Turtureaua de silex - Oceanul

27 mart. Oceanul e aproape, deşi nu se vede.

   Higrometrul arată 96% umiditate. Saxa spunea ieri că, de sus, de pe creste, se aude  oceanul izbind în faleză. Dorm din ce în ce mai bine deşi hirsutul Amoc a tuşit mult azi noapte – e mai fragil decât brunetul Braco, bronzat ca un egiptean, bărbierit la sânge, care vorbeşte puțin, nu face greșeli și acţionează precis, pe cele mai bune opţiuni. Braco eliberează o prigorie după ce a despăduchiat-o. O văd cum învinge aerul în salturi spornice, cântând fericită. Scutur obiectele din cort, pe care praful roşcat s-a lipit ca pesmetul pe găluşcă și nu găsec altă umbră decât cea lăsată de roata Prado ului, lată de 3 palme - în luciul caroseriei negre, se reflectă umbra galbenă a Ksar ului. Spăl și concentrez probele entomologice, strângem tabăra şi ne pregătim să ardem gunoaiele. Papion care pune benzină peste balegă uscată de cămilă declară cu năduf:

-          Balega de cămilă  e ignifugă!

 Sunt gata de drum dar coiala gușterilor (cum se exprimă Saxa), îmi lasă timp să urc din nou sus, în ruptura zidului cetăţii, ca să-mi iau rămas bun de la împrejurimi – aici totul se calmează, ca în clipa decolării: uedul „curge” spre ocean ca un fund de mare cu corali ( tufişurile), păsările ciugulesc dulce din linişte şi iedul de ieri behăie argintiu.Vom lăsa Qsarul din nou singur, pentru încă o sută de ani? Un lanţ de bicicletă e încremenit în rugină și în praf, într-o poziţie contorsionată, ca un șarpe mort, dealul de lângă noi are o rană profundă în coastă, în care se văd bolovani uriaşi, şlefuiţi în rostogoliri  doar de ei cunoscute. Pe cine să acuzi de rana dealului sau de crestătura nemiloasă a apei în carnea uedului? Orice drum și orice istorie sunt o rană uscată în deșert.

   Plecăm în sfârșit! Avansăm între ocean şi munţi, în depărtare, dromaderii se deosebesc greu de pâlcurile de vegetaţie. Între zidurile unei localități dincolo în care se trăieşte în anonimat dar în răcoare, suportăm cu stoicism nu mai puțin de patru controale ale jandarmilor albaștri şi negri. Munţi tabulari în ceaţă, faleză frumoasă, pescari survolaţi de pescăruşi  mari, planând ca avioanele, pe curenţi. La prima oprire Saxa dispare rapid și când revine, scoate din buzunarul bermudeleor ude, o scoică şi un os de sepie – a tras o scaldă. Ar râde dacă i-aş spune că am luat ca suvenir de la Qsar excremente uscate de dromader? - sunt lipite câte patru şi sunt o combinaţie între cele de capră şi cele de cal. Cămila e o corcitură între ce şi ce? Avem de parcurs sute de kilometri pe lângă plajă, în lumină difuză, între oceanul scânteietor  şi dunele albe ca zahărul, pe care firele de vegetație firavă, par desene albăstrui, pe porțelanuri exotice. Sunt atât de obosit încât aţipesc, tocmai acum, când am ajuns  în centrul visului nopţilor de iarnă în Capitoliu.

                         28 mart. Când Saxa a ieşit cu jumătatea corpului pe geam,

să pozeze nu ştiu ce, l-au zărit poliţaii de la distanţă şi ne-au amendat câte 700 de arginţi de vehicul. Niciunul nu purtam centura. Amoc s-a blocat și a amuțit, tocmai când trebuia să introducă vrăjeala numită în club „moartea căprioarei”, noroc cu Sena care a mai salvat din bani propunându-le poliţailor o singură amendă, pentru un singur vehicul, în schimbul câtorva beri din stocul meu intangibil. Deci eu, eu, ego, am plătit o parte diun amendă! Halal! Seara târziu, găsim cu greu cazare scumpă, într-un oraş cu clădiri frumoase, cu stucaturi ca de frişcă pe ziduri cărămizii. E aproape miezul nopții și riscăm să nu mai găsim apă caldă la duș dar ne e foame și aștept îndelung să se coacă o pizza, într-un local, împreună cu Portos. Afurisitului îi fug ochii după femei. E drept că  sunt atrăgătoare: negroide, feniciene, hispanice cu ochi ca tăciunele, înfăşurate în voaluri și mătăsuri colorate. Portos face schimb de ocheade cu o tipă care - l zăpăcește complet.

