12 ian. Faptul că Dana nu pune mâna pe mătură,
că Amoc își redactează teza neglijent iar
Fatam e din ce în ce mai grasă, mai mofturoasă, astea sunt disperările mele de
rutină. Sclav la şmotru, asta sunt! Îi iert pe toţi deşi nu înţeleg ce vrea
să-mi spună viaţa când mă obligă să fiu nonșalant, tolerant cu toate și mai
ales cu mine. Singura mea bucurie e că taică-meu e încă sănătos şi pe picioare.
Scrisesem o jumătate de pagină (dar am rupt-o), despre cei 8 fraţi ai lui, blonzi
ca paiul, căci pe cine ar putea interesa aceste istorii dispărute, în afară de
mine? Nu poţi fixa o bătaie de aripă a unui pescăruş, o legănare a unei ramuri
de arţar în vântul invizibil. Totuși numai aşa, descriind-o, îmi percep eu mai
bine existarea.
Ca
de atâtea ori, de parcă s-au vorbit, mă sună mai întâi Elis, să-mi spună că
nişte hoţi de lemne au abandonat un copac pe şosea și au făcut să moară doi
oameni nevinovaţi, soţ şi soţie de 30 de ani. Apoi, imediat, mă sună Di Ana, să
mă anunţe că s-a întors cu bine din Anglia de unde și-a adus acasă o maşină pe
care o avea acolo şi trebuia să plătească taxe degeaba. Poveste tare, pe care
nu o notez. Mai bine reiau lectura din Smolin: un sistem deschis în schimburile
cu mediul dar închis organizaţional, poate rămâne aparent neschimbat în pofida
perturbaţiilor. Se naşte o graniţă între ceea ce este el (interior) şi
exteriorul - lucru valabil şi pentru subsistemele lui. Se naște așa, o ierarhie
de sisteme închise în alte sisteme, dar relativ autonome, ca nişte cutii
închise în alte cutii. Ca viaţa într-un cartier de blocuri:
camere în alte camere, apartamente într-un bloc, blocuri într-un cartier şi
fiecare existenţă închisă şi deschisă, în cutia ei craniană. În această
structură rigid geometrică funcionează ciudat de bine circuitele de hrană, de
informaţie şi de sentimente. La fiecare nivel se poate vorbi de un întreg, mai complex decât elementele
componente. Păcat că elementele inferioare sunt restricţionate de elementele de
pe nivelele superioare. Există o
simetrie a dezordinii. Când sistemul începe să
aleagă, să aibă preferinţe (chiar dacă nu obiectiv, ci doar întâmplător),
simetria este spartă de embrionul unei ordini care duce la apariţia a ceva nou.
Nu orice schimbare poate schimba vechiul ci acelea numite parametri de ordine.
Apare o bifurcaţie sau mai multe bifurcaţii, în cascadă, în care sistemul sare
de la o ramură la alta, are un comportament haotic ( rută către haos), după care se autoorganizează brusc şi devine
altul, astfel că noi forme globale apar din variaţiile locale.
13 ian. Brumă pe stradă şi pe
maşini,
în
rest, nici ger, nici zăpadă, nici soare orbitor - o banală zi de iarnă în sudul
ţării. Îmi doresc nămeţi şi frig polar, puritatea ţinuturilor glaciare. În
metrou îmi atrage atenţia o pereche de picioare frumoase, cu ciorapi mulaţi. Posesoarea
lor nu e o Albă ca Zăpada ci o puternică, atrăgătoare Cybellă, care-mi
aminteşte că în centrul Pământului e
mult mai cald decât la suprafaţă. Mâna
fină şi albă, feminină, agăţată de bară, aparţine unui bărbat solid. Lucrurile
sunt amestecate rău în lume, pentru că vin din istoriile abisale necunoscute,
ale aparenţei. La ieşirea din metrou reuşesc să număr în sfârşit Propileele
care se ascund mereu una după alta: 18. Banc sec la radio: doctorul - băiete am
două veşti, una rea şi una bună, pe care ţi-o spun mai întâi? - Pe cea rea.
Doctorul - de la fumat, ţi s-au micşorat plămânii. - Şi cea bună? - Acum are
loc ficatul.
