vineri, 16 noiembrie 2012

Turtureaua (Chipul din geam)


                           12 ian. Faptul că Dana nu pune mâna pe mătură,

că Amoc își redactează teza neglijent iar Fatam e din ce în ce mai grasă, mai mofturoasă, astea sunt disperările mele de rutină. Sclav la şmotru, asta sunt! Îi iert pe toţi deşi nu înţeleg ce vrea să-mi spună viaţa când mă obligă să fiu nonșalant, tolerant cu toate și mai ales cu mine. Singura mea bucurie e că taică-meu e încă sănătos şi pe picioare. Scrisesem o jumătate de pagină (dar am rupt-o), despre cei 8 fraţi ai lui, blonzi ca paiul, căci pe cine ar putea interesa aceste istorii dispărute, în afară de mine? Nu poţi fixa o bătaie de aripă a unui pescăruş, o legănare a unei ramuri de arţar în vântul invizibil. Totuși numai aşa, descriind-o, îmi percep eu mai bine existarea.
   Ca de atâtea ori, de parcă s-au vorbit, mă sună mai întâi Elis, să-mi spună că nişte hoţi de lemne au abandonat un copac pe şosea și au făcut să moară doi oameni nevinovaţi, soţ şi soţie de 30 de ani. Apoi, imediat, mă sună Di Ana, să mă anunţe că s-a întors cu bine din Anglia de unde și-a adus acasă o maşină pe care o avea acolo şi trebuia să plătească taxe degeaba. Poveste tare, pe care nu o notez. Mai bine reiau lectura din Smolin: un sistem deschis în schimburile cu mediul dar închis organizaţional, poate rămâne aparent neschimbat în pofida perturbaţiilor. Se naşte o graniţă între ceea ce este el (interior) şi exteriorul - lucru valabil şi pentru subsistemele lui. Se naște așa, o ierarhie de sisteme închise în alte sisteme, dar relativ autonome, ca nişte cutii închise în alte cutii. Ca viaţa într-un cartier de blocuri: camere în alte camere, apartamente într-un bloc, blocuri într-un cartier şi fiecare existenţă închisă şi deschisă, în cutia ei craniană. În această structură rigid geometrică funcionează ciudat de bine circuitele de hrană, de informaţie şi de sentimente. La fiecare nivel se poate vorbi de un întreg, mai complex decât elementele componente. Păcat că elementele inferioare sunt restricţionate de elementele de pe nivelele  superioare. Există o simetrie a dezordinii. Când sistemul începe să aleagă, să aibă preferinţe (chiar dacă nu obiectiv, ci doar întâmplător), simetria este spartă de embrionul unei ordini care duce la apariţia a ceva nou. Nu orice schimbare poate schimba vechiul ci acelea numite parametri de ordine. Apare o bifurcaţie sau mai multe bifurcaţii, în cascadă, în care sistemul sare de la o ramură la alta, are un comportament haotic ( rută către haos), după care se autoorganizează brusc şi devine altul, astfel că noi forme globale apar din variaţiile locale.