   Am facut duş şi am dormit câteva ore. Suntem cuprinși de o plutire plăcută. Amoc tace, Portos umblă şleampăt de colo colo, Sena ne trombonește că se dă cafea gratis la recepţie iar Saxa care a dormit în maşină, spune că în timpul nopţii ”a făcut reparaţii” în faţa hotelului.

-          Adică? E curios Papion

-          Am turtit o tablă care şuiera ca o sirenă când a început vântul. Şi apoi canalul.

-          Ăsta ce mai avea?

-          Avea mustăţi de fier beton în care am călcat cu şlapii. Ne-ar fi spart cauciucurile. Le-am îndoit şi am pus o dală peste ele.

   Demarăm. Lui Habotnik nu-i vine să creadă că vom și lucra totuși azi. Saxa și-a spălat azi noapte în hotel toate țoalele, care acum sunt ude. Îşi pune pe el maieul ud și la benzinărie stă cu el în vânt, să se usuce pe corp. Pe drum, dunele din nisip alb ca zahărul, își întind piciorul de moluscă, peste şosea.

-          Ăştia au probleme cu deszăpezirea ca și noi! Remarcă Amoc în microfonul staţiei

-          Tot anul! Subliniază Papion.

În intersecţia trasă pe roată de soare, unde suntem opriţi a suta oară pentru verificări, un tip ciocolatiu, subţire, înfăşurat în pânză albastră, cu turban negru, e fiul poporului de nomazi care acum nişte decenii s-au gândit că vor şi ei o ţară.

-          N-au avut niciodată pământ. Au umblat de colo colo prin Sahara.

-          Cum să aibă nevoie dacă aveau prea mult? întreabă Sena.

  Dune cu vârful spulberat de vânt ca nişte vulcani iar pe fond albastru, ciupercile atomice albe, ale norilor. Întinderea de nisip lutos, presărată cu bolovani şi tufe, se termină dincolo de orizont, în ocean, unde se naşte totul de la început.

-          E o diversitate... observă Sena prin staţie. Papion completează cântând popeşte pe nas:

-          Făără dee sfâârşiiit. Amiiin.

Îi îngân în gând: verde! verde-albastră e apa oceanului şi albastru plumburiu cerul! Un dromader alb se oprește exact în mijlocul drumului, însoţit de stârcul lui  personal dar Amoc neinspirat, ambalează Prado înainte de apuca cineva să facă o poză.

-          Para amar te, mi amor, se aude la radio

-          Postul spaniol din Canare, ne informează Saxa.

 Dincolo de drum, cutia unui Tir răsturnat, proptită pe două laturi, e stâna unui păstor de capre.

-          Au adăpost, umbră.. începe Saxa

-          Aer condiţionat, de la curent.. continuă Amoc care, aplecându-se să ia o sticlă de apă, era să ne scoată din carosabil

-          Vă şi vedem răsturnaţi şi luând foc, fraierilor! Ar fi dat bine pe filmul care îl trag! Urlă Papion prin stație.

   Norii se unesc şi ne ocrotesc cu o penumbră plăcută deşi pe laturi fulgeră săbiile  soarelui tăios. E deşert dar e răcoros, pentru că se află în bătaia brizei.

   - Mi-aş face un bar aici, le zic

   - Da mă! Ai și deșert și umiditate tropicală. Punem bazele unui Las Vegas! Mă aprobă Saxa.

Vrem să pătrundem spre sud, în peninsula din mijlocul oceanului, dar pentru asta, poliţia ne ţine pe loc mult şi bine, verificând paşapoartele. Am timp să citesc în Ţara mea inventată, de Isabel Allende, luată la schimb, de la Akad.. „Cam odată la zece ani privesc în urmă şi văd harta călătoriei mele, dacă se poate numi hartă: seamănă mai mult cu o farfurie plină cu tăieţei. Dacă trăim destul de mult şi privim în urmă e limpede că nu facem altceva decât să ne învârtim în cerc”. Și eu călătoresc cu tărâmul meu după mine, cum spune Neruda și cum ziceam și eu despre cercurile care nu se pot despărţi. Când începem să ne săturtăm de muzica spaniolă a postului care emite para todo Canaria, scăpăm de vamă după, vorba lui Saxa, „le cadeau de rigueur” (ceva mărunțiș şi câteva pixuri) şi mergem peste 300 de km prin deşertul însorit în care toată lumea adoarme  iar Amoc spune tare, ca să nu i se lipească pleoapele:

   - Bre, da bălţate-s cămilele alea!

