcioşi, fiindu-ne silă de indecizia noastră. În
dimineața asta intenționăm să ajungem la ocean pe o pistă marcată pe hartă dar
după câțiva kilometri prin soarele arzător, diluat de vântul rece, o ravenă nisipoasă
lasă să treacă cele două Prado, dar împotmoleşte
duba. Amoc se pierde cu firea, îl văd cum cedează, cum renunţă să mai încercăm să ajungem la ocean. Îi
propun s-o luăm noi, înainte, să vedem cum e drumul şi dacă e tot rău, îl oprim
prin stație pe Sena, care vine cu duba din urmă . Drumul pare bun, iar din
spate Sena ne anunţă că a trecut deja prin ravenă. Sunt încântat de gestul lui bărbătesc şi iată-ne
pe drumul de pe care nu merită să ne mai întoarcem oricum. La prima intersecţie
Amoc alege iar varianta proastă, cu nisip și duba se împotmoleşte. O tractăm şi
continuăm până la o cetate părăsită și un camping ţinut de o franţuzoaică.
Amoc, redevenit brusc erou neînfricat, o cucerește pe loc și o descoase în
franceza lui cursivă, despre drum. Nu
are veşti bune: o aplicaţie NATO, desfăşurată pe zeci de km în aval, ne va
împiedica ”certainement”, să ajungem la ocean. Ne întoarcem şi facem tabăra
lângă cetatea care nu se poate numi altfel decât Ksar sau Qsar, bien entendu!
Înainte
de a adormi încerc să mă conving că undeva departe, există chiar acum, o Camerădormitor,
în care Fatam o sâcâie pe Dana să-i dea mâncare sau bagă o labă sub perna mea,
căutându-mă ca pe un șoarece. Sunt prins în centrul a două cercuri concentrice:
cercul echipei, strâns ca un laţ în jurul meu şi cercul mare, al depărtării în
care am ajuns cu două avioane.
26 mart. Pânza albastră a cortului,
schimbă culorile obiectelor din interior - sacul
de dormit portocaliu, pare verde. La ora 5 ies din cort transpirat dar nu cu
fundul în sus, ci cu faţa, pentru că mi s-au întărit muşchii abdominali nefolosiţi.
Vom avea o zi lungă. Mă trezeam, chiar şi fără să aud paşii lenţi şi apăsaţi,
elefantini, ai lui Portos, tusea şi sforăiturile slovenulului habotnic dar
oricum, e ultima dată când îmi voi mai pune cortul aproape de celelalte. Îmi
iau tripodul şi mă îndepărtez. Ne aflăm într-o zonă joasă, într-o albie foarte
largă, cu urme de apă sărată şi vegetaţie. Munţii arizi sunt aproape. Solul e o
glazură de sare cu nisip întărit. E o linişte de-mi ţiue urechile. De pe cercul
orizontului apar Akad pe dreapta şi Habotnik pe stânga, fiecare cu câţiva șoareci
săritori de deșert, Gerbilus, prinşi
la capcanele puse aseară. Deși m-am ascuns de forfota matinală după tufele dese,
aud tot ce se petrece în cercul taberei, pentru că se aude orice sunet produs
la kilometri de aici. Suntem liberi ca evadaţii prinși în aceeași pereche de
cătușe. Meteorologic vorbind, aseară am scăpat ușor - doar cu o lovitură de
coadă a unei furtuni de nisip, urmată de o cavalcadă de nori urâţi, care ne-au
creat o stare de nesiguranţă: dacă venea o ploaie torenţială nu am fi avut timp
să strângem corturile. Tot ce există e separat de ecrane, prin care se aude şi
se vede: ziua de noapte, ieri de azi, canicula de vijelie, bucuria de tristeţe.
Se aud păsărelele care-şi croşetează milieurile sonore în tufișuri dar musca cu
trompa ca stiletul, Stomoxys, e și
mai sonoră, fiind mai aproape. Agreez bâzâitul muştelor, mai ales cel de
care-mi amintesc iarna, cu gândul la vară şi la vacanţă. La 11.30 sunt 30 de
grade sub prelata ancorată cu talent marinăresc sau alpinistic, de Sena, între
vehicule. Caut şi găsesc un loc bătut de vânt în spărtura zidului unde m-am
suit pe drumul circular, la baza Ksarului. De aici, de sus, meandrele secate
ale uedului, sunt de proporţii mitologice. Frumos cadou îmi face vântul
puternic şi răcoros care probabil e constant de mii de ani, pentru că el e cel
care a modelat munţii tabulari din zare. Pe crestele lor drepte ar putea
circula un tren, s-ar putea juca fotbal sau face concursuri auto. Departe sub
ei, un zid împarte în două pustietatea - neavând binoclu, îl pozez cu zoom ul.
Pe poză, la capătul zidului, apare o misterioasă şi inexplicabilă colibă de lut.
Știu că dacă aş locui, dacă aş fi cioban de capre pe aici, munţii arizi şi
impresionanta vastitate pustie, m-ar plictisi. Sălbăticia oricărei noutăţi e
ucisă, devorată, de obişnuinţă. Portos vrea să plece singur în căutarea unor
peşteri spre al treilea cerc al munţilor, ceea ce e o greșeală și i-o spun fără
menajamentre pentru că suntem amici vechi. Saxa se oferă să-l însoţească
sperând să găsească urme ale civilizaţiilor preistorice. Le sugerez, lui Amoc
şi Sena să plece cu Prado în aval
spre ocean, pentru a căuta biotopi mai buni decât cel de aici iar eu voi păzi
plasele pentru păsări în timp ce montez capcanele cu lichid pentru insecte. Am
făcut aceste sugestii cu o indiferență studiată, pentru a nu fi cotate drept
ordine. Când termin de instalat capcanele realizez că pot păzi plasele şi de
sus, dintre zidurile Ksar ului, unde rămân câteva ore în bătaia vântului
puternic care roade gresiile şi puţin din viața mea. Vântul e un val al
oceanului de aer, zidul e o cută a pământului care nu poate separa nimic cu
adevărat iar cuvintele nu sunt drumuri sau
tuneluri spre înţeles ci doar niște ţarcuri scunde, unde behăie iezii
iluziilor. Supraveghez tabăra printr-o
fantă de tragere, din curțea interioară a Ksarului: vântul abia mișcă prelata
instalată de Sena, deci nu are rost să părăsesc încă cetatea. Pătrund într-unul
din marile turnuri trapezoidale ale porţii, unde totul pare încremenit. Contrazicându-mă,
un fâlfâit de aripi mari propulsează în
sus, printr-o gaură din tavan, un șoim care nu se îndepărtează, planează în
cercuri largi. E o femelă care-și are probabil cuibul cu pui, aici. Reuşesc s-o
văd mai bine: e galbenă, cu pete cenuşii şi puncte negre. Aşteaptă să plec dar
eu rămân. Mă sprijin cu un picior de o piatră care se mișcă în spărtura zidului
– e opera vântului care a erodat mortarul și acum îmi răsfoiește cu şuier
filele caietului de teren și îmi flutură borul moale al pălăriei. Umbra mea cu
borul lovindu-mă ritmic peste ureche şi cămaşa care fâlfâie ca o aripă, sunt
semne că şi eu aici, acum, sunt în zbor.