                        13 ian. Brumă pe stradă şi pe maşini,

 în rest, nici ger, nici zăpadă, nici soare orbitor - o banală zi de iarnă în sudul ţării. Îmi doresc nămeţi şi frig polar, puritatea ţinuturilor glaciare. În metrou îmi atrage atenţia o pereche de picioare frumoase, cu ciorapi mulaţi. Posesoarea lor nu e o Albă ca Zăpada ci o puternică, atrăgătoare Cybellă, care-mi aminteşte că în  centrul Pământului e mult  mai cald decât la suprafaţă. Mâna fină şi albă, feminină, agăţată de bară, aparţine unui bărbat solid. Lucrurile sunt amestecate rău în lume, pentru că vin din istoriile abisale necunoscute, ale aparenţei. La ieşirea din metrou reuşesc să număr în sfârşit Propileele care se ascund mereu una după alta: 18. Banc sec la radio: doctorul - băiete am două veşti, una rea şi una bună, pe care ţi-o spun mai întâi? - Pe cea rea. Doctorul - de la fumat, ţi s-au micşorat plămânii. - Şi cea bună? - Acum are loc ficatul.
   S-a adunat un număr bunicel de pagini dactilo din ceea ce scriu din august şi îmi dau seama că ieşit  altceva decât mi-am propus. Credeam că mă voi ocupa de un personaj numit Tru, de la Silvestru, pentru că neamul nostru se trage din muntenii de pe tăpșane iar acest Tru ar fi trebuit să fie un alter ego al meu, idealizat: un tip imbatabil, cu o nezdruncinată încredere în sine iar acţiunea se petrecea alternativ, într-un muzeu de zoologie şi în expediţii exotice. Dar poate nici „personajul” care a scris aceste pagini nu e foarte departe de Tru. Ideea iniţială nu e trădată, dar realitatea lui e realitatea mea, nu a unei ficţiuni. Tru nu are dubii, ezitări, eu am. El nu e din carne, e din cuvinte, are un trup şi o vârstă stabilite după placul autorului. „Tru” rămâne ce a fost: un roman nescris iar eu continui jurnalul de la Sinaia în care „acţiunea” e cantonată deocamdată, în Capitoliu. Destinul lui Tru rămâne necunoscut - un embrion avortat. Frământările de la Sinay m-au urmărit şi în aceste pagini, ca reluare circulară dar nu identică, ca recitire cu alt ton, a lumii. Nu ai cum să te sustragi circularităţii,  parafrazării obligatorii, dureroase. Noul refoloseşte vechiul  şi această remodelare nu se face sub anestezie. Viața e un portret întâmplător, ciudat, fără autor, ca petele de umezeală de pe ziduri. Magritte a pictat un chip de om folosind un cer, o mare şi nişte munţi. Suntem  reflectarea în mic a unui joc uriaş, o sclipire temporară a ceva mult prea mare pentru noi, ca să-l putem percepe şi înţelege.
   Adineauri a fost cutremur în Vrancea. Putem pieri în orice clipă, în masă - individual pierim oricum, în timp. Caut singurele două texte din începutul romanului ratat dar nu găsesc decât unul.
 Tru începea așa: Cartierul de la marginea oraşului Pitit e un cătun cu câteva case numit Moţul Curcanului, ascuns sub coasta pădurii de stejar. Tru a ieşit cu bine din copilărie. Precum apa de gâscă nu se lipea de el matematica dar pentru că avea note  mari la celelalte materii, profesorii îl scoteau la tablă la lecţiile de istorie a științelor exacte (de exemplu: cum s-a descoperit că pământul e rotund). În ora de algebră se refugia în banca din fundul clasei și citea Cântece ţigăneşti sau Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis. La limba română era o vedetă, nu atât pentru că publica poeme în ziarul local cât pentru că a scris o teză în versuri, la o olimpiadă. Toată lumea credea că va urma filologia dar puţini ştiau că el era fascinat de natură şi că imediat ce venea de la şcoală pleca singur în pădure, unde supraveghea starea ierburilor și ştia fiecare cuib din copaci sau din malul pârâului secat, bălţile transparente cu lipitori, locurile cu ciuperci şi frunzele preferate de limacşii violeţi.