   Mă lupt şi eu cu somnul de teamă să nu adoarmă Amoc la volan, dar nu sunt în stare să scot o vorbă. Soluţia vine de la Sena care începe să se converseze cu Amoc prin staţie, pentru a se ţine treji unul pe altul. Ne ajută drumul, care ne face să ţopăim, înviorând şoferii. După câte ore nu știu, oprim la o.. „clădire” - termen bombastic pentru coşmelia de lut cu firmă ilizibilă şi două scaune de plastic. Benzinărie sau WC? this is the question! Mormăie Akad în barbă. Primul care iese, îşi înfăşoară semnificativ turbanul peste nas când e întrebat cum e înauntru. Apoi, după ce trage adânc aer în piept grăiește:

-          O cameră mică, închisă ermetic, cu o gaură neagră în podea, prin care răsuflă iadul.

   Continuăm drumul nesfârşit, prin deşertul nesfârşit, de lângă oceanul mult prea mare ca să ţi-l poţi imagina. Îmi reamintesc de ce pleacă constănţenii de acasă deşi sunt la ţărmul mării: Pontul cu plaja lui sunt un punct, o băltoacă, pe lângă Ocean. Drumul lung, drept şi liniştit, m-a liniştit. Mintea reîncepe să-mi funcţioneze: am clarviziunea locului unde se află obiectele personale pe care le caut în permanență dar nu le găsesc decât când nu am nevoie de ele.

-          E pustiu deşertul ăsta! Tresare Papion ca în somn, prin staţie.

O pădure, un sat, un lac, sunt iluzii optice ce se produc destul de uşor și de natural prin intermediul depărtării care estompează amănuntele: munţii erodaţi, văzuţi contrejour devin pădure iar lacul e sclipirea unificată granulelor de nisip din asfalt, pe panta aceluiaș unghi al privirii. La fel de uşor mimează cetăţi, ceaţa din depărtare. Probabil că noi, nu suntem decât iluzii optice ale altor călători. Sunt îndreptățit să aştept ca depărtarea să scoată la iveală încă un ocean. Suntem pe peninsula alchimică Rio de Oro, unde e posibil orice.

                 29 mart.  Plaja ciudată, e un mare sector de cerc de nisip

 neted şi umed, deschis pe o treime către ocean și pe ea stau corturile noastre pline de boabe de rouă. Norul de aseară, ce părea un crocodil paralel cu apa, se dovedește a fi o insulă de piatră. Am dormit bine, nu mi-a fost frig, chiar am transpirat, deşi e umezeală. O ceată de câini albi se hârjonesc pe plajă sub soarele care-şi face jocul sub nori. Îmi încep noua viaţă simplă aici, înfigând o pană de gâscă în nisip ca drapel şi săpând o scrumieră cu călcâiul în nisip. Norii ne înconjoară ca niște îngeri albi, într-o catedrală albastră. Nisipul fiind umed, nu e antrenat de vânt și deci nu e praf. Habotnik vizitează frenetic capcanele puse aseară. Nu reușesc să găsesc insecte și nu am de lucru, ceea ce ar trebui să mă facă să mă simt penibil prin comparație cu Habotnik care nu iese o clipă din cercul acţiunii. Nu sunt copaci şi soarele mă obligă să intru în cortul care-mi redă intimitatea fără să mă rupă de exterior. Nu cunosc filosofia cortului dar îi percep poezia: vântul umblă şleampăt în papuci mari, pe lângă mine, peşti mari sar din lacuri nocturne în soare; am o casă mică, cu pereţi translucizi, albaştri, pe fundul oceanului de aer, mă aflu pe puntea unei corăbii cu pânze în alt timp, în altă lume, port alt nume, pe care nu-l cunosc şi nu-l ştie nimeni; povestea e spusă de „uşile” de pânză care fâlfâie în vânt. Pe plajă, albatroşi umani încearcă să decoleze cu parapantele și alţii rătăcesc pe valuri agăţaţi de libelulele lor de pânză cu o singură aripă - kaiturile. Amoc şi Portos sunt plecaţi demult spre nu ştiu ce localitate să cumpere de-ale gurii, Sena şi Papion  prind peşti la marginea transparentă a oceanului cu plasele mele de fluturi,  până când foamea şi oboseala produsă de vânt şi de soare, ne bagă în vizuini ca pe soboli. Aţipesc, mă trezesc, nu mai ştiu unde sunt: acasă, departe, pe pământ sau în aer; marile avioane ale vântului aterizează şi decolează mereu, nevăzute dar zgomotoase pe nisipul umed şi neted ca o tipsie al golfului anonim. De foame mă satur cu câteva guri de aer însorit, plin de aerosoli. Toți marii poeți au fost flămânzi și viceversa.

