11 aprilie. În această lume imensă
există păsări minuscule cu un tril atât de dulce şi de gingaş încât abia se
lasă auzit. Dar există și Portos cu vocea lui groasă, necenzurată de moftul bunului
simţ și pe care îl lasă rece dacă strică
armonia fină a dimineţii. Camarazii din Războiul Vântului dorm încă duşi, când
Portos declară în megafon, că se duce la gârlă, ceea ce și face, cu paşi atât
de rari şi de apăsaţi, că se zguduie prundişul. Șopârla mimetică Uromastyx, e acum cenuşie și împinge
vârtos cele două pietre în care am înţepenit-o, proptindu-se pe picoarele din
spate revenite la normal. O vom elibera.
Braco aduce doi șoareci cu trompă, Elephantulus,
morţi: zâmbesc cu cei doi dinţi curbaţi pe sub
trompa lungă, neagră, lucioasă, cu vibrize lungi, care nu vor mai vibra
niciodată. Ciocârlia cântă fericită, ascunsă dincolo de pătura de nori. O forţă
tăioasă nivelează munţii tabulari şi zidurile Qsarului părăsit, ascuns după
foca decapitată. - Zici că în Capitoliu locuieşti lângă Spitalul de Nebuni? Mă întreabă
Saxa care vine de la lac cu două oale mari de inox, spălate lună - De ce mă
întrebi? - Sper că ai pe acolo nişte relaţii. - Nu am, dar pot găsi. Pentru
cine? - Pentru mine. Am luat-o razna! M-am
îndrăgostit de pietre, ca tine. Strângem bivuacul. Amoc îmi repară o tijă de
cort ruptă de vânt, cu o ţevuşoară de aluminiu luată special de acasă, Papion o
ţine o pungă de perfuzii în rucsăcel din care suge apă prin furtun ca o cămilă din
cocoşă. Doi palmieri uscaţi de pe coama dealului, ne fac semne de adio. Plecăm
- mozaicul de pietricele e înlocuit de bolovani mari între care doi, oavali, sunt
văruiţi în chip de borne. E plăcută prospeţimea orăşelului prin care trece o
frumoasă domnişoară pe bicicletă printre turnuri, creneluri şi arcade, e
reconfortant să scanezi cu privirea numele firmei „Restaurant Exupery”, unde probabil la micul dejun se consumă
croissant şi se vorbeşte franţuzeşte. Autobuzul municipal, galben ca şofranul,
alunecă pe bulevardul cu lampioane şi palmieri, spre munţii înzăpeziți. Două late
trotuare din gresie roz semnul grandorii
apropiate a cestui oraș și poate a multor altora. Ne înfigem ca o pană îngustă,
în miezul acestei lumi străine, sădite între uriașii munţi arizi, pe care curg
râuri rare şi sărace, ca bucuriile într-un deşert care a îmnebunit și a luat-o
direct în sus, spre Dumnezeu. Văile adânci şi întortochiate, nu au mai multă
apă decât le trebuie ca să curgă iar munţii nu-şi găsesc doritul rai al verdeții,
cu cât urcă mai sus. După nesfârșite
ocolișuri și serpentine, când apar câteva case de piatră tăioasă sau lut
mohorât, între terne, apăsătoare şi aspre steiuri montane, trec siluete
înfăşurate în linţolii pământii. Cum se mulţumesc oamenii ăştia să locuiască în
astfel de vizuini nefinisate, fără vreo dorință de înveselire a cuibului vieţii
lor? Sunt ca păsările prea ameţite de
înălţimi sau ca jivinele cu blană deasă, mulţumite doar să supravieţuiască, sau
poate în interiorul lor vieţuiesc atît de fierbinte şi de dulce încât
exteriorul nu mai contează? A avea o tichie curată, cu dantelă şi o mustaţă
frumos tunsă, e un lux de vedetă. Să trăieşti liniştit acolo unde ţi-a fost
dat, ignorând marile prezenţe ostile, spun tufişurile rotunde ca nişte
ciuperci, căţărate sus de tot, pe pantele nemilos de abrupte, închise în
cercul clorofilei lor, ca sângele nostru
roşu şi propria noastră încredere, închise în noi - în singurătatea ființei. Nu
trebuie să înfrunţi curbele când șofezi pe munți înalți, cu văi uriașe, ci să
le urmezi docil, dar Amoc conduce neglijent, când violent,când somnolent.
