25.
ian. Meteorologie extraordinară:
furtună, vijelie! Furtuna de magnitudine, produsă
de una din cele mai mari explozii solare înregistrate în știință, furtuna care
a adus vuietul, ceaţa albicioasă şi şuierul paltinilor, m-au convins mai mult
decât orice, să-mi înving slăbiciunile să continui lupta vieţii, plăcerea de a
scrie. M-ș simți din nou trădător dacă n-aş nota vijelia de zăpadă care a
cotropit Capitoliul de două zile încoace. Aseară m-am culcat ascultând fericit dezlănţuirea
de afară, atacul absolut al forţei infinite. Amoc doarme de două nopţi în
laboratorul meu, onorat să fie găzduit de o instituţie ştiinţifică celebră; în
„marchiză” cum îi spune el laboratorului, a fost un şuier de furtună pe mare.
Ieri n-am scris, am gătit friptură cu cartofi prăjiţi iar azi fac pilaf fără carne.
E de ajuns să nu gătesc o zi şi am frigiderul gol. Pregătirea expediţiei cu
mulţimea ei de dileme reflectate în subiectivismul meu îmi pune probleme. Mă
deranjează că am fost obligat să accept echipa cu oameni care nu-mi plac sau
nu-i cunosc. Până la urmă e o singură problemă:
caracterul lor şi al meu.
28 ian. Aseară am
băut un pahar de vin alb,
am ascultat un concert la flaut şi am citit ceva
despre un soldat care bea de sete, apa
din vaza cu margarete, apoi o ajută pe frumoasa văduvă blondă să-şi îngroape
soţul ucis de dezertori. E un tânăr cuminte, care până acum o lună nu a avut
alte emoţii decât cele produse de studiu, care nu aprecia aventura iar oamenii
străini îl intimidau, care abia acum un ceas a auzit tunurile pentru prima dată
dar iată că acum a îngropat deja un mort, a ucis doi soldaţi din propria trupă
şi a fugit cu blonda. Un reuşit exerciţiu scriitoricesc al lui Radu Petrescu.
Acum, Sâmbătă, zăpada l-a blocat pe Amoc în
laborator. Nu poate ajunge la
Constanţa iar Bulgaria e îngropată în nămeți.
-
Nici
Alexandra Stan n-a putut trece de Feteşti (locul cu fete). Dar profit să termin
teza ca să pot fi liber pe urmă să plec. Să plecăm. Îmi spune la telefon Amoc
-
Unde
anume?
-
Într-o
peninsulă a Saharei marocane în Atlantic. Abia aştept să mă lovească vântul, să
simt aerosolii, să văd norii și pescăruşii!
-
Liberté!
-
Da,
gratuită. Recunosc, avem și amatori de plecare doar de dragul plecării.
29 ian. Războiul meteo a runcat
în luptă gerul
și a isterizat iar presa, îl ţine
prizonier pe Amoc în laborator şi pe mine în cartier. Dereticând prin
bibliotecă găsesc o broşură despre întemeierea Romei: Fiul lui Eneas, Ascanio,
a întemeiat oraşul Alba iar cei doi fraţi cunoscuţi ca întemeietori ai Romei se
trag din această dinastie. În muzeul din Arvenches (Elveţia), lupoaica e mult
mai naturist reprezentată decât cea din noul nostru Pasaj Latin. Regret că am
pierdut iar un citat din R.P. în care vorbește de viitorul de gintă al României
alături de Franţa dar nu dă intenţionat amănunte, fiind prea devreme să fie
înţelese de contemporani.