S-a
adunat un număr bunicel de pagini dactilo din ceea ce scriu din august şi îmi
dau seama că ieşit altceva decât mi-am
propus. Credeam că mă voi ocupa de un personaj numit Tru, de la Silvestru,
pentru că neamul nostru se trage din muntenii de pe tăpșane iar acest Tru ar fi
trebuit să fie un alter ego al meu, idealizat: un tip imbatabil, cu o
nezdruncinată încredere în sine iar acţiunea se petrecea alternativ, într-un
muzeu de zoologie şi în expediţii exotice. Dar poate nici „personajul” care a
scris aceste pagini nu e foarte departe de Tru. Ideea iniţială nu e trădată,
dar realitatea lui e realitatea mea, nu a unei ficţiuni. Tru nu are dubii, ezitări,
eu am. El nu e din carne, e din cuvinte, are un trup şi o vârstă stabilite după
placul autorului. „Tru” rămâne ce a
fost: un roman nescris iar eu continui jurnalul de la Sinaia în care „acţiunea” e
cantonată deocamdată, în Capitoliu. Destinul lui Tru rămâne necunoscut - un
embrion avortat. Frământările de la
Sinay m-au urmărit şi în aceste pagini, ca reluare circulară
dar nu identică, ca recitire cu alt ton, a lumii. Nu ai cum să te sustragi
circularităţii, parafrazării obligatorii,
dureroase. Noul refoloseşte vechiul şi
această remodelare nu se face sub anestezie. Viața e un portret întâmplător, ciudat,
fără autor, ca petele de umezeală de pe ziduri. Magritte a pictat un chip de om
folosind un cer, o mare şi nişte munţi. Suntem reflectarea în mic a unui joc uriaş, o
sclipire temporară a ceva mult prea mare pentru noi, ca să-l putem percepe şi înţelege.
Adineauri a fost cutremur în Vrancea. Putem pieri în orice clipă, în
masă - individual pierim oricum, în timp. Caut singurele două texte din
începutul romanului ratat dar nu găsesc decât unul.
Tru începea așa: Cartierul de la marginea oraşului Pitit e un cătun cu câteva case numit
Moţul Curcanului, ascuns sub coasta pădurii de stejar. Tru a ieşit cu bine din
copilărie. Precum apa de gâscă nu se lipea de el matematica dar pentru că avea
note mari la celelalte materii,
profesorii îl scoteau la tablă la lecţiile de istorie a științelor exacte (de
exemplu: cum s-a descoperit că pământul e rotund). În ora de algebră se refugia
în banca din fundul clasei și citea Cântece ţigăneşti sau Ultimele scrisori ale
lui Jacopo Ortis. La limba română era o vedetă, nu atât pentru că publica poeme
în ziarul local cât pentru că a scris o teză în versuri, la o olimpiadă. Toată lumea
credea că va urma filologia dar puţini ştiau că el era fascinat de natură şi că
imediat ce venea de la şcoală pleca singur în pădure, unde supraveghea starea
ierburilor și ştia fiecare cuib din copaci sau din malul pârâului secat,
bălţile transparente cu lipitori, locurile cu ciuperci şi frunzele preferate de
limacşii violeţi.
Acum Tru e un tip suplu, cu pectorali
puternici, pe care continuă să şi-i dezvolte cu haltera de 20 de kg făcută de
tatăl lui, mecanicul. Dar lui nu-i place mecanica ci poezia. A compus 100 de
poeme şi e membru al cenaclului literar local. Are doi prieteni, pe Blondul (
Priceputul) şi pe Romulus ( Fizicianul ). Cu ei se aburcă deseori în Foişorul Militar
din pădure, un turn Effel din lemn, foarte înalt, deasupra coronamentului,
simţindu-se cu toţii acolo, exploratori în junglă. Cei trei citesc mult, au fişele
cele mai mari la biblioteca liceului iar la cea municipală s-au apucat, la
îndemnul Fizicianului, să citească de la cap la coadă La Grande Encyclopedie .
Dacă-l întrebi care e cel mai interesant eveniment al copilăriei îţi va spune
că expediţia speologică din Piatra Craiului în căutare de oase de urs de
peşteră dar în realitate pentru ei conta mai mult timpul petrecut în
biblioteci, librării şi anticariate.
În Piatra Craiului au plecat pe trei
săptămâni de acasă, cu un cort din folie de plastic în care noaptea nu puteau
dormi din cauza fulgerelor.
La terminarea liceului Tru a obţinut cea mai
mare notă din clasă la bacalaureat. Fire pe cât de naivă pe atât de aprinsă,
primul eșec în dragoste i-a atras atenția că lumea și viața nu sunt atât de
minunate cum par. Iubita lui, Duana Z -
o egipteancă cu ochi albaștri nu voia poezii și îmbrățișări sub clar de lună în
parcul cu tei, ci bani ca să-și cumpere blugi și Kent – lucruri pe care le-a
găsit la mecanicul chel pe care acesta i le-a oferit în limuzina recondiționată
pe care o poseda și în care-și poseda pipițele amtoare de ciubucuri. Atunci a
fugit Tru departe în munți, devenind speolog amator. În studenția lui de naturalist, pentru a-și realiza expediţiile
își vindea hainele şi cartela de masă. A avut noroc: și-a găsit liniștea în
cărți şi pe potecile muntelui.