Curând, avem dovada proaspătă, spectaculoasă, a ceea ce se poate întâmpla: un
Tir răsturnat, cu cabina zdrobită. Și tot curând, Amoc nu prevede o întâlnire
în curbă şi trece periculos, cu o roată deasupra prăpastiei, aruncând o jerbă
de criblură ca un foc de artificii în văzduhul imponderabil. După ce ne ridicăm
deasupra valului de adrenalină care ne-a scăldat subit, ascultăm fericiţi că
trăim încă, discuția veselă a piţigoilor prin geamul deschis. Şoseaua care continuă
să îmbrăţişeze delicat piscurile de dincolo de prăpastie, semn că există
speranță, ne ridică moralul și ne face să simțim foamea. - Locuinţe din astea, cu
acoperişuri tasate, călcate în picioare de uriaşi, sunt şi în China, zice Saxa
căscând gura ca un peşte, ca să scap de pocnetele din urechi. Încercăm să ne
potolim foamea pe prispa unui local dintr-o curbă mai lină unde oprim şi
comandăm tajiné de oaie grasă cu
legume, coapte 4 ore în vasul de lut ars cu capac țuguiat. Înainte
de Oraşul Roșu pe care vrem să-l vizităm mâine
soluţionez din timp criza campării, găsind cel mai înflorit loc de până
acum. Colectez o mulțime de insecte pe o pajişte unde o fetiţă de vreo 5 ani,
Ann, care paşte o văcuţă, se ține după mine ca scaiul și mă sâcâie prin semne,
să-i dau ceva. Mă întorc la mașini, de unde-i aduc pateuri, pixuri şi bani. Nu
e singură, e cu sora ei frumoasă, pe nume Sara, după cum o strigă cea mică. După atracția reciprocă ce
pare să fi existat între mine și Sara dinainte de a ne întâlni, nu cred să fie
Sara cea din cântecul din cuhnia mea, care trimite scrisori fără răspuns. Încep
să-i înţeleg pe sultani şi nevoia lor de haremuri?. Cert e că aş rămâne aici
două zile să mai colectez câte ceva, nu atât pentru Sara ci pentru că sunt
pârâiaşe, e verdeață şi oamenii sunt toleranţi.
12 aprilie. De
azi noapte plouă neîntrerupt,
nu torenţial - liniştit, ca la munte. Pe la
şapte, când am tras fermuarul cortului, flotila de stârci profilată pe cerul
gri nu părea să fie un semn de îndreptare a vremii. Strângem tabăra pe ploaie,
ne udăm şi ne umplem de noroi. Cel mai
ud e Saxa care ne povestește: - Când am simţit ploaia eram deja ud. Am rulat
tarhatul ca pe o sarma şi l-am băgat sub maşină. Pe drum întâlnim ueduri
înviorate de pâraie. Aici, ca şi în unele suflete, totul e alcătuit din excese
armonizate absurd: secetă şi inundaţii, ariditate şi pieţe supraîncărcate,
căsuţe abia ridicate din lut şi oraşe mari, cu porţi de marmură. În Orașul Roșu
rătăcesc cu Saxa prin labirinturile zidurilor umbroase, prin ganguri, printre
case cu portaluri de marmură verde și vrejuri aurii, negre sau stacojii, până
ce ieşim la larg în piaţa din faţa Marii Moschei; în vârful elanului ei de piatră
sobră, se înşiră în sus patru sfere de aur, cu diametre descrescătoare, ultima
semănând cu un ac de scorpion. Aceste iarmaroace sunt antipodul singurătăţii. Deşertul
deschis, tăcut, însorit, ca și jungla oprimată de umezeală, de umbră și de
excese vegetale şi animale, produc aceeaşi singurătate densă, maximă. Iarmaroacele
cu aglomerări sesamice de mărfuri, oameni, cuvinte, sunt produse aproape
identice ale deşertului și sale pădurii tropicale. În Piaţa Nebună cobrele şi
mînuitorii lor sunt în acelaşi loc de acum cinci ani. Nu văd pieile de piton,