   Acum Tru e un tip suplu, cu pectorali puternici, pe care continuă să şi-i dezvolte cu haltera de 20 de kg făcută de tatăl lui, mecanicul. Dar lui nu-i place mecanica ci poezia. A compus 100 de poeme şi e membru al cenaclului literar local. Are doi prieteni, pe Blondul ( Priceputul) şi pe Romulus ( Fizicianul ). Cu ei se aburcă deseori în Foişorul Militar din pădure, un turn Effel din lemn, foarte înalt, deasupra coronamentului, simţindu-se cu toţii acolo, exploratori în junglă. Cei trei citesc mult, au fişele cele mai mari la biblioteca liceului iar la cea municipală s-au apucat, la îndemnul Fizicianului, să citească de la cap la coadă La Grande Encyclopedie. Dacă-l întrebi care e cel mai interesant eveniment al copilăriei îţi va spune că expediţia speologică din Piatra Craiului în căutare de oase de urs de peşteră dar în realitate pentru ei conta mai mult timpul petrecut în biblioteci, librării şi anticariate.
  În Piatra Craiului au plecat pe trei săptămâni de acasă, cu un cort din folie de plastic în care noaptea nu puteau dormi din cauza fulgerelor.
   La terminarea liceului Tru a obţinut cea mai mare notă din clasă la bacalaureat. Fire pe cât de naivă pe atât de aprinsă, primul eșec în dragoste i-a atras atenția că lumea și viața nu sunt atât de minunate cum par. Iubita lui, Duana Z  - o egipteancă cu ochi albaștri nu voia poezii și îmbrățișări sub clar de lună în parcul cu tei, ci bani ca să-și cumpere blugi și Kent – lucruri pe care le-a găsit la mecanicul chel pe care acesta i le-a oferit în limuzina recondiționată pe care o poseda și în care-și poseda pipițele amtoare de ciubucuri. Atunci a fugit Tru departe în munți, devenind speolog amator. În studenția lui  de naturalist, pentru a-și realiza expediţiile își vindea hainele şi cartela de masă. A avut noroc: și-a găsit liniștea în cărți şi pe potecile muntelui.
  În calitate de  ranger în Retezat, Tru e un bărbat tânăr, mai puternic decât știe că e, însurat cu pictoriţa Lara. Ochiul care vede totul îl zăreşte acum pe Tru în veranda Punctului de control, unde controlează autorizaţiile turiştilor şi ale turmelor care suie pe lângă Rezervaţia Ştiinţifică în pășunea de dincolo de Parc.
   Azi, când pleacă în prima patrulare pe creste îşi aminteşte cum a ajuns în Retezat, cu Lara, pe o vreme atât de ploioasă încât s-au întors în Capitoliu fără să întrezărească măreţia vestitului munte. Nu bănuia că va ajunge din nou în aceşti munţi ca biolog al primei arii naționale ocrotite. Era o lume de o asprime totală. Muntele masiv şi împădurit, depărtarea de sate, şantieriştii sălbăticiţi și singurătatea vieții de pădurar, erau copleşitoare pentru un orăşean. În aceste împrejurări l-a cunoscut pe ciudatul entomolog, trecut de 50 de ani, cu piele smeadă, Bradesco, viitorul lui mentor.
   Au trecut cinci ani de când a luat postul în primire – o hârtie  înmânată pe drum, în maşină, de şefului ocolului silvic, Haas. Cabana Punctului Gura Zlata abia se zărea între morenele ciclopice părăsite de gheţari la poalele pădurii. Era o cabană joasă, căptuşită cu bârne şi cu obloane bătute în cuie. Pe la colţuri se vedeau plasele  unor păianjeni uriaşi. Trecând prin portiţa gardului de fier a găsit în alveolele grătarului de cauciuc ale scării cu cinci trepte, câţiva pui de viperă. În faţa oblonului uşii se afla o platformă de beton. Printr-un miracol exista lumină electrică, o sobă de teracotă şi un pat cu saltea groasă, de burete. Aici avea să-şi petreacă 5 dintre cele mai intense şi mai virile veri din viaţa lui,  prin păduri, pe creste şi printre lacuri glaciare. În veranda cu geamlâc a acestei cabane a pictat Lara portretul lui în ulei Chipul din geam. Multe dintre clipele petrecute atunci aici, au intrat în codul amintirilor celui care scrie aceste rânduri acum, în Capitoliu.
  