   Habotnik zace învins de foame, paralizat, în uşa cortului deschisă. Nu-i plâng de milă dacă n-a aflat că nimic nu există, că totul e numai un joc al libertății absolute. Sunt liniștit aici, la mare depărtare de casă, în miezul spaţiilor uriaşe şi scot fum din pipă ca un nor de cerneală sub care se ascunde o sepie care vrea să scape de duşman. Nu știu care mi-e dușmanul și cum arată. Au sosit băieţii!

- De ce-ați stat bă atât? Ați găsit curfutițe? Îi ia Saxa la rost. Curăţăm cartofi, despieliţăm roşii pentru ciorba de 12 persoane și până va fi gata îmi tai foamea cu o felie de grep rămasă de ieri. Seara, Insula Crocodil înaintează spre plaja noastră, prin apa verde-albastră. Spre apus, privirea care se lansează ca un glonţ, cade fără să întâlnească nimic până la orizontul pe care pipăie o șosea nevăzută, farurile unei mașini. Pentru acest orizont străin, îmbujorat ca o piersică, pentru acest vânt rece şi această foame de animal, mi-am părăsit cartierul meu ocrotitor, manejul tihnit al monotoniei. Phoenix, scrie mare, pe o rulotă părăsită pe care sunt desenate păsări uriașe, cu aripi de parapantă. Nu e vorba de a zbura cu avionul ci de a te înălţa singur de la sol, doar cu ajutorul vântului şi de a pluti pe apă. Puii proaspeţi din cele două porții de ciorbă fierbinte de persoană, ne-au așteptat pe noi, cu jugularele intacte, până acum câteva ore, în vântul care n-a scăzut în intensitate. Fiecare are o soartă, pe care nu și-o cunoaște decât împlinind-o.

                       30 martie. Cu sacul de dormit tras peste urechi

am dormit excelent, cu tot frigul de azinoapte. Dimineața continuă vântul rece şi sunt nori deasupra Insulei Crocodil, care acum are cap de pasăre. În vântul care ne îmbată cu miros de alge şi în soarele care ne orbește dacă nu purtăm ochelarii de soare, vecinul de cort mă întreabă ce îngrop cu călcâiul în nisip.

-          Plantez cotoare de Camel. Aștept recolta

-          Cu o condiţie: să răsară în două zile.

Blocaţi pe loc trei zile din cauza bucşei de cardan pe care Sena speră să o înlocuiască la un atelier în peninsulă, Akad şi Papion joacă table iar Saxa care se bronzează  în continuare peste epiderma descuamată ne propune să facem planuri pentru o expediţie în Indonezia. Sunt înfășurat în vântul rece al depărtării visate astă iarnă, cu ochii roșii de la praful cu nisip. Față de excursiile confortabile, stagnările noastre în plină acţiune sunt un exerciţiu de nepăsare.

   Am fost plecat cale de 6 km pe nisipul tasat, prin vântul puternic până în partea cealaltă a peninsulei. Faleza înaltă, apa albastră cu valuri albe, gândacii negri alergând pe nisipul galben ( în sfârșit, câteva insecte!) elegantele stoluri de cormorani (în forma cifrei 1) și mai ales oboseala, sper că mă vor face să dorm bine și să visez frumos la noapte. M-au indispus cormoranii care făceau o buclă deasupra taberei şi îşi reluau direcţia. Le era frică de om?! La întoarcere, în depărtarea orizontului, cămilele şi vehiculele erau mici ca furnicile și noi eram desigur, la fel de mici la extrema cealaltă. În timp ce capul ciufulit de vânt al soarelui dispare dincolo de fermoarul orizontului, intrăm devreme, înfrigurați, în corturi, deși nu adormim ușor, ne foim ca nişte omizi în puful  sacilor, visându-ne fluturi în lumina caldă a altei dimineţi.

                         31 mart. Nu fluturi, ci un  șoarece cangur, Jaculus,

a adus Braco în zori, de la capcane. Picioarele lui din spate sunt la fel de lungi cât lungimea corpului iar coada cu un smoc alb-negru e şi mai lungă. Îl descos pe Akad despre ”micul cangur”.

- Ce mâncă? Rădăcini şi seminţe. Da, e nocturn. Face salturi de doi metri, cu picioarele cu trei degete, putând străbate 14 km.

-          Are vizuină?

-          Are galerii tubulare dar îşi maschează intrarea perfect. Nu poate fi depistată.

-          Am auzit că strămoşul cangurilor adevărați e un şoarece săritor, din America de Sud

-           E Djarthia - „Mama marsupialelor”. A trăit acum 55 de milioane de ani.