În iarna geroasă, soarele din geamurile lui B2 inundă
toată cameradormitor. O ajut pe Dana să o scurteze de unghii pe Fatam care de
mult n-a mai stat cuminte ca să-i fie
tăiate toate. Nu știu ce anume mă face să simt o consolidare a speranţei
absurde că merită să continui să crezi în nebunia numită viaţă. Fatam doarme pe
Dana cu un egoism feroce, nepermițându-i
să se clintească. Poți reproşa ferocitatea celui care nu o gândește? Când mă
priveşte cu ochii ei luminoşi şi adânci, uneori am impresia că e mai lucidă
decât noi şi asta e ceva de speriat – altă viaţă nu poate exista complet decât dacă tu te
retragi complet? Adorm greu, lăsându-mă
purtat de gândurile care se joacă de unele singure:
- Cei care îşi înving neputința
vor fi mai puternici decât inconştienţii senini.
- Sfere transparente plutesc
tremurând gelatinos prin poienele inorogilor care nu le pot sparge cu cornul
pentru că sunt din altă lume.
- Bărbatul cu barbişon alb spune:
căzăturile sunt accidentale şi periculoase. Întâmplările stau mereu la pândă ca
nişte fiare camuflate.
- Trebuie să fii dispus să te
murdăreşti, să te zgârii şi să te extenuezi dacă-ţi place aventura numită viață.
Februarie
3 feb. A trecut primul val de ninsori
şi geruri iar acum se pregăteşte unul nou, „catastrofal”. Oscilez între doi
poli: unul exterior, îngheţat şi altul interior, cald: amintirea deşertului. Am
făcut desene la microscop toată ziua
Până acum nu s-a depus decât un deget
din zăpadă, ca o făină cernută dar gerul şi vântul m-au lovit nemilos în față
și am intrat în metrou roşu ca un semafor. Iurta a fost mai întâi evacuată şi
apoi eliminată fizic din cauză că în
țară au murit de frig 22 de oameni fără adăpost. Sus, sub streașina muzeului, chepengul
care lumina cele 16 trepte spre laborator e închis ca să nu fie spulberată
zăpada iar pe scări e atât de întuneric încât folosesc lumina albastră a
brichetei. Cineva care mă salută din beznă, după voce şi după plete trebuie să
fie Adriana, reprezentanta salariaţilor
Decizia de a pleca din nou în
Africa am luat-o mai greu ca de
obicei dar acum a trecut: biletele de avion sunt rezervate. Voi lăsa totul să
curgă fără să mă opun, absolut orice se va întâmpla.
Zăpada e din ce în ce mai viscolită
în curtea interioară. Studiez pe îndelete rădăcina uscată numită Laocoon:
partea groasă e un delfin cu corn de inorog, cu un ochi mare, din care ţâşneşte
un dinte de lemn. E ciudat dar nu hidos. Am o stare pozitivă, nu mă
impresionează nici cutremurul de 7,1 din statul Vanuatu de pe coasta
Pacificului. Ceva mare, dacă e suficient de îndepărtat nu te sperie. Voi ajunge
la gaura de vierme a metroului chiar
de-ar fi să străbat Piaţa Gloriei printr-un tunel prin zăpadă, ca sobolii polari.
În lunga zi de iarnă când lumina scade şi se ascunde sub propria-i piele,
vântul spulberă un praf fin de zăpadă de pe cornişele încărcate ca nişte dune
cu nisip alb.
Luni 6
feb. Am dat-o jos cu grijă pe Fatam
care dormea cât era de lungă peste picioarele mele și am ieșit afară înotând
prin al treilea viscol din iarna asta cu o faţă roşie ca salata de sfeclă roşie
gătită aseară. De dimineaţă m-am speriat crezând că am urinat sânge iar când
mi-am amintit că am mâncat sfeclă am râs de frica mea - asta m-a bine dispus pe toată ziua. Nu pentru că mi-a fost
frică ci pentru că sunt sănătos. Poate în
realitate sunt mai fricos decât cred și de multe ori probabil că îmi pozez mie
însumi în curajos. Asta o fi explicaţia „pozei” - lucrul cel mai detestat de mine
la semeni. De când am luat decizia finală pentru expediţie, sunt cuprins de tot
mai multă linişte. Am redescoperit plăcerea de a-mi înfrunta indecizia. Dacă
tot pozez, am pozat girafa din faţa muzeului cu fes, ţurţuri de gheaţă sub
bărbie şi o şa de zăpadă.