oăle de struţ, cameleonii vii sau uscaţi. Mâncăm și aici un tajiné cald, cu furculiţe strâmbe şi cu
şerveţele din hârtie de împachetat, gata pătate (refolosite?), apoi sătui, ne
delectăm cu imaginile mizeriei endemice din cuhniile endemice, improvizate pe
ganguri, printre ibrice şi farfurii pictate. În timp ce mâncăm, muezinul
reînnoiește ardent, promisiunea de credință față de Allah, cântând în Marea Moschee
de 950 de ani neîntrerupt. Încercăm să ieşim strecurându-ne caravana printre
zidurile răpănoase, cu feronerii decimate de rugină; ca să prindă o portiţă
liberă în aglomerație, Amoc bruschează acceleraţia şi scoate fum din
cauciucuri, ignorând semnele colegilor
de trafic - degete înfipte în cap ca nişte burghie – care întreabă clar: eşti
nebun? Nu-mi pasă nici de aglomeraţie nici de traseul din care nu ştim decât
direcţia, nici că nu știm unde, când şi cum vom înnopta. O şoferiţă de Logan are un ten neted, ochi ca măslinele
negre, gene lungi, întoarse. Nu mai contează nimic, pentru nici unul dintre
noi: totul e vărsat! Anarhia exterioară o reflectă pe cea interioară, totul se
rostogoleşte natural, înainte. Unele femei au o aură misterioasă, atrăgătoare,
provenind din amestecul asiatic, african și european. În mașini e din ce în ce
mai mare aglomerat: țesături, farfurii, genţi de piele, papuci turceşti, sticle
goale, rucsaci și picioare înţepenite între ele ca în beton. După cum arată
unele străduţe, se pare că acolo se produce pe loc şi se şi vinde, tot ce poate
avea nevoie un om. Pe băieți îi atrag cel mai mult ochioasle şi botoasele
puştoaice şi domnişoare, care devin tot mai numeroase, sau am luat-o noi razna,
cu toţii. - Dragostea a fost inventată de evrei ca să nu dea bani pe curve, mormăie
Amoc în barbă. Alunecăm în continuare
pe placa de surf a nepăsării; a stat
ploaia şi soarele se uită mirat la noi printre pleoape plumburii când reuşim să
ieşim din cercul vicios al oraşului bazar. Pe retina memoriei de scurtă durată
îmi rămâne carnagiul animalelor şi fructelor cultivate doar pentru a fi
sacrificate; devin atât de melancolic vâzând mieii jupuiți și hidoşenia necesităţii
de ne devora unii pe alţii încât o dau pe versuri mediocre: Stau mieii goi şi atârnaţi în noapte /când
foamea surdă-n cerc le dă târcoale./ Sânt
luminate cald, ucise trupuri / În blânde pieţe paşnic colorate. Fugim de
ploaie prin ploaie, făcând haz de necaz, sfidând norii negri şi ajungem noaptea,
în acelaşi loc – la Ocean! ( cum poate încăpea un ocean în cuvântul din trei
litere loc, e un mister; dar parcă cer nu e tot din trei litere?) La
regăsire, locurile cunoscute par mai primitoare decât cele noi dar nu sunt
niciodată la fel. În urmă cu zece minute erau stele, acum picură şi ţin agenda sub geacă pentru a o apăra de atacul micilor
furnici de apă. La lumina lămpilor frontale băieţii înfulecă porții
pantagruelice de pateu, slănină şi usturoi cu lipie şi se lasă imediat
înghițiți de tentaculele de calamr ale
somnului. Eu nu adorm, tulburat de foşnetul uriaș al valurilor lovind faleza, de ţipetele păsărilor marine
necunoscute, încercând să disting siluetele arganilor ţepoşi, pe cerul luminat
intermitent de Far. E una din nopţile memorabile ale vieţii mele. Nu ştiu ce va
fi mâine dar acum sunt fericit.