În calitate de ranger în Retezat, Tru e un bărbat tânăr, mai
puternic decât știe că e, însurat cu pictoriţa Lara. Ochiul care vede totul îl
zăreşte acum pe Tru în veranda Punctului de control, unde controlează
autorizaţiile turiştilor şi ale turmelor care suie pe lângă Rezervaţia Ştiinţifică
în pășunea de dincolo de Parc.
Azi, când pleacă în prima patrulare pe
creste îşi aminteşte cum a ajuns în Retezat, cu Lara, pe o vreme atât de ploioasă
încât s-au întors în Capitoliu fără să întrezărească măreţia vestitului munte.
Nu bănuia că va ajunge din nou în aceşti munţi ca biolog al primei arii naționale
ocrotite. Era o lume de o asprime totală. Muntele masiv şi împădurit,
depărtarea de sate, şantieriştii sălbăticiţi și singurătatea vieții de pădurar,
erau copleşitoare pentru un orăşean. În aceste împrejurări l-a cunoscut pe
ciudatul entomolog, trecut de 50 de ani, cu piele smeadă, Bradesco, viitorul
lui mentor.
Au trecut cinci ani de când a luat postul în
primire – o hârtie înmânată pe drum, în
maşină, de şefului ocolului silvic, Haas. Cabana Punctului Gura Zlata abia se
zărea între morenele ciclopice părăsite de gheţari la poalele pădurii. Era o
cabană joasă, căptuşită cu bârne şi cu obloane bătute în cuie. Pe la colţuri se
vedeau plasele unor păianjeni uriaşi. Trecând
prin portiţa gardului de fier a găsit în alveolele grătarului de cauciuc ale scării
cu cinci trepte, câţiva pui de viperă. În faţa oblonului uşii se afla o
platformă de beton. Printr-un miracol exista lumină electrică, o sobă de
teracotă şi un pat cu saltea groasă, de burete. Aici avea să-şi petreacă 5
dintre cele mai intense şi mai virile veri din viaţa lui, prin păduri, pe creste şi printre lacuri
glaciare. În veranda cu geamlâc a acestei cabane a pictat Lara portretul lui în
ulei Chipul din geam. Multe dintre clipele petrecute atunci aici, au intrat în
codul amintirilor celui care scrie aceste rânduri acum, în Capitoliu.
14 ian. Suntem situaţi în spaţiu şi în timp
fiecare,
fără nici un merit şi fără nici o vină. Vibraţie, obiect născut dintr-o
privire, totul e acelaşi lucru infinit care se vede pe sine, în oglinda minții
noastre. Prea mare ca să se vadă tot, din păcate se vede doar parţial,
neîmplinindu-și niciodată imaginea chipului întreg. Nici vântul curat şi nici
soarele liniştit şi vast ca în deşert, nu poate acoperi totul.
-
Ce
faci de nu răspunzi, mă întreabă Di Ana la
telefon
-
Scuze,
găteam ceva în cuhnie
-
Ce?
-
O salată
„Tru”
-
N-am
auzit de ea.
-
Nu e
beuf că nu are carne, nu e orientală că nu are ceapă dar are maioneză, legume,
condimente.
-
E ceva
à la russe. Ai pus cartofi şi morcov
de ajuns?
-
Un
kilogram de morcovi
-
Mari
sau mici?
-
Mari
-
Curaţi,
sau cu pământ pe ei?
-
Curaţi
-
Rău!
Cei curaţi nu sunt spălaţi, așa ies ei din pământ. Cei mânjiţi sunt cei
ecologici.
-
N-am
ştiut. Mari şi mânjiţi sună sexy.
-
Sunt drepţi?
-
Arată
bine! Sunt de-a dreptul..
-
Trebuie
să fie strâmbi, iar de lungi cât de groși..
-
Ești
bine dispusă în dimineaţa asta
-
Dimineaţa
la prânz! Ce- ai mai făcut?
- Am fost
jos, în parcare și am umflat o roată la Matiz
- Măcar ai făcut-o beton?
- Ești
rea!
Discuția
s-a încheiat singură, nu-mi dau seama dacă s- întrerupt natural sau unul dintre
noi a ”tăiat” firul care se încălzise. Noroc că am găsit cel de-al doile text
din Tru, intitulat Monolog în mansardă.
- Cred că va trebui să scot o parte din
cărţile despre insecte, ca să fac loc celor
de paleontologie, gândea Tru, privindu-şi cu regret rafturile ticsite şi
întinzându-şi gambele lungi, în
laboratorul de sub streaşina muzeului .