Noaptea, în logia de nord, un vânt glaciar face crengile grele, învelite
în gheaţă să se atingă ca nişte coarne de reni de gheaţă și să scoată clinchete
dureroase. O creangă s-a rupt sub greutatea gheţii. Cum o fi în inima codrilor
siberieni? Poate că e liniște.
7. feb. O
lume ostilă dar mai puțin fioroasă
decât cea sugerată de vuietul
vântului în colţul nordic al blocului mă întâmpină afară. Sunt prtegătit: am
cojocul cel greu şi fularul lung. Pe o potecă săpată de paşi în zăpadă vin doi
câini care se simt excelent deşi nu sunt câini de sanie. Dacă vântul ar vrea să
mă dărâme ar reuşi. Bine dispus după oxigenarea forțată prin zăpadă, în căldura
laboratorului răsfoiesc o carte a unui zoolog sloven, despre orbeţi. Păcat că e
atât de tehnică. Mă interesează orbeţii dintr-un punct de ”vedere”
neștiințific: şi eu sunt un orbete. Merg pe sub pământ şi orbecăi pe scări.
Administraţia muzeului e de o seninătate imperturbabilă în privinţa
normalității vieţii unui salariat, chiar cercetător sau doctor în ştiinţă
fiind. Îmi amintesc de un articol din revista Unicul, intitulat ”Savantul din cămara lui Agrippa”. Articolul
şi savantul sunt încă la locul lor: unul în revistă şi unul în cămară. E beznă
până la ușa laboratorului însă când o deschid, năvăleşte prin geamuri albul orbitor
al zăpezii, la care adaug lumina gălbuie a lămpii aprinse. E frumos! M-am
panicat că nu găseam cămila lui Luis dar era sub o cană în care țin două bisturie: unul mic, pentru disecat
insecte şi unul normal, pentru oameni, cu care eu îmi curăţ pipa. Azi a venit
vremea să studiez.. Ciocănitoarea de
la Sinay: un ciot de creangă noduroasă,
cu o umflătură mare şi grea acoperită cu coajă. Are gâtul scurt, ciocul și coada
lungi; deasupra ochilor desenați de mine cu pixul, are o coroniţă de pene
scurte, boante. În felul ei e o Pasăre Măiastră. Îmi transmite un fior mistic.
Confirmându-mi vibraţiile şamanice, mă sună Di Ana şi-mi spune că Elis are
probleme cu zăpada de pe platforma celor două garaje: munceşte cot la cot cu
menajera şi cu soțul acesteia. Nu suferă de frig şi are şi chiriaşi.
-
Am
auzit că te-ai decis să pleci. Unde?
-
Într-o
peninsulă îngustă din nord vestul Africii, în Atlantic.
În timp ce mă delectez privind companiile de asalt
ale vântului pe suprafețele polare ale zăpezii, mă vizitează Braconierul
Păsărilor să mă întrebe dacă e bine să luăm cu noi microgeneratorul.
-E obligatoriu! Schimb eu uleiul și verific carburatorul. Nu înţeleg cum
poate să mă întrebe aşa ceva. Știe bine câtă nevoie ai de lumină noaptea, în
pustiu. E drept că el la ultimele două ture n-a participat. Însă asta a fost
suficient ca să uite jocul? Seara, logia nordică demonstrează că îşi merită
numele: crengile îngheţate se izbesc dureros între ele, luna pitită în dosul unui
bloc e trădată de cei mai aspri, reci şi mari nori Stratus luminaţi de ea.