  Siluetele în costume de scafandru negre, decupate pe nisipul galben, sunt ale lui Amoc și Saxa, pregătiţi de imersie. Nemulţumit că nu găsesc câte insecte aș vrea, mă las antrenat de treburile altora: îl ajut pe Braco să monteze plasele pentru părăsi pe Insula Crocodilului, într-o vale îngustă, între stânci. Peste patru ore când ne întoarcem, Akad mă roagă să-i arăt locul cu fosile de scoici mari, lângă țărmul unde localnicii târăsc după ei tărgi de polistiren, învelite în plastic, pline cu scoici plăsea. Nu ne putem îndepărta deloc, unii de alții - suntem atraşi ca de un magnet de forța gravitațională a proximităţii. Pentru mine, legătura cu țara n-a dispărut: aflu prin cordonul ombilical al telefonului că Fatam, căreia îi e dor de mine, face greva foamei şi că vremea e urâtă acolo. Aici e o zi frumoasă până la perfecțiune dar nu mi-am găsit liniştea scontată, plecând de acasă. Dacă m-aş fi născut într-un cort zdrențuit de vânt, aş fi gustat frumuseţea acestei zile? Nu cumva, dacă m-aş fi născut şi aş fi trăit în acest uriaş exterior însorit şi vântos, m-aş fi plictisit? În Munţii Ursului chemam turiștii întâmplători la ceai fierbinte, ca să am cu cine schimba o vorbă și abia revenit în Capitoliu, îmi doream singurătatea muntelui după trei zile. Oare există ceva care să facă legătura între extremele dorite, niciodată avute simultan? Nu cumva această codobatură apărută din senin, la doi metri de mine a venit direct, pe scurtătură, din munţii trecutului? Oare ce e real şi ce e închipuire, în norul ca o scoică albă cu ţâţână fumurie, în sepia și crabul în de sidef, profilaţi contre jour, pe scrobeala cerului? Sunt apariţii întâmplătoarte sau există o legătură, o forţă care le manipulează ușor dar cu efect gigantic? Foarte departe pe linia orizontului pe şoseaua cu care el se confundă, trec unele pe lângă altele, vehicule punctiforme deşi pe o linie, un punct nu-l poate depăşi pe altul. Poate că noa știință a fizicii greșește ca și cea veche, printr-o simplificare mult mai mare decât bănuim şi totul nu e decât o chestiune de optică, de iluzie, de viziune, de unghi de vedere. Văzut de la distanţă, orice scop local, oricât de nobil sau de măreț, dispare, explodează mut și fără urmări, ca un balon de săpun. Altfel de ce atâtea succese, atâtea reuşite ale lumii, n-au rezolvat aproape nimic? Dacă totul nu e decât halucinația unei Entităţi nebune? Ce am dobândit eu, venind de atât de departe, zburând de la un capăt de continent la altul până aici? În loc să mă las ars de soare, pătruns în inimă de fierbinţeala lui, cum face Saxa, în loc să pălăvrăgesc de dimineaţa până seara, cum face Portos, care acasă trăieşte singur, în loc să vânez scăldat în adrenalină, păsărele cântătoare şi şoareci cangur ca Braco şi Habotnik, în loc să patrulez solitar pe coclauri, înfăşurat în ţoale de beduin, după scorpioni ca Sena, eu stau şi ascult zile şi nopţi întregi, poveștile vântului, privesc ivirea și dispariția valurilor ondulate, nestatornicia norilor, pelerinajul spre insulă şi înapoi a minusculelor puncte negre umane. Privesc şi nu-mi vine să cred că e adevărat, deşi este: e visul meu întrupat, jocul inventat de mine, în desfășurare. Sprijin carnetul pe o stâncă impresionantă  nu atât prin dimensiunile enorme cât prin cumplitul amalgam de roci şi moluşte fosile, captive în crema calcaroasă și văd în ea simbolul cel mai dur, mai masiv și mai palpabil, al lipsei de stare a lumii. Corturile pescarilor, ascunse de marea stâncă, îmi par dezolant de umile, de suficiente în anonimatul lor,: nu sunt  decât niște prăjini care susţin o cârpă prăfuită sau o cuvertură prea veche să mai poată fi ţinută într-o încăpere. Mi-e greu să accept că plecând nu mi-am găsit fericirea, că nici libertatea şi nici frumuseţea, oferite fără reținere, la ele acasă, nu mi-au rezolvat problema. Pentru că totul e numai în noi. Voi relua lectura la Inconştientul cognitiv. Era ceva în ea despre influenţa ascunsă a exteriorului asupra interiorului, despre inconştientul care percepe şi reține dar nu dă în vileag nimic din ce află şi acumulează. Poate că numai dincolo de suprafaţa noastră, în adâncul nostru necunosct, se întâlnesc cele două mari ținuturi ale lumii: exteriorul şi interiorul.   „Doamna cu Cercurile” – cum am botezat-o pe frumoasa italiancă bronzată pe care ne-am prefăcut cu toţii că n-am observat-o, pentru că așa ne-a sugerat ea ascunzându-se de noi, îşi desfăşoară în continuare, în spatele rulotei, lascivele ei dansuri din buric cu cercurile, pe muzica în surdină. Ea știe că ştim că e acolo, lângă noi şi o spionăm în particular. Ascunderea e necesară. Dacă nu avem unde să ne ascundem, suferim, ne simțim expuşi, vulnerabili. Minciuna aparenței se naște din teama de a fi cunoscut şi deci distructibil.