                      14 ian. Suntem situaţi în spaţiu şi în timp fiecare,

fără nici un merit şi fără nici o vină. Vibraţie, obiect născut dintr-o privire, totul e acelaşi lucru infinit care se vede pe sine, în oglinda minții noastre. Prea mare ca să se vadă tot, din păcate se vede doar parţial, neîmplinindu-și niciodată imaginea chipului întreg. Nici vântul curat şi nici soarele liniştit şi vast ca în deşert, nu poate acoperi totul.
-          Ce faci de nu răspunzi, mă întreabă Di Ana la telefon
-          Scuze, găteam ceva în cuhnie
-          Ce?
-          O salată „Tru”
-          N-am auzit de ea.
-          Nu e beuf că nu are carne, nu e orientală că nu are ceapă dar are maioneză, legume, condimente.
-          E ceva à la russe. Ai pus cartofi şi morcov de ajuns?
-          Un kilogram de morcovi
-          Mari sau mici?
-          Mari
-          Curaţi, sau cu pământ pe ei?
-          Curaţi
-          Rău! Cei curaţi nu sunt spălaţi, așa ies ei din pământ. Cei mânjiţi sunt cei ecologici.
-          N-am ştiut. Mari şi mânjiţi sună sexy.
-           Sunt drepţi?
-          Arată bine! Sunt de-a dreptul..
-          Trebuie să fie strâmbi, iar de lungi cât de groși..
-          Ești bine dispusă  în dimineaţa asta
-          Dimineaţa la prânz! Ce- ai mai făcut?
-    Am fost jos, în parcare și am umflat o roată la Matiz
-     Măcar ai făcut-o beton?
-     Ești rea!
 Discuția s-a încheiat singură, nu-mi dau seama dacă s- întrerupt natural sau unul dintre noi a ”tăiat” firul care se încălzise. Noroc că am găsit cel de-al doile text din Tru, intitulat Monolog în mansardă.