Recitesc prefaţa la Ultimele scrisori ale
lui Jacopo Ortis, o traducere din 1966, în care subliniez: ”construim realitatea în felul nostru,
dorinţele noastre se înmulţesc pe măsura ideilor noastre, pasiunile sunt urmarea
iluziilor noastre. Nu e oare totul iluzie? Totul! Pricina tuturor acţiunilor
noastre sunt pasiunile ..şi în inimile tuturor oamenilor curge de-a pururi
torentul unei pasiuni menite să întreţină mişcarea şi viaţa. Formulare poetică
a unui idealism subiectiv - sistem al iluziei continue”, spune prefaţatorul
care semnează: C. M. I. Cine se ascunde sub aceste iniţiale? Cornel Mihai Ionescu,
după care explicarea şi dezvăluirea sunt forme de învăluire şi încifrare, iar
semnificaţiile, o pulbere de ambiguităţi creatoare, poetice. Încă din 1979, în Palimpseste propunea un nou tip de
lectură critică şi interpretare a unui text,
cu câţiva ani înaintea apariţiei în Franţa a cărţii cu acelaşi titlu (!)
a autorului transtextualismului, Gérard Genette definit de el ca „tot ce pune
în legătură vizibilă sau ascunsă, un text cu altul”.
Contraatacul
vijelios al realităţii contra iluziei,
continuă și
miercuri, 8 feb., cu ger şi viscol, cu aşchii de gheaţă aruncate în faţă. Noroc
cu gulerul cojocului pe care nu-l port de patru ani şi cu mănuşile ruseşti.
Poteca îngustă prin zăpada de pe trotuar e bătucită iar marginile ei par tăiate
în marmură. Pe carosabil, zăpada stropită cu sare, frământată de roți, e afânată şi granulată ca un cuşcuş. La
Intrările Subterane ale metroului, ajung roşu la faţă ca un rac fiert. În
această Siberie albă eu mă gândesc la un fel de mâncare saharian (cușcușul), după
cum în deşert nu găsesc o comparaţie mai bună pentru dunele de nisip decât troienele
de zăpadă.. Compararea e un drum pe care trebuie să-l parcurgi până la capăt
dacă vrei să te exprimi bine. Extremele se explică atât de complet unele pe
altele pentru că sunt eludate sau consumate drumurile dintre ele. Dintre
lucruri, clipe şi oameni. De la scrisorile lui..Ugo Foscolo am ajuns la Cornel Mihai Ionescu, născut în 1941. Mă bucur
să aflu că trăieşte acest poet erudit, sofisticat. Într-o cronică a lui Cosmin Ciotloş despre viziunea
lui CMI asupra lui Mateiu Cragiale găsesc câteva idei asemănătoare cu ale mele:
jocul permanent al ascunderii sensului care devine la CMI , viciu şi patimă, importanţa
defazajului, voinţa violentă de neant, fiinţa încifrată în perspectiva morţii -
specie supremă a anonimatului, oglinda – motiv fantastic al dublului obsesiv,
anxios, în competiţie cu originalul; un portret este o potenţială stafie: vezi Portretul oval de Edgar Poe, Portretul lui Dorian Gray de Wilde. Ciotloș
îmi rezumă astfel explicarea profundă atât a tripticului Danei Chipul din geam cât și a oglinzilor lui
Creţia şi ale lui Borges. Craiul Mateiu se dădea descendent al presupusului conte
de Karabey care în turcă înseamnă Beiul Negru. De aici se ajunge prin Negru
Vodă la vlahi, blacki, cei mai vechi și mai nobili strămoşi. Recitesc și nuvela
Remember a lui Mateiu.