- Nimic nu e veşnic dar lasă urme, îşi
spuse, amintindu-şi începuturile pasiunii lui de naturalist, în pădurea
copilăriei, din Oraşul Pitit unde, în foişorul militar de lemn din pădure, visa
să studieze insectele şi balenele pentru că era poet de felul lui. Deşi
entomologia nu-l lasă nici acum rece, după ani de teren şi muncă migăloasă de
laborator, ceva i-a reîncălzit interesul pentru balene şi strămoşii lor fosili.
Noroc cu oasele care se pietrifică în fosile. Noul şi vechiul se prefigurează
şi se rezumă într-un joc cu scop necunoscut.
- Bună ar fi o cafea râşnită
manual şi un fum de pipă din lemn de cireş! Îşi continuă Tru monologul,
ascultând muzică non stop la aparatului de radio argintiu Maestro Digital. Prin hăţişul junglei sonore, Tru depistează
cu urechea-i deprinsă să separe speciile de lăcuste după ţârâit, un sunet nou:
greierul telefonului de pe masa de laborator, ascuns printre cutii şi borcane.
- Alo? Domnul Tru? Puteţi
veni până jos, la subsol, să ne ajutaţi cu ceva?
- Care-i treaba?
- Ne-a pus Joanna să
eliberăm un hol şi am găsit un dulap cu vechituri pe care nu ştim cui să le
repartizăm.
- Cobor!
Era doamna Paltin,
Hărnicuţa, laborantă isteaţă, cu care Tru e în bune relaţii. L-a ajutat mereu,
din plăcere, nu din obligaţie, să organizeze expoziţii de câte ori se întorcea
din expediţiile în deşert. Joanna (Țoapa, Inculta, Ceauşeasca, cum îi spune el
în gând) e o pupăză închipuită, a cărei ignoranţă ştiinţifică nu e întrecută
decât de incultura ei generală şi care, bine’nţeles, că pe Tru nu-l scoate din
„poet cu capul în nori sau struţ cu nasul în microscop”. Ea nu are de unde să
știe că în ultima sută de ani, nici un cercetător nu a observat vreun struţ cu
capul în nisip. Când struţul se odihneşte pe sol e vulnerabil şi apelează la o
stratagemă: îşi ţine picioarele sub el şi gâtul lung pe lângă corp, încât de la
distanţă se confundă cu un bolovan mare şi negru, de care sunt pline
deşerturile.
- Astea sunt extrase despre
coleoptere, ale Athenei Roşca iar borcanele conţin bibionide - muşte catifelate,
deci extrasele merg la doamna Heruvim iar borcanele la Adormita – laboranta
vegetariană a lui Tru. Inteligenţa pe mucus e alunecoasă şi răutăcioasă, îşi
spuse Tru, deşi în ultima vreme, conceptul de inteligenţă s-a fragmentat atât
de mult ( raţională, emoţională, animală), încât ar trebui să fiu mai
îngăduitor cu dobitoacele. Lădiţele de carton pânzat, pline cu fascicule
îngălbenite, produseră un clic dureros în lobii lui frontali:
- Aşa vor ajunge şi ale mele, iar din mine
nu va mai rămâne decât amintirea, care va păli şi va dispărea în neant şi ea,
cu timpul. Timpul nu iartă, iar moartea nu lasă afară, între obiecte, nici un
câine, nici un cal, nici o privire. De aceea,
în reciclarea spre infinit, e frumos, chiar obligatoriu, să existe
arheologi ai urmelor. Sunt interiorizat, nu ipocrit şi nu mi-e ruşine să
recunosc asta, la 33 de ani ai mei. Cu forţa mea fizică şi cu firea mea
poetică, sar ca o felină de pe o cracă pe alta, din pădurea interioară în cea exterioară şi invers. Îmi
pot permite orice.
In existenţa cotidiană, Tru e campionul
necontestat al exceselor care n-au nici un efect nociv asupra lui indiferent în
ce ar consta: bere, cafea, narghilele, marşuri interminabile prin soare ori
prin furtuni de nisip. E pe cât de sportiv pe atât de livresc: se scoală înaintea pasărilor,
aleargă o oră dimineaţa şi citeşte până după miezul nopţii.
- Ce să fac cu muştele
ăstia? Se alintă greţos Adormita, pronunţând enervant ăstia, ca în sudul Transilvaniei, de unde se trage
neamul lui Tru. Îl enervează că pronunţă ardeleneşte, ea, o regățeancă leneșă
și proastă.