   După amiază suntem invitaţi la marele eveniment din punctul terminus al Peninsulei: deschiderea celei de-a treia ediţii a campionatului mondial de kait surf. Saxa îl cunoaște pe ministrul agriculturii, un tip de înălțimea și alura unui copil, care ne oferă scoici crude (vii), cu lămâie: stridii şi ureche de mare. Pozez doamne înfăşurate în somptuosul zefir colorat, înflorat, numit kşur, însă tot mai mult îmi place depărtarea însorită, nisipul galben, marea verde şi cerul albastru, unite de vântul puternic, constant. Amintirile mele despre Capitoliu sunt în acest moment complet rarefiate. De aceea SMS ul Di Anei mi se pare ciudat: Sunt în pădure la Sinay, îmbrăţişez copacii, fac genuflexiuni şi mă relaxez. Relaxare plăcută şi ţie.

   Aprilie

                         1 aprilie. Părăsim peninsula pe muzică de pian

 romantică, emisă de postul din Canare, cu cele două Prado urmate de dubă, salutaţi de echilibristica codobaturilor pe tufele rare şi amare, îngropate în nisip. Amoc vrea o fotografie cu trabuc şi ochelari de soare. Suntem la fel de bronzaţi şi transpiraţi ca şi poliţaii care ne recunosc:

-          Les roumains avec les oiseaux? Românii cu păsările, așa suntem cunoscuți.

Sclipim de transpiraţie. Nisipul fin ne-a astupat porii și urmează să fim şlefuiţi ca munţii tabulari. Între deşert şi ocean, în soarele orbitor, abia se disting câteva case – adăposturi dreptunghiulare ca şi cărămizile nearse din care sunt făcute. Cum o fi să trăieşti toată viața numai în deşertul cotropit de soare, cu scorpioni şi cobre ucigaşe sau să nu ai nici măcar o astfel de patrie? Când oprim să urinăm observăm pe dealuri bolovani de calcar coraligen. Piatra e doar o apă străveche. Dunele care și-au întins tentaculele peste șoseaua îngustă, fac deplasarea periculoasă. O întâlnire cu un Tir ne scoate din carosabil: vehiculul a apărut mai întâi ca o flacără de argint  în zare şi când ne-am dat seama că e un parbriz în care se reflecta soarele era prea târziu. Toyotele s-au redresat iar duba care venea mult în spate a tras pe dreapta. Norii albi de la orizont sunt în realitate, dune albe ca zahărul. Un dromader galben alăptează un pui alb şi unul brun la marginea drumului. Dialogăm prin staţiile de emisie recepţie. Nu putem trăi fără dialog. Suntem robii comunicării prin care încercăm să ne cunoaştem, să ne recunoaştem, să ne confirmăm formula jocului personal, chiar şi nebunesc. Jucătorii sunt desemnați prin număr, culoare, formă în jocul de fotbal sau la șah. Saxa are formula cea mai relaxată: își permite să facă aproape orice şi asta e acceptat demult în club. Akad pluteşte în stratosferă, Portos vorbeşte singur iar Sena conduce non stop. Pe Amoc îl apucă nevricale decorative, neluate în seamă de spectatori, Braco grăiește moale din umbră şi toţi sunt atenţi, fiind cel mai pragmatic. Papion  şi-a luat în serios rolul de numitor comun. Asta se întâmplă acum cu noi, evadații din cercul băştinaş: ne asumăm câte o postură şi  încercăm să-i  demonstrăm realitatea, suntem jucătorii propriei noastre imaginații.