   - Cred că va trebui să scot o parte din cărţile despre insecte, ca să fac loc celor  de paleontologie, gândea Tru, privindu-şi  cu regret rafturile ticsite şi întinzându-şi  gambele lungi, în laboratorul de sub streaşina muzeului .
   - Nimic nu e veşnic dar lasă urme, îşi spuse, amintindu-şi începuturile pasiunii lui de naturalist, în pădurea copilăriei, din Oraşul Pitit unde, în foişorul militar de lemn din pădure, visa să studieze insectele şi balenele pentru că era poet de felul lui. Deşi entomologia nu-l lasă nici acum rece, după ani de teren şi muncă migăloasă de laborator, ceva i-a reîncălzit interesul pentru balene şi strămoşii lor fosili. Noroc cu oasele care se pietrifică în fosile. Noul şi vechiul se prefigurează şi se rezumă într-un joc cu scop necunoscut.
- Bună ar fi o cafea râşnită manual şi un fum de pipă din lemn de cireş! Îşi continuă Tru monologul, ascultând muzică non stop la aparatului de radio argintiu Maestro Digital.    Prin hăţişul junglei sonore, Tru depistează cu urechea-i deprinsă să separe speciile de lăcuste după ţârâit, un sunet nou: greierul telefonului de pe masa de laborator, ascuns printre cutii şi borcane.
- Alo? Domnul Tru? Puteţi veni până jos, la subsol, să ne ajutaţi cu ceva?
- Care-i treaba?
- Ne-a pus Joanna să eliberăm un hol şi am găsit un dulap cu vechituri pe care nu ştim cui să le repartizăm.
- Cobor!
Era doamna Paltin, Hărnicuţa, laborantă isteaţă, cu care Tru e în bune relaţii. L-a ajutat mereu, din plăcere, nu din obligaţie, să organizeze expoziţii de câte ori se întorcea din expediţiile în deşert. Joanna (Țoapa, Inculta, Ceauşeasca, cum îi spune el în gând) e o pupăză închipuită, a cărei ignoranţă ştiinţifică nu e întrecută decât de incultura ei generală şi care, bine’nţeles, că pe Tru nu-l scoate din „poet cu capul în nori sau struţ cu nasul în microscop”. Ea nu are de unde să știe că în ultima sută de ani, nici un cercetător nu a observat vreun struţ cu capul în nisip. Când struţul se odihneşte pe sol e vulnerabil şi apelează la o stratagemă: îşi ţine picioarele sub el şi gâtul lung pe lângă corp, încât de la distanţă se confundă cu un bolovan mare şi negru, de care sunt pline deşerturile.
- Astea sunt extrase despre coleoptere, ale Athenei Roşca iar borcanele conţin bibionide - muşte catifelate, deci extrasele merg la doamna Heruvim iar borcanele la Adormita – laboranta vegetariană a lui Tru. Inteligenţa pe mucus e alunecoasă şi răutăcioasă, îşi spuse Tru, deşi în ultima vreme, conceptul de inteligenţă s-a fragmentat atât de mult ( raţională, emoţională, animală), încât ar trebui să fiu mai îngăduitor cu dobitoacele. Lădiţele de carton pânzat, pline cu fascicule îngălbenite, produseră un clic dureros în lobii lui frontali:
   - Aşa vor ajunge şi ale mele, iar din mine nu va mai rămâne decât amintirea, care va păli şi va dispărea în neant şi ea, cu timpul. Timpul nu iartă, iar moartea nu lasă afară, între obiecte, nici un câine, nici un cal, nici o privire. De aceea,  în reciclarea spre infinit, e frumos, chiar obligatoriu, să existe arheologi ai urmelor. Sunt interiorizat, nu ipocrit şi nu mi-e ruşine să recunosc asta, la 33 de ani ai mei. Cu forţa mea fizică şi cu firea mea poetică, sar ca o felină de pe o cracă pe alta, din pădurea  interioară în cea exterioară şi invers. Îmi pot permite orice.
  In existenţa cotidiană, Tru e campionul necontestat al exceselor care n-au nici un efect nociv asupra lui indiferent în ce ar consta: bere, cafea, narghilele, marşuri interminabile prin soare ori prin furtuni de nisip. E pe cât de sportiv pe atât de  livresc: se scoală înaintea pasărilor, aleargă o oră dimineaţa şi citeşte până după miezul nopţii.
- Ce să fac cu muştele ăstia? Se alintă greţos Adormita, pronunţând enervant ăstia,  ca în sudul Transilvaniei, de unde se trage neamul lui Tru. Îl enervează că pronunţă ardeleneşte, ea, o regățeancă leneșă și proastă.
- Bagă-ţi-le-n.. depozitul  15, în care nu mă laşi să intru neînsoţit, de teamă că-ţi fur muştele! Numără-le, înregistrează-le şi păzeşte-le!
- Aici sunt mii! Când să le număr? Mai am de numărat  şi scoicile din depozitul mare!
-  Zi mersi că n-ai de numărat ouă de peşte -  lună!
- Peşte lună ? Mă luaţi peste picior?
- Ţi se pare. Nu ştii că avem un peşte - lună în muzeu? Crapul are un milion de ouă, calcanul zece milioane iar peştele lună trei sute de milioane !
- Lăsaţi-o domnu’ Tru că iar se blochează şi trebuie să-i facem noi treaba!. Zice Hărnicuţa. Ea  nu ştie nici câte gâze are în gestiune, dar să mai ştie câte ouă are un peşte.
 - Adevăr grăieşti! Dar ţie îţi pasă! Știi câte ouă de anghilă sunt pe un milimetru pătrat? O sută! Când eram student, Papadopol Fălcosul ne punea în practică, să numărăm icre de anghilă.
- Pe mine nu mă interesează nici icrele pe pâine. Ce câştig dacă-mi  măresc gestiunea? Se obrăzniceşte în continuare Adormita, care, într-adevăr, nu doreşte decât să-şi rumege în linişte, ore în şir tărâţele, privind în gol