- Bagă-ţi-le-n..
depozitul 15, în care nu mă laşi să
intru neînsoţit, de teamă că-ţi fur muştele! Numără-le, înregistrează-le şi
păzeşte-le!
- Aici sunt mii! Când să le
număr? Mai am de numărat şi scoicile din
depozitul mare!
- Zi mersi că n-ai de numărat ouă de peşte
- lună!
- Peşte lună ? Mă luaţi
peste picior?
- Ţi se pare. Nu ştii că
avem un peşte - lună în muzeu? Crapul are un milion de ouă, calcanul zece
milioane iar peştele lună trei sute de milioane !
- Lăsaţi-o domnu’ Tru că iar
se blochează şi trebuie să-i facem noi treaba!. Zice Hărnicuţa. Ea nu ştie nici câte gâze are în gestiune, dar
să mai ştie câte ouă are un peşte.
- Adevăr grăieşti! Dar ţie îţi pasă! Știi câte
ouă de anghilă sunt pe un milimetru pătrat? O sută! Când eram student,
Papadopol Fălcosul ne punea în practică, să numărăm icre de anghilă.
- Pe mine nu mă interesează
nici icrele pe pâine. Ce câştig dacă-mi
măresc gestiunea? Se obrăzniceşte în continuare Adormita, care,
într-adevăr, nu doreşte decât să-şi rumege în linişte, ore în şir tărâţele,
privind în gol
Apoi Tru, urcă în laboratorul de sub
streaşină, unde îşi lăsă ochii să i se umple cu imaginea Muzeului Geologic de
vizavi proaspăt restaurat: prin faţa zidurilor albe şi crem, o arteziană îşi
suie şirul de perle dincolo de cornişe, ca jetul respirator al unei balene.
- N-am ce face! Trebuie să duc un sfert din
cărţi în pod, ca să fac loc documentaţiei despre balene, care creşte ca din
apă. Ce noroc am că meseria mea a coincis mereu cu hobbyul! Poate e singurul
noroc al unei vieţi şi poate nu e întâmplător. Unii spun că totul se repetă
într-un târziu, că nimic nu se pierde definitiv şi ne vom regăsi mere neştiinţa
şi ştiinţa, iubirea, moartea şi viaţa. Dar eu cred altceva: că ciclicitatea nu exclude dispariţia
definitivă a ceea ce a fost înainte. Iar dacă noi suntem produsul universului
şi suntem muritori, înseamnă că nici
ceea ce ne-a produs, nu e scutit de dispariţie. Tru fu trezit din filosofare de
„broscoiul” mobilului.
- Eşti la Muzeu ? Sunt în drum de la Constanţa. Ai
- Da Efendi, fumăm o
narghilea cu aromă de mere dacă o pregăteşti tu. Ce fac delfinii?
-
Ar face bine dacă n-ar intra în plasele turcilor care braconează calcan!
-
Vorbim cu cei de pe fregata Ferdinand şi-i mai speriem cu nişte gloanţe, dacă
nu vor să înţeleagă româneşte.
- Să nu râşneşti cafeaua! O râşnesc eu!
-
O. k. ! Ştii ce-i transmitea Napoleon Josefinei când se apropia cu armata venind
din luptă: Nu te spăla! Într-o săptămână sunt acasă!
Telefon
închis. Efendi face pe pudicul de parcă n-ar înjura ca la uşa cortului, şi nu
s-ar băga între turcoaicele dansatoare din buric pe puntea vaselor de agrement
la Ayvalâk, când îl apucă amocul, de unde i se trage și porecla de club.
Peste o oră, timp în care Tru şi-a
numerotat şi capsat ultimul set de note
eclectice, îşi face apariţia blondul şi
hirsutul liber profesionist al deşertului.
-
Truule, or să te dea cărţile afară zice el, după ce şi-a parcat Loganul
argintiu în curtea din spate şi a suit ca vântul, prin columela scării
interioare, până aici, sus, în laboratorul de sub streaşină, iar acum râşneşte
cafeaua în râşniţa labaneză, de alamă.
- Nu mă îndur să scot nimic, nici de acasă,
nici de la soră-mea Ariadna Sofia Elvira, căreia i-am umplut mansarda.
–
Alte nume nu mai are?
–
Ba da! Ursula, Camelia, Clara..
-
Eşti nebun! Ai fi în stare să cumperi un milion de cărţi!
-
Nu mi-ar ajunge timpul să le citesc, dar măcar le-aş răsfoi.
-
Cărţile sunt mai moarte decât împăieturile. Şi tac ca mormântul dacă nu le
citeşte cineva.
-
Sunt destinate oamenilor vii, chiar dacă au fost scrise acum o mie de ani. Iar
cei vii, cei prezenţi, pot învia lumile. Bibliomania e o formă a mea de
libertate.