Răsfoiesc
ziarul Inelul din care aflu că
Umbrărescu, posesor a 350 milioane de euro, (pentru care deci, elicopterul de
35 de milioane e nimica toată), preferă să mănânce mămăligă cu ceapă. Braconierul
îmi aduce toate cărţile slovenului despre orbeţi, cârtiţe, veveriţe subterane,
şoareci de deşert din Turcia: cărţi mari, grele, lucioase, cu tabele şi hărţi
familiare mie, despre fiinţele subterane care însă îmi rămân mereu insuficient
cunoscute. Știe oare cineva destul despre ceea ce se află în subteranele
aparenţei, ale nopții și ale visului? În cărţile ştiinţifice informaţia bogată
e tipizată, sistematizată, plină de repetiţii obositoare, nu pentru că așa vor
autorii sau că ar fi o modă ci pentru că aşa e realitatea: se repetă îngrozitor
până se îndură să arate puțină noutate. ”Din aproape în aproape” ofileşte
sublimul apariţiilor uimitoare. Dar în expresia ”nu mai vezi pădurea din cauza
copacilor”, poţi reproşa ceva copacului?
Cunoaştem cu adevărat istoria unui copac pentru a putea îndrăzni să dorim să cunoaştem
pădurea? Sunt subsisteme, ierarhii, trepte care compun o scară - instrument de
urcat şi de coborât imposibil de folosit cu lacune mari. Iată de ce am încetat
să-mi reproşez timpul piertdut în iluziiile mele de cercetător şi timpul
prezent în care mă iluzionez că sunt altceva: copacul e definit de tot ce e el,
până la ultima rămurică ori frunză nouă sau veche, desprinsă pe parcurs.
Ramurile platanilor mei trosnesc în noapte cum trosneau oasele lui Ion al lui Rebreanu când s-a suit pe
cuptor lângă Ana pentru avere, nu din dragoste. De unde ştia scriitorul că i-au
trosnit oasele flăcăului? Privesc din logia nordică poteca îngustă cât să pui
un picior pe lângă altul, de pe aleea înzăpezită şi simt neantul în recele
inuman al iernii. Când te gândeşti la câmpiile arctice îngheţate, uiţi că
există animale splendide, adaptate la frig, exploratori şi scriitori ai extremelor
reci ca Nansen şi Andersen.
9. feb. Nu ştiu cine m-a trezit cu noapte-n cap:
luna plină, pisica sau amândouă; poate luna a
trezit pisica iar ea pe mine. Sau poate luna mi-a risipit somnul, m-am mişcat
şi eu am trezit-o pe Fatam. Sunt întâmplări necunoscute, ale celeilalte vieți
de pe Planeta Somnului. Pe Planeta Frigului matinal luminată de lună, zăpada
scârţâie la fiecare pas. În metrou, la o oprire, se instalează o linişte perfectă,
absolută, de neînțeles. Se spune că morarul care doarme în moară se trezește
când moara se opreşte. E devreme și în liniștea somnolentă aud clar cum un
derbedeu de puști îi spune altuia mai
mic:
-
Hai
mă, futu-te-n inimă, în spate să fumăm!
Cel mare e un blond ciufulit, cel mic e un brunet
palid, cu o căciuliţă tricotată, cu urechi lungi, de cooker spaniol. Privesc
pasagerii de pe rândul de scaune de vizavi: în stânga, o femeie tânără, cu ten
neted, ochi albaştri şi gură cărnoasă, apetisantă tratează cu indiferenţă
obrăznicia puștilor, alta mai matură citeşte Casa spiritelor, un bărbat cu fesul tras pe ochi, altul cu şapcă cu
clape şi unul elegant, cu fular cu dungi albe şi negre citesc apatici ziarul,
cu gândul la patul cald părăsit de nevoie. Viaţă de nordici. Eu îi privesc şi
îi văd, ei mă privesc și nu mă văd. Cum de am avut îndrăzneala să-mi spun
părerea despre Remember de Mateiu
Caragiale? Ar trebui să fiu foarte atent cu acest mit al literaturii. Dar nu
sunt, pentru că părerea mea nu contează pentru altcineva în afară de mine. Găsisem
ceva despre interpretarea personajului androgin din Remember de către actorul la fel de androgin R. M. cu sprâncene
feminine, excelent pentru rol dar e poate mai bine că am trecut peste asta;
m-am scutit de emiterea unor răutăţi pe care le-aş fi regretat. Pe de altă
parte, poate că în tot ce am scris până acum aş fi putut reda mai clar
lucrurile. De exemplu azi: de ce n-am spus, dacă am gândit, că luna plină e
pentru mine cea mai mare şi mai spectaculoasă oglindă umblătoare pe lângă noi, prin
cosmos?, că am comparat luna văzuită de mine aici, în poiana dintre păduri cu
luna din deşert şi că mi-a plăcut mai mult ultima? Sau că bunica avea o ghicitoare
frumoasă despre lună: Vacă titiană zbiară
noaptea pe poiană?