   Apoi Tru, urcă în laboratorul de sub streaşină, unde îşi lăsă ochii să i se umple cu imaginea Muzeului Geologic de vizavi proaspăt restaurat: prin faţa zidurilor albe şi crem, o arteziană îşi suie şirul de perle dincolo de cornişe, ca jetul respirator al unei balene.
   - N-am ce face! Trebuie să duc un sfert din cărţi în pod, ca să fac loc documentaţiei despre balene, care creşte ca din apă. Ce noroc am că meseria mea a coincis mereu cu hobbyul! Poate e singurul noroc al unei vieţi şi poate nu e întâmplător. Unii spun că totul se repetă într-un târziu, că nimic nu se pierde definitiv şi ne vom regăsi mere neştiinţa şi ştiinţa, iubirea, moartea şi viaţa. Dar eu cred altceva:  că ciclicitatea nu exclude dispariţia definitivă a ceea ce a fost înainte. Iar dacă noi suntem produsul universului şi suntem muritori, înseamnă că  nici ceea ce ne-a produs, nu e scutit de dispariţie. Tru fu trezit din filosofare de „broscoiul” mobilului.
- Eşti la Muzeu? Sunt în drum de la Constanţa. Ai timp de o şişă? zice Amoc, şeful clubului  oceanic.
- Da Efendi, fumăm o narghilea cu aromă de mere dacă o pregăteşti tu. Ce fac delfinii?
- Ar face bine dacă n-ar intra în plasele turcilor care braconează calcan!
- Vorbim cu cei de pe fregata Ferdinand şi-i mai speriem cu nişte gloanţe, dacă nu vor să înţeleagă româneşte.
-  Să nu râşneşti cafeaua! O râşnesc eu!
- O. k. ! Ştii ce-i transmitea Napoleon Josefinei când se apropia cu armata venind din luptă: Nu te spăla! Într-o săptămână sunt acasă!
Telefon închis. Efendi face pe pudicul de parcă n-ar înjura ca la uşa cortului, şi nu s-ar băga între turcoaicele dansatoare din buric pe puntea vaselor de agrement la Ayvalâk, când îl apucă amocul, de unde i se trage și porecla de club.
     Peste o oră, timp în care Tru şi-a numerotat şi  capsat ultimul set de note eclectice, îşi face apariţia  blondul şi hirsutul liber profesionist al deşertului. 
- Truule, or să te dea cărţile afară zice el, după ce şi-a parcat Loganul argintiu în curtea din spate şi a suit ca vântul, prin columela scării interioare, până aici, sus, în laboratorul de sub streaşină, iar acum râşneşte cafeaua în râşniţa labaneză, de alamă.
-  Nu mă îndur să scot nimic, nici de acasă, nici de la soră-mea Ariadna Sofia Elvira, căreia i-am umplut mansarda.
– Alte nume nu mai are?
– Ba da! Ursula, Camelia, Clara..
- Eşti nebun! Ai fi în stare să cumperi un milion de cărţi!
- Nu mi-ar ajunge timpul să le citesc, dar măcar le-aş răsfoi.
- Cărţile sunt mai moarte decât împăieturile. Şi tac ca mormântul dacă nu le citeşte cineva.
- Sunt destinate oamenilor vii, chiar dacă au fost scrise acum o mie de ani. Iar cei vii, cei prezenţi, pot învia lumile. Bibliomania e o formă a mea de libertate.
- Chiar dacă nu există libertate în natură, e bună şi libertatea inventată, secretată ca mierea de către purecii de plante.
- Parc-am spus-o eu! De aia accept să-mi pierd cu tine mai mult timp decât acord colegilor care, când intră aici, spun …
- Ştiu: „Nu stau mult!” E notoriu
 - Exact!
- Ce ai în dosarul gros? Note de mână? Eu nu scriu decât pe calculator.
 – Conţine fascicule de  câte 30 de pagini, cât cuprinde capsatorul.
– O să punem mână de la mână, să-ţi luăm un capsator ca lumea. Şi ce conţine o fasciculă, dacă nu-s indiscret?
- În dreapta sus, e cuprinsul fiecărei fascicule. Efendi citeşte şi zâmbeşte.
- Fizică, biologie, arheologie, psihologie, onirologie (?), lingvistică (texte istro române?).Ce moto e ăsta: să lingi, să muşti, să urli la lună, împreună cu alţii?
- E din domeniul licantropiei. Therienii sau licantropii se cred lupi. Eu mă simt legat de animale ca un licantrop. Suntem captivii aceleiaşi aventuri.
- Mon adjoint Zed, spune că fizica e ştiinţa simplităţii iar biologia a complexităţii. Tu şi Zed, faceţi parte din categoria de oameni, care n-au aflat niciodată ce sunt, deşi nu v-au ocolit succesele. Ştii că Zed a câştigat ultima cursă de automobilism din Pont?
- Nu trebuie să-ţi propui să fii ceva. Eşti ceea ce se acumulează, se triază şi creşte.
- Apoi se fezandează şi dispare.
- Nu suntem un drug de fier, suntem un râu. Fierul e un râu mai lent, de particule invizibile.
 După ce a pus apă în vasul de sticlă albastră al narghilelei, a aprins cărbunii pe foiţa de staniol, peste care a aşezat tutunul parfumat şi a suflat ca să facă presiune în narghilea, Amoc rămase cu Tru, la şişa păcii în timp ce pe monitorul calculatorului se derulau automat, imagini din ultima lor expediţie siriană. Tru critică fără menajamente scăpările din manuscrisul tezei de doctorat a lui Amoc, despre originea şi evoluţia delfinilor. Apoi  trecură la divagaţii lejere, fără temă.
- Știi cum spun turcii că trebuie să fie o cafea bună ?
   - Neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca iubirea.
   - Sunt oamenii extremelor şi ai condimentelor, nu te plictiseşti cu ei.
   - Au temperament
   - Acum două miliarde de ani, şi noi şi ei nu eram decât nişte bacterii libere, care au acceptat ţarcul unei celule. O turmă de câteva mii de capete era sa zic, deşi nu se punea problema existenţei unui cap. A fost profitabil să accepte domesticirea, între zidurile celulei până când au evadat în libertatea gândului.
 -  Pierderea libertăţii biologice naturale e irecuperabilă. Acum, fiecare individ e o comunitate de comunităţi de sclavi. O pădure tropicală cuprinde în cercul ei vicios, 10 milioane de specii. Noi ca indivizi, suntem o comunitate de sute de milioane de libertăţi pierdute. O junglă a sclaviei
  - Jungla e un cerc vicios, nu o formă de progres?
  - Progres cu ce preţ? Al devorării?.
  - Sunt devoraţi indivizii, nu specia care se perfecţionează.
  - Ca individ, mă interesează numai individul.
   - Devorarea e generalizată în univers. Marea Pată Roşie de pe Saturn s-a format din furtuni mai mici care s-au devorat pe principiul peştele mare îl înghite pe cel mic. Probabil că şi cu gândurile se întâmplă la fel. Totul e zoologie. Universul e şarpele uriaş care-și înghite coada.
-  o. k. ! Acum hai să discutăm despre expediţia noastră în deşert. Eşti sigur că e bine să cauţi balene printre dune?
- Pentru cele de acum 50 de milioane de ani, da.