-
Chiar dacă nu există libertate în natură, e bună şi libertatea inventată,
secretată ca mierea de către purecii de plante.
-
Parc-am spus-o eu! De aia accept să-mi pierd cu tine mai mult timp decât acord
colegilor care, când intră aici, spun …
-
Ştiu: „Nu stau mult!” E notoriu
- Exact!
-
Ce ai în dosarul gros? Note de mână? Eu nu scriu decât pe calculator.
– Conţine fascicule de câte 30 de pagini, cât cuprinde capsatorul.
–
O să punem mână de la mână, să-ţi luăm un capsator ca lumea. Şi ce conţine o
fasciculă, dacă nu-s indiscret?
-
În dreapta sus, e cuprinsul fiecărei fascicule. Efendi citeşte şi zâmbeşte.
-
Fizică, biologie, arheologie, psihologie, onirologie (?), lingvistică (texte
istro române?).Ce moto e ăsta: să lingi, să muşti, să urli la lună, împreună cu
alţii?
-
E din domeniul licantropiei. Therienii sau licantropii se cred lupi. Eu mă simt
legat de animale ca un licantrop. Suntem captivii aceleiaşi aventuri.
-
Mon adjoint Zed, spune că fizica e ştiinţa simplităţii iar biologia a complexităţii.
Tu şi Zed, faceţi parte din categoria de oameni, care n-au aflat niciodată ce
sunt, deşi nu v-au ocolit succesele. Ştii că Zed a câştigat ultima cursă de
automobilism din Pont?
-
Nu trebuie să-ţi propui să fii ceva. Eşti ceea ce se acumulează, se triază şi
creşte.
-
Apoi se fezandează şi dispare.
-
Nu suntem un drug de fier, suntem un râu. Fierul e un râu mai lent, de
particule invizibile.
După ce a pus apă în vasul de sticlă
albastră al narghilelei, a aprins cărbunii pe foiţa de staniol, peste care a
aşezat tutunul parfumat şi a suflat ca să facă presiune în narghilea, Amoc
rămase cu Tru, la şişa păcii în timp ce pe monitorul calculatorului se
derulau automat, imagini din ultima lor expediţie siriană. Tru critică fără
menajamente scăpările din manuscrisul tezei de doctorat a lui Amoc, despre
originea şi evoluţia delfinilor. Apoi
trecură la divagaţii lejere, fără temă.
-
Știi cum spun turcii că trebuie să fie o cafea bună ?
- Neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce
ca iubirea.
- Sunt oamenii extremelor şi ai
condimentelor, nu te plictiseşti cu ei.
- Au temperament
- Acum două miliarde de ani,
şi noi şi ei nu eram decât nişte bacterii libere, care au acceptat ţarcul unei
celule. O turmă de câteva mii de capete era sa zic, deşi nu se punea problema
existenţei unui cap. A fost profitabil să accepte domesticirea, între zidurile
celulei până când au evadat în libertatea gândului.
-
Pierderea libertăţii biologice naturale e irecuperabilă. Acum, fiecare
individ e o comunitate de comunităţi de sclavi. O pădure tropicală cuprinde în
cercul ei vicios, 10 milioane de specii. Noi ca indivizi, suntem o comunitate
de sute de milioane de libertăţi pierdute. O junglă a sclaviei
- Jungla e un cerc vicios, nu o formă de
progres?
- Progres cu ce preţ? Al devorării?.
- Sunt devoraţi indivizii, nu specia care se
perfecţionează.
- Ca individ, mă interesează numai individul.
- Devorarea e generalizată în univers. Marea
Pată Roşie de pe Saturn s-a format din furtuni mai mici care s-au devorat pe
principiul peştele mare îl înghite pe cel mic. Probabil că şi cu gândurile se
întâmplă la fel. Totul e zoologie. Universul e şarpele uriaş care-și înghite
coada.
- o. k. ! Acum hai să discutăm despre expediţia
noastră în deşert. Eşti sigur că e bine să cauţi balene printre dune?
- Pentru cele de acum 50 de
milioane de ani, da.