Azi am
primit o scrisoare din America în care mi se cer extrase din articole
ştiinţifice. Altădată m-ar fi impresionat. Acum mă lasă rece. Orice joc se
învechește, îşi pierde prospeţimea. Părăsirea unui joc e unul din chipurile
morţii. Dar e numai unul, nu sfârşitul. Dacă ruperea universului se face
discret, fără tulburarea ordinii şi aparenţei şi se coase la fel, înseamnă că
nu există o evadare absolută, o îndepărtare perfectă, iar nimic nu poate fi părăsit
complet niciodată. Dar poate că asta nu e altceva decât o dorință. Ca şi
nerealizata mea mâncărică de cartofi caldă, parfumată, tonică, pe vremea asta care-ţi
îngheaţă sângele. Când am ieşit să arunc cojile de ceapă m-a izbit tăişul de
bisturiu al aerului înghețat. Mor microbii. Sănătoasă vreme!
Luni, 13 feb. Ieri şi azi n-am scris eu,
a scris ninsoarea căzută ca o făină din moara timpului peste
ţară, o poveste de zăpadă pe care mi-o doream demult. E un vis real, vizibil și
cu ochii mei de melc. Regret că au murit oameni îngheţaţi şi că a murit și
frumoasa Whitny Houston, făcându-mă să plâng la filmul Bodigardul, în care joacă și cântă ea. Plâng la filme. E un fel
frumos de a muri plecând de unul singur departe de tot, lăsându-te îngropat în
zăpadă. Clipele hivernale scriu pentru ele însele romane despre Istrul şi
Pontul îngheţate, când înviază geții şi Ovidius își recită singur Triste şi Pontice.
Am gătit în cuhnie paste cu sos de carne,
întrebându-mă ce rost ar avea să stau zi de zi acasă dacă Dana doarme până la
11? Am căutat din nou, în sufrageriabibliotekă prin albumele ei de artă peisajul
nocturn în oraş, pe ploaie. Nu l-am găsit. O fi Renoir? O fi Van Gogh (o
cârciumă nocturnă în sudul Franţei dar parcă nu plouă). Cu această ocazie am
dat peste două cărţi de Dino Buzzati : Bárnabo
omul munţilor şi Deşertul Tătarilor recumpărate de două
ori după ce le-am împrumutat şi nu mi-au fost returnate
Acum, la
întoarcerea de la muzeu, privesc ciudata interpretare a unui concert în care un
domn în gri, cu nas drept şi degete rigide, de robot, violează cu duritate
masculină feminitatea muzicii, molfăind din buze ca toţi cei ce nu folosesc
ştime. Nu e timp de concerte totuşi, ci de supravieţuire animalică date fiind
condiţiile meteo. Fac piaţa printre nămeţi și dau zăpada de pe matizul sufocat în troiene.