 


  

                                       Sâmbătă, 21 ian. Acaparant obiceiul de a nota,

mai ales în cuhnie. De trei zile ninge viscolit, după cum văd în logia nordică, unde fumez. Alt prost obicei. Totuşi, mi s-a părut o trădare să las să se treacă fără să notez, invazia mişcătoare a fulgilor albi grei, apoşi, foarte mulţi, singuri  şi totuşi împreună. Mai ales că am aşteptat atât de mult schimbarea. Ar fi trebuit poate ca mai întâi să meditez serios la ce înseamnă ninsoarea şi dacă aș fi putut afla un punct de sprijin în toată mişcarea asta cosmică, terestră, hidrosferică şi poetică, apoi să scriu. Dar asta ar fi însemnat să scriu un poem. Dacă modul cel mai eficient de avansare al științei e prin metafore, poate că nici literatura n-ar trebui să aibă decât o specie: poezia. Cercurile vieţii mele se închid în fiecare an prin căderea frunzelor și printr-o ninsoare, dacă avem noroc de ea. Plecările şi revenirile mele din deşert au înlocuit plecările şi revenirile spre munte şi dinspre munte. Nu era ceva monoton decât în aparenţă. Orice plecare începea cu un timp înainte, printr-o transformare pe loc, a omidei în crisalida fixată, care devine fluture în interior. Afară ninge şi eu mă gândesc la fluturi. Din atmosferă bacoviană cu ceaţă gri şi zăpadă albă, eu am luat mereu partea pură, fastuoasă, optimistă prin absurd. După cum poate fi tragică seninătatea pastorală a ninsorilor lui Alecsandri, dacă te gândești la ființele care mor înghețate. Într-o noapte cu zăpadă imaculată, luminată de un bec, pe un frig ucigător, în care viața părea imposibilă dincolo de habitaclu, am scris un rând dintr-un poem neterminat nicioodată: pe-afară umblă moartea, în haină de hermină. Nu știu de ce nu am uitat acest vers. Pe dealurile acestui cartier au strălucit stele de primă mărime ca Bacovia, Arghezi, Noica dar grasului de primar care şi-a scos ziar cu numele lui, nu-i dă prin cap să ridice statui mari cu ei sau să comande o carte despre ei.
   Ninge cu fulgi mari, ca în copilărie când m-am tăiat în foarfeca mamei şi am umplut de sânge ceașaful alb, care continua cu albul infinit de afară. Acel copil și mama lui, nu mai există decât în memoria mea. Memoria e o corabie care pluteşte pe oceanul uitării şi nu se scufundă în taifunurile întâmplărilor. Te uită cum ninge decembre și cum se rumenesc ireverențios alţi cârnaţi ardeleneşti ardeiați. Printre degetele arţarilor rănite de plecarea frunzelor, prin voalurile umede ale  ceţii, se dezvelesc colţurile de vată ale unor blocuri îndepărtate. Sau apropiate. Nu se ştie.
Di Ana mă sună și-mi povestește din nou drumul ei din Anglia cu maşina, însoţită de un prieten. I se pare că sunt gelos, o ia ca pe cel mai mare compliment şi se prăpădește de râs. Contraatac minţind-o că fata care o masează pe Dana e dispusă la orice şi nu neapărat pentru bani. Specificul cârnaţilor ardeleneşti e ardeiul iute şi nu piperul. Dar conținutul mirodeniei pentru cârnați nu-l cunosc. În acest timp, în Marocul de pe ecran se frige miel într-o groapă adâncă, plină cu jar şi acoperită cu pământ. Dacă eşti tratat cu o bucată de ureche de miel eşti oaspete de seamă. Ian Zimmern, tipul cu pancreas de oţel se plimbă pe „ aleea mieilor” cautând cap fiert ca să-i mănânce limba despre care spune că pare aspră dar dacă o jupoi e delicioasă. Şi ochii sunt delicioşi (”au aromă de ţarc”) ca şi obrajii şi gâtul. Lui i-ar place să i se facă aşa? Marocul e paradisul cărnii. În Piaţa Nebună se vând sandvişuri cu carne de miel, cap de oaie, plămâni de vită iar pancreasul de vită aminteşte de caltaboş. Se mai vând şi melci cu zeamă de şofran indian, tocană de picioare de miel flambat, murături cu lămâie la sare şi vreo 30 de soiuri de curmale. E ţara unde Dumnezeu priveşte cu dragoste la toate aceste orori, pentru că de o mie de ani muezinii cheamă la rugăciune cu glas tare, de 5 (cinci) ori pe zi.
  În alt loc sfânt, un templu budist, se fac 4000 de plecăciuni pe zi deși poate am auzit greșit! Timp de trei ani, te cureţi măturând curtea, dansând, practicând ridiculizarea de sine şi cântând cucurigu la două noaptea când sunt treziţi credincioşii la o anumită sărbătoare. Aşa îţi alungi îndoielile, te detaşezi de lume şi ajungi la Paradisul din minte numit Padmasambhata. Nu trebuie să te învinovăţeşti de propriile greşeli, căci şi ele sunt ale zeilor.