   Spre seară, bolovanul soarelui antrenează lumea ca pe niște firimituri o găluşcă, dincolo de pământ, în mare. După 800 de kilometri, stresul căutării locului de campare dezvelește caracterele cum scoți pielița de pe roşiile pentru ciorbă. Măştile cad: Habotnik are impresia că habotnicia lui în teren îi dă dreptul să-şi odihnească picioarele pe portieră, să-și citească impasibil romanul gros, să stea nebărbierit şi nespălat, cu ţoalele neschimbate de zece zile – o sfidare nesolicitată de nimeni iar Portos continuă să-i cumpere penibil pe băieți cu sucuri şi acadele ca să mai fie luat în altă expediție. De fapt ei nu fac nimic din toate astea. Sunt halucinațiile mele mizantrope.

                2 aprilie. Uneori toţi  îmi sunt dragi sau măcar acceptabili,

alteori îi urăsc și totul e trecător. A fi tu însuţi însemnă să crezi că ai dreptul să iubeşti ce nu merită? Să urăşti nevinovăția?  Proximitatea e uneori o groapă adâncă, o capcană în care cazi inevitabil.

   Îmi încep ziua împăturind salteaua pneumatică, scoţând aerul din ea şi aprinzându-mi un Camel storcit  de compresorul lui Amoc. Trăiesc aiurea, mă învălui în fum de când mă trezesc, în loc să respir aerul marin care intră în mine cu sila. Pentru Di Ana care face sport şi aleargă în zori, aerul e suprema voluptate. Ea a ajuns acolo unde vreau să ajung şi eu dar nu sunt în stare. Mă ciondănesc cu Portos pentru un fleac şi aleg să plec, să mă îndepărtez de zonă. Ce poţi găsi prin plecare? Ce am găsit eu acum: o minunată incintă de nisip fin, între tufişuri umbroase, unde îmi vine să mă întind lângă mandibula de capră, să dorm împreună cu ea mult de tot, până mi se vor împrăştia şi mie oasele sub privirea prietenoasă a altor generații de şopârle încrezătoare. O rădăcină pare o vulpe cu un singur picior lung, alta pare o sepie. Un ciob de oglindă reflectă cerul cu nori albi, vântul îmi şoptește ceva neclar în urechi, umbra mea se ține după mine fidelă ca un câine. Ca şi pe ţărmul oceanului, în aceste mici incinte sacre, poţi identifica în surcele, specii de faună marină. După Saxa nu trebuie să-ţi pese de nimic şi să nu renunţi niciodată să afirmi ce gândeşti. Deci va trebui să-i arăt lui Habotnik că nu mai sunt dispus să-i suport circul de erou al războiului șoarecilor.

   Pe drum, oceanul se curbează ca un bumerang albastru spre fauna norilor: un cameleon prinde o lăcustă, o şopârlă devine mamifer cu trompă. Există o faună și mai misterioasă, a oceanului umbrelor. Saxa e fascinat de diavolii de praf pe care nu reuşeşte să-i fotografieze. Dacă depresiunea asta uriaşă a fost cândva doar un râu iar munţii ăștia ciclopici sunt doar resturi de munți, ce dimensiuni a avut lumea odată, pe aici?

   La Ag Dar munţii au vârfuri rotunjite elegant dar sunt și creste drepte, trasate cu rigla – drumurile drepte ale vântului de înălțime. Aflat departe de prizonieratul meu capitolin, constat că libertatea depărtării nu e scutită de conflicte. Tensiunile proximităţii se reconstituie, se regenerează ca tentaculele secţionate ale hidrei. Din nou, după cinci ani în apropierea aceleiaşi oaze care acum îmi pare mai mică, îi las pe noii pretendenţi la șefia aventurii să decidă locul şi modul unei campări profitabile dar nu sunt în stare să coordoneze nimic. Seara ne prinde la corturile noastre, distanţaţi unii de alţii din cauza substratului pietros. Îmi instalez bivuacul între munți cu mişcări mecanice, nepăsătoare, rapide și îmi rămâne timp să pozez scalda de elefanţi a norilor albaştri, în praful amurgului. De câteva nopţi am o companie pe cât de olimpiană, pe atât de intimă: zeiţa nopţilor luminoase – Luna, pe care n-am remarcat-o de la început, aflându-se exact deasupra capului, în cheia de boltă a cerului.Vedeam lumina dar nu ştiam de unde vine. Acum îmi calc în picioare umbra minusculă şi mă amuz de forfota camarazilor atrași ca fluturii de lampă de lumina centrului proximității cărei nu i se pot sustrage. Am pus din nou corturile noaptea, iar Habotnik, netrezit nici la vârsta lui coaptă din nebunia visului de a fi recunoscut ca specialist mondial, imdiat ce am oprit vehiculele a trântit grăbit toate bagajele care-l împiedicau să ajungă la capcane şi a țâșnit ca din pușcă să pună la întâmplare câteva, în lumina chioară. Două stele sunt sfârcurile luminoase ale sânilor de piatră ai femeii uriaşe, culcată pe spate, privind cameleonul noros luminat de lună. Sena scoate laptopul şi-și pune un film în care o haită de lupi încolţesc bizoni pe zăpadă. Pe boltă,  balenele unor nori uriași, încep vânătoarea de plancton stelar punctiform. Cel mic nu realizează când e înghiţit şi digerat de cel mare. Bate vântul sus de tot: balenele devin vulpi care devin crocodili albi, înghiţiți mişeleşte pe la spate, de o pisică de mare lată cât tot cerul. Vântul rece şi umed coboară la noi şi ne obligă să intrăm în vizuini și să regretăm că s-a mai dus o frumoasă noapte de vagabondaj în libertatea depărtării.