Pianistul
de care vorbeam și care cânta ceva de Schubert într-o înregistrare din 1978
revine în zilele noastre, cu bluză bleu, cu buzunăraşe. E Alfred Brendel care
se ţine bine şi acum. Am folosit mai înainte termenul de viol, deci în sens
negativ dar poate că feminităţii îi place violenţa în compensarea delicateții
ei. Am greşit și neacordând atenţia cuvenită acestui viscol epocal care a
cucerit totul cu victoria diferitelor tipuri de alb: alb gălbui, alb ceţos, alb
cu umbre albastre sau chiar negre ale zăpezii nocturne; au evoluat roiuri
indescriptibile de ninsoare în jurul becurilor de pe stradă. Cine ar putea reda
(eu sunt depăşit), conchista halucinantă a depunerilor în cantităţi mitologice
a zăpezii spulberate în troiene?
Brendel,
în costum de vară, de un gri fin, atât cât să nu se poată numi alb, joue (cum zic francezii la a interpreta), la pianul căruia i se
disting net clapele albe şi negre şi
corzile ca niște intestine, galbene, roşii, gri fer; probabil că se lasă
la vedere acest interior pentru ca vibraţiile să nu fie stăvilite de nimic. Ca
și gândul meu care nu poate fi oprit să zboare pe ţărmul Oceanului. Ce ciudat!:
pianistul, în 1970 la Paris ,
pare mai bătrân decât în 1978. Zâmbeşte ca un sfinx sau e doar încordare?
Degetele descărnate fug pe clape ca nişte scolopendre veninoase cărora notele
le cad pradă neajutorată. La un moment dat chipul i se cutremură într-un spasm
- a apucat cu dinţii o pradă şi scutură din cap ca s-o sfâşie. Are muşchi
masticatori hipertrofiaţi. Virtuozitatea are ceva înspăimântător. În miezul de
foc al sublimului suntem morţi demult. Din acest punct de vedere am curajul să
spun că Brendel îmi repugnă: e morbid de rece, de dur, e sinistru, un mort viu,
un vârcolac. Ca şi chirurgii care smulg viaţa din ghearele morţii. Dacă
lucrurile se pot vedea în acest mod nedrept,
e pentru că ele îşi fac singure această nedreptate, prin ceea ce arată
la suprafaţa lor. Pianistul de fapt,
corespunde oricărei exigenţe: interpret riguros, constant, longeviv, poet,
eseist; el spune la Festivalul Enescula Ateneu
că la Beethowen ,
subtitlurile sugerează intenţia înainte
de a intra în miezul muzicii. Excelentă observație despre subtitluri!
14 feb. Florăresele au învelit florile în pături
groase
în
Piaţa Sudului.
-
Nu
mi-ai spus asta
-
Aşa
ceva nu se poate spune
Fragment din discuția celor doi care
veneau în spatele meu pe poteca îngustă prin zăpada de pe trotuar. Există deci lucruri
care nu se pot spune. S-ar putea să fie cele mai multe.
Ceea ce se vede prin geamul din stânga al laboratorului e opera Marelui
Artist care a lucrat din nou azi noapte, în alb – negru, mai mult în alb: a
aşternut un strat gros de alb imaculat peste tot şi toate, a tăiat poteci
înguste printre lucruri şi a scos în evidenţă
liniile curbe ale crengilor marelui copac de deasupra curţii interioare.
A transformat lăstărişul de pădure într-o junglă hivernală. În acest timp, eu
visam că eram într-o noapte caldă de vară într-o mahala a Capitoliului, unde
fugisem de acasă de multe zile şi locuiam într-o căsuţă mică, acoperită cu carton
presat pe care Di Ana o numea cociobelniţă - era pe colţ, înconjurată de un
gard înalt, de scânduri late, văruite, perfect îmbinate. O stradă era asfaltată
iar pe cealaltă, pavată cu pietre de râu, era o cişmea cu casetă de lemn ca să
nu îngheţe apa iarna, ca acum 100 de ani. După ce m-am trezit mi-am amintit că
pe un astfel de gard, în Maramureş, într-o noapte cu lună am văzut într-o
lumină vie o icoană a Fecioarei cu Pruncul. Prin astfel de vise, mintea mea parcă
vrea să se răzbune pe perioada când munceam non stop şi-mi stabileam ţeluri
nerealiste, în ambiţia prostească de a crede că sunt ”cineva”.