Sâmbătă,
21 ian. Acaparant obiceiul de a nota,
mai ales în cuhnie. De trei zile ninge viscolit,
după cum văd în logia nordică, unde fumez. Alt prost obicei. Totuşi, mi s-a
părut o trădare să las să se treacă fără să notez, invazia mişcătoare a
fulgilor albi grei, apoşi, foarte mulţi, singuri şi totuşi împreună. Mai ales că am aşteptat atât
de mult schimbarea. Ar fi trebuit poate ca mai întâi să meditez serios la ce
înseamnă ninsoarea şi dacă aș fi putut afla un punct de sprijin în toată mişcarea
asta cosmică, terestră, hidrosferică şi poetică, apoi să scriu. Dar asta ar fi
însemnat să scriu un poem. Dacă modul cel mai eficient de avansare al științei e
prin metafore, poate că nici literatura n-ar trebui să aibă decât o specie:
poezia. Cercurile vieţii mele se închid în fiecare an prin căderea frunzelor și
printr-o ninsoare, dacă avem noroc de ea. Plecările şi revenirile mele din
deşert au înlocuit plecările şi revenirile spre munte şi dinspre munte. Nu era
ceva monoton decât în aparenţă. Orice plecare începea cu un timp înainte,
printr-o transformare pe loc, a omidei în crisalida fixată, care devine fluture
în interior. Afară ninge şi eu mă gândesc la fluturi. Din atmosferă bacoviană
cu ceaţă gri şi zăpadă albă, eu am luat mereu partea pură, fastuoasă, optimistă
prin absurd. După cum poate fi tragică seninătatea pastorală a ninsorilor lui
Alecsandri, dacă te gândești la ființele care mor înghețate. Într-o noapte cu
zăpadă imaculată, luminată de un bec, pe un frig ucigător, în care viața părea
imposibilă dincolo de habitaclu, am scris un rând dintr-un poem neterminat
nicioodată: pe-afară umblă moartea, în
haină de hermină. Nu știu de ce nu am uitat acest vers. Pe dealurile
acestui cartier au strălucit stele de primă mărime ca Bacovia, Arghezi, Noica
dar grasului de primar care şi-a scos ziar cu numele lui, nu-i dă prin cap să
ridice statui mari cu ei sau să comande o carte despre ei.
Ninge cu
fulgi mari, ca în copilărie când m-am tăiat în foarfeca mamei şi am umplut de
sânge ceașaful alb, care continua cu albul infinit de afară. Acel copil și mama
lui, nu mai există decât în memoria mea. Memoria e o corabie care pluteşte pe
oceanul uitării şi nu se scufundă în taifunurile întâmplărilor. Te uită cum
ninge decembre și cum se rumenesc ireverențios alţi cârnaţi ardeleneşti
ardeiați. Printre degetele arţarilor rănite de plecarea frunzelor, prin voalurile
umede ale ceţii, se dezvelesc colţurile de
vată ale unor blocuri îndepărtate. Sau apropiate. Nu se ştie.
Di Ana mă sună și-mi povestește din nou drumul ei din
Anglia cu maşina, însoţită de un prieten. I se pare că sunt gelos, o ia ca pe
cel mai mare compliment şi se prăpădește de râs. Contraatac minţind-o că fata care
o masează pe Dana e dispusă la orice şi nu neapărat pentru bani. Specificul
cârnaţilor ardeleneşti e ardeiul iute şi nu piperul. Dar conținutul mirodeniei
pentru cârnați nu-l cunosc. În acest timp, în Marocul de pe ecran se frige miel
într-o groapă adâncă, plină cu jar şi acoperită cu pământ. Dacă eşti tratat cu
o bucată de ureche de miel eşti oaspete de seamă. Ian Zimmern, tipul cu
pancreas de oţel se plimbă pe „ aleea mieilor” cautând cap fiert ca să-i
mănânce limba despre care spune că pare aspră dar dacă o jupoi e delicioasă. Şi
ochii sunt delicioşi (”au aromă de ţarc”) ca şi obrajii şi gâtul. Lui i-ar
place să i se facă aşa? Marocul e paradisul cărnii. În Piaţa Nebună se vând
sandvişuri cu carne de miel, cap de oaie, plămâni de vită iar pancreasul de
vită aminteşte de caltaboş. Se mai vând şi melci cu zeamă de şofran indian,
tocană de picioare de miel flambat, murături cu lămâie la sare şi vreo 30 de
soiuri de curmale. E ţara unde Dumnezeu priveşte cu dragoste la toate aceste
orori, pentru că de o mie de ani muezinii cheamă la rugăciune cu glas tare, de
5 (cinci) ori pe zi.
În alt loc
sfânt, un templu budist, se fac 4000 de plecăciuni pe zi deși poate am auzit
greșit! Timp de trei ani, te cureţi măturând curtea, dansând, practicând
ridiculizarea de sine şi cântând cucurigu
la două noaptea când sunt treziţi credincioşii la o anumită sărbătoare. Aşa îţi
alungi îndoielile, te detaşezi de lume şi ajungi la Paradisul din minte
numit Padmasambhata. Nu trebuie să te
învinovăţeşti de propriile greşeli, căci şi ele sunt ale zeilor.