                                     Duminică,22 ian. Fatam arată îmbătrânită

ca o cârpă de lână cenuşie mototolită; are o figură obosită, zbârcită, părul alb din urechi  şi cel rărit de deasupra ochilor îi trădează vârsta. Ţine ochii închişi, abia respiră şi pare moartă, înţepenită. O strig:
-          Ce faci fetiţă?
  Deschide ochii curaţi şi adânci ca apa unei fântâni  în care sclipeşte soarele şi-şi arată oglinda de blană albă de pe piept de un alb polar. Aparența m-a înșelat: ea e veşnic tânără şi ferice, ca Alecsandri. M-am uitat prin Bacovia: o tristeţe mai elegantă decât a lui Cioran. Bacovia se declară adept al lui Edgar Poe şi Verlain dar dacă îi compar pe toţi cu budiştii, aceștia par a câştiga. Dar a şti să pierzi e totul.
   Nu mai am cafea şi plec în paiaţă. În piaţă! Până la sfârşit! Piaţa nu iartă. I-am văzut pe cei din bloc care şi-au pierdut perechea continuând lupta, am văzut bătrâne cu cadrul de care agaţă sacoşe, am văzut hemiplegici cum e bărbatul ăsta cu partea stângă atinsă dar tropăie voiniceşte cu piciorul drept pe zăpada topită şi îngheţată pe care eu abia mă ţin să nu alunec. E înspăimântător de periculos pentru el. Dacă reuşeşti să te torni încet, în ritmul mişcărilor mecanice, nu mai eşti prizonierul fricii de tine, spun călugării budişti. De la coada la gogoşi unde mă așez, nu zăresc decât Măcel din cuvântul măcelărie, ascuns de căciula de blană de lup a unui domn. Pe aceeaşi firmă văd însă integral porcul cu un şorici de maioneză - un strat diafan, prin care se vede carnea. E un porc frumos, cu ochi albaştri. Colegul lui - capul de taur- nu e nici pe departe atât de reușit: e atât de mort şi de fezandat încât urechile par de carton şi coarnele de tablă. Atât a putut să facă artistul. Puţin îmi pasă de artist! Mii de porci şi tăuraşi mâncaţi cu plăcere şi cu bucurie creştină de sărbători nu vor supraviețui decât simbolic, în imaginea asta neanimată. Țara noastră plină de iubire creștinească nu e în aceste zile decât un imens Abator. Oricât de atrăgătoare ar fi ideea că nu suntem decât nişte imagini dintr-un film proiectat pe un ecran și când operatorul răsuceşte contactul nu mai rămâne decât o pânză goală, o moarte albă, absolută, cred că trebuie să încetez cu tâmpeniile astea!
   Dana mă întreabă dacă am fost coleg cu dr. Menci, cel cu nutriţia ştiinţifică
-          Da. Era mai mic pe vremea aia
-          Arată cam palid şi cam zbârcit. Pare nefericit
-          Cu tot regimul savant? E dintr-un sat unde se mănâncă zdravăn: porci, miei, viţei, brânză afumată, stropite cu ţuică din belșug.
-           Eu vreau carne!
-          Ca şi Fatam.
-          Mersi! Vezi că te sună Saxa de la club. Ridic receptorul
-          Ce faci, ați terminat teza lui Amoc? Merg cu voi în Maroc
-          Eu nu sunt sigur..
-          Lasă prostiile! Băieții au nevoie de entuziasmul tău
-          Mă entuziasmez doar la beție
-          Cine nu bea e mort, e femeie sau copil de țâță, nu bărbat! La noi la Miercurea se spune că pentru bărbați băutura e ca nutreţul pentru vită. Îmbată-te și hotărăște-te!

   Primim vizita unei vecine, care ne povestește că vrând să sădească  o floare, a găsitt un craniu de câine mic cât o minge de tenis: Greta!, tekelul mort de bătrâneţe şi înmormântat acolo.
   Puțini bărbați realizează că în discuţiile  mărunte dintre femei, despre piață, zarzavaturi, animale de casă, se ascunde abisul. Până și acolo!Nu de la concretul incomplet perceput porneşte orice  abstracție? Pescăruşul din cer care învinge în zbor stagnarea, ceața umedă și frigul, e ceva egal de concret şi de poetic.
    O ciudată lumină însorită se aşează ca o pulbere de aur pe frunzele încă verzi ale paltinilor iar reflectarea ei face să strălucească şi cuhnia ca un ou poleit pe dinăuntru. Aerul proaspăt, himalaian sau polar, e pentru mine cea mai mare bogăţie.