                                 3 aprilie. Gâze delicate se zbat între foile cortului,

sau sunt picături de ploaie? Plouă slab de la 5 la 7,  Saxa fiind obligat să migreze cu tot calabalâcul în Prado. Habotnik îi spune lui Akad în engleza lui bolovănoasă că a prins ceva interesant. Habotnik trebuie să vorbească engleză dacă nu vrea să fie și mai singur. E străinul nostru. Străinul absolut. Străinul din noi. 

   Portos se trezește și bolborosește ceva cu glas tare, încântat de sine. Poate că şi Saxa e încântat de el dar e mai subtil. Azi trebuie să fim atenți să nu ne călcăm pe bătături? Dacă micul teatru gratuit al micii proximități, se regenerează și în depărtarea în care suntem acum, exact ca în aceea de care am fugit mâncând pământul, înseamnă că lumea e peste tot la fel. Nu poate scăpa de ea însăşi. Plouă fără semne de oprire. Trebuie să fugim din prezentul incomod. Dacă locul unde vom ajunge seamănă cu cel de unde am plecat, mai e o soluţie plecarea? Îmi amintesc de eternele plecări şi reveniri ale Di Anei între Capitoliu şi Sinay..

   Sunt prea hirsut, nu m-am mai ras de nu mai ţin minte când, aşa că stric un aparat nou ancrasându-l cu spumă dar nu ies din cort nebărbierit. Sena îşi strânge minuţios bagajele chiar și pe ploaie, de parcă nu le vom da jos din nou, peste câteva ore. Plecăm şi ne bucurăm că au început să apară copacii. Căutăm din mers loc pentru o tabără între munţi. E  frig dar e soare, așa că Saxa face plajă în maşină, în slip, cu o cochilie de melc drept amuletă, în părul blond de pe pieptul bronzat. Peisajul face toţi banii: creste zimţate, vârfuri ascuţite, mameloane, cocoaşe de dromaderi gigantici, platouri înalte, în penumbra depărtării. Găsim un loc la marginea unei oaze de curmal, unde bate un vânt puternic şi neîntrerupt care va pune la încercare corturile. Peste drum de oază nisipul s- adunat în jurul câte unor tufişuri în spatele cărora vântul e suportabil. Ne alegem câte un tufiș şi ne instalăm distanţați, izolaţi. Plec în echipă cu Saxa şi cu Portos, printr-un ued cu pereţi înalţi de lut, unde găsim scorpioni negri sub bolovani şi un sălaş părăsit sub norii înalţi din cerul rece. Intrăm prin încăperile unde vieţile oamenilor şi animalelor și-au lăsat  amprenta istoriilor lor consumate. Mi se pare că aud behăit în grajduri, că văd boturi sorbind apa din jgheaburi iar în camerele fără paturi însă intime, mi-e frică să rămân, ca să nu mă fure somnul. În tabăra unde bate un vânt câinos, îi privim prin binoclu pe Sena şi Papion căţăraţi pe vârful muntelui. Ne potolim foamea cu ciorba groasă dar fierbinte, pregătită de Amoc. Saxa se expune lacom la soare. Pielea noastră arămie spre neagră e plină de praf dar momentan disprețuim sincer, orice idee de confort. Seara, luna are o privire urâtă pe sub pleoapa norilor suri. Desfac dopul unei noi sticle de apă și râmân în mână cu inelul de plastic cu care se joacă acasă Fatam. Poate că ea acum tocmai bagă o labă sub perna mea, să mă caute ca pe un șoarece.

Un avion de vânătoare trece pe deasupra crestelor roşii ca metalul topit.