Duminică,22 ian. Fatam arată îmbătrânită
ca o cârpă de lână cenuşie mototolită; are o
figură obosită, zbârcită, părul alb din urechi şi cel rărit de deasupra ochilor îi trădează vârsta.
Ţine ochii închişi, abia respiră şi pare moartă, înţepenită. O strig:
-
Ce
faci fetiţă?
Deschide
ochii curaţi şi adânci ca apa unei fântâni în care sclipeşte soarele şi-şi arată oglinda
de blană albă de pe piept de un alb polar. Aparența m-a înșelat: ea e veşnic
tânără şi ferice, ca Alecsandri. M-am uitat prin Bacovia: o tristeţe mai
elegantă decât a lui Cioran. Bacovia se declară adept al lui Edgar Poe şi
Verlain dar dacă îi compar pe toţi cu budiştii, aceștia par a câştiga. Dar a
şti să pierzi e totul.
Nu mai am
cafea şi plec în paiaţă. În piaţă! Până la sfârşit! Piaţa nu iartă. I-am văzut
pe cei din bloc care şi-au pierdut perechea continuând lupta, am văzut bătrâne
cu cadrul de care agaţă sacoşe, am văzut hemiplegici cum e bărbatul ăsta cu
partea stângă atinsă dar tropăie voiniceşte cu piciorul drept pe zăpada topită
şi îngheţată pe care eu abia mă ţin să nu alunec. E înspăimântător de periculos
pentru el. Dacă reuşeşti să te torni încet, în ritmul mişcărilor mecanice, nu
mai eşti prizonierul fricii de tine, spun călugării budişti. De la coada la
gogoşi unde mă așez, nu zăresc decât Măcel
din cuvântul măcelărie, ascuns de
căciula de blană de lup a unui domn. Pe aceeaşi firmă văd însă integral porcul
cu un şorici de maioneză - un strat diafan, prin care se vede carnea. E un porc
frumos, cu ochi albaştri. Colegul lui - capul de taur- nu e nici pe departe
atât de reușit: e atât de mort şi de fezandat încât urechile par de carton şi
coarnele de tablă. Atât a putut să facă artistul. Puţin îmi pasă de artist! Mii
de porci şi tăuraşi mâncaţi cu plăcere şi cu bucurie creştină de sărbători nu
vor supraviețui decât simbolic, în imaginea asta neanimată. Țara noastră plină
de iubire creștinească nu e în aceste zile decât un imens Abator. Oricât de
atrăgătoare ar fi ideea că nu suntem decât nişte imagini dintr-un film
proiectat pe un ecran și când operatorul răsuceşte contactul nu mai rămâne decât
o pânză goală, o moarte albă, absolută, cred că trebuie să încetez cu
tâmpeniile astea!
Dana mă
întreabă dacă am fost coleg cu dr. Menci, cel cu nutriţia ştiinţifică
-
Da. Era
mai mic pe vremea aia
-
Arată
cam palid şi cam zbârcit. Pare nefericit
-
Cu
tot regimul savant? E dintr-un sat unde se mănâncă zdravăn: porci, miei, viţei,
brânză afumată, stropite cu ţuică din belșug.
-
Eu vreau carne!
-
Ca şi
Fatam.
-
Mersi!
Vezi că te sună Saxa de la club. Ridic receptorul
-
Ce faci,
ați terminat teza lui Amoc? Merg cu voi în Maroc
-
Eu nu
sunt sigur..
-
Lasă
prostiile! Băieții au nevoie de entuziasmul tău
-
Mă
entuziasmez doar la beție
-
Cine
nu bea e mort, e femeie sau copil de țâță, nu bărbat! La noi la Miercurea se spune
că pentru bărbați băutura e ca nutreţul pentru vită. Îmbată-te și hotărăște-te!
Primim vizita unei vecine, care ne
povestește că vrând să sădească o
floare, a găsitt un craniu de câine mic cât o minge de tenis: Greta!, tekelul
mort de bătrâneţe şi înmormântat acolo.
Puțini bărbați realizează că în
discuţiile mărunte dintre femei, despre
piață, zarzavaturi, animale de casă, se ascunde abisul. Până și acolo!Nu de la
concretul incomplet perceput porneşte orice
abstracție? Pescăruşul din cer care învinge în zbor stagnarea, ceața
umedă și frigul, e ceva egal de concret şi de poetic.
O ciudată lumină însorită se
aşează ca o pulbere de aur pe frunzele încă verzi ale paltinilor iar reflectarea
ei face să strălucească şi cuhnia ca un ou poleit pe dinăuntru. Aerul proaspăt,
himalaian sau polar, e pentru mine cea mai mare bogăţie.