Acum am timp pentru gânduri pe care altădată le consideram pierdere de
vreme. Șansa de începe să trăiesc
liniştit, fără grabă, e o realizare pe care poate încă nu o apreciez suficient.
Într-un unghi pieziș, pe lângă ţurţurele de 3 m jos, în curtea interioară, Fetiţa, căţeaua
bătrână şi rigidă, cu un ochi căprui şi unul albastru dă discret din coadă,
bucurându-se de prospeţimea zăpezii. Sau
poate mă salută pe mine, pe care care mă vede mic aici, ca o pictură în rama
geamului? E o iluzie. De fapt o deziluzie: răspunde fochistului centralei
termice în catacomba căreia el o va închide pentru că muşcă străinii la
Intrarea Personalului unde îi place să stea pe gang, lângă calorifer. Nu mă
supăr şi nu vreau recunoştinţă de la ea nici pentru cremwurştii fezandaţi nici
pentru leberwurştii oxidaţi nici pentru prăjiturile râncede și nici pentru
oasele crude, cu carne multă cumpărate pentru ea. Nu vreau recunoştinţă de la nimic - simplul noroc de a putea percepe
lumea, de a mă bucura de vederea şi simţirea lucrurilor e cadoul ideal al
vieții. Fotografiez parcul înzăpezit dintr-un unghi tangent streşinii cu
ţurţuri uriaşi şi las fereastra deschisă ca să intre aer polar sterilizat. În
geamul ferestrei se reflectă exact ca în glasvandul de acasă, portretul meu în
ulei făcut de Dana, pe care-l țin pe peretele vestic al laboratorului: e vederea
din faţă a feţei albe cu barbă neagră, ochi albaștri, maletă galbenă şi pipă
încovoiată, de lut ars; la încheietura unuia dintre braţele încrucişate, iese
puternic în evidență marele ceas de mână rotund, ce indică ora 12 fără un sfert
- ceasul al doisprezecelea? În spatele portretului e pictată o, mască cu coarne
din crengi de jneapăn cojite, barbă de lână albă cu gura larg deschisă, încât i
se dinţi de fasole albă – Cronos. Tabloul
l-am numit Sentimentul trecerii timpului
pentru că Dana mi-a cerut să dau titluri tablourilor ei și am dat: Biserica tramvaielor, Leprozeria din vis,
Fata cu ochi de jad, Femeie în galben pe şezlong şi altele. Acum realizez
că acest tablou face parte dintr-un triptic, conținând acelaşi personaj în trei
ipostaze, toate cu aceeași aceeaşi maletă galbenă şi cu pipă. Dacă timpul nu
există după teoriile fizicienilor, în practică, adică în viaţă, timpul există
şi doare, cel puţin pentru poeţi. Altfel cum îmi pot expica lacrimile mari și
grele care încep să cadă din tavan pe lângă senzorul de fum, în timp ce ascult
un sfâşietor de romantic potpuriu din Withney Houston? Se topeşte zăpada.
Furtuna
pe care o numesc ca pe uragane Femeia de
serviciu mi-a devastat iar biroul: a răsturnat dromaderul de hârtie și a
făcut să reapară vechea castană scofâlcită şi oul de granit al Păsării timpului, care cuibăreşte în
undele de sticlă ale Eufratului. Ridic şi zebra cu ochi blânzi , căre nu a
văzut precum cele reale, lei mânjiţi
de sânge până în ochi.
Am de făcut desene la camera clară, după viermi recoltați de pe bursuci
morţi, deși nu sunt interesat de entomologia criminalistică. Fac asta pentru Lavigne,
colaboratoarea mea.. Așa se răzbună concretul, cu cruzime, pe visători.