13 aprilie, la prora unei noi zile însorite.
Vârful
navei dimineții se naște din umbra dunei înalte, pe plaja unde aduce Oceanul
arabescuri de spumă. Tufişurile dese mă ascund de cercul taberei. Păsările albe
se nasc din spuma valurilor, departe, în stânga, unde ţărmul coteşte larg, ca
un bumerang cosmic. Încerc să descriu hurducăielile de care de luptă pe dalele
de apă şi paşii de plumb ai Zeului, pe treptele descendente ale căderilor
fluide, în scocul de moară neoprită a universului, fără nici o intenţie
literară. Aș vrea doar să captez cât pot de exact, ce văd şi ce aud. Dacă s-ar
putea înregistra pe un substrat tehnic, reflectarea în minte a lumii palpabile,
poezia n-ar mai fi necesară ca specie literară. Dar asta e la fel de imposibil ca şi când ai
vrea să pictezi chipul lui Dumnezeu. Sunt din nou aici, la ţărmul Uriaşului oprit cu precizie de câțiva metri
lângă cortul meu. Mi-a permis cu generozitatesă-l ignor, ca să adorm liniştit.
Dacă timpul de acum nu ar fi efemer, ar intra adânc în mine, în cantităţi
uriaşe, răcorind caniculele din celălalt capăt al vieţii mele. După urmele tripodului
şi căușul unde şi-a înfipt sticluţa cu ness, se pare că Saxa a fost aici
înaintea mea. A stat până ce l-a cuprins umezeala, cum m-a cuprins pe mine
acum. Uneori ştim exact ce simte celălalt, pentru că suntem asemănători între
noi ca păsările de deasupra valurilor şi ca valurile care reintră în mare cu un
plescăit de săritori în adânc, de pe trambuline înalte. Încă de dimineaţă mă
gândesc că mi-ar plăcea să rămân definitiv aici, chiar după ce voi pleca. Cum
ar fi posibil așa ceva, încă nu știu. Ce știu e că azi voi rătăci pe ţărmul
dintre apă şi uscat, ca o şopârlă, în pielea goală, voi face abstracţie de ce
credeam că sunt, nu voi avea chip, trup şi nume. Voi fi ceva neprins în mrejele
vreunei contabilități, mă voi pierde de mine. Oare unde şi cum or fi dormit azinoapte
cei trei pescăruşi care stau pe nisip, cu gâtul alb în soare şi-şi deschid din
când în când marile aripi cenuşii ca să se dezmorţească? Doar câţiva paşi
despart vastitatea oceanului de filigranul vieţii în tabără. E de ajuns să
cobori de pe unul din dromaderii de nisip îngenunchiați pe marginea vidului. În
micul cerc al amicilor, înconjurat de cercul mai mare al arganilor cu coronament turtit ca nişte
pălării date pe ceafă, Braco spune că i-ar plăcea să prindă o veveriţă de pământ.
-
Astea
sunt veveriţe sau sunt popândăi? Întreabă Portos
-
Mai
mult popândăi.
-
Deci everițele se trag din popândăi?
-
Da, dar foarte de departe, cum ne tragem noi din
mamiferele arboricole nocturne care se ascundeau în pădure de dinozauri. – Oare
tot ceea ce există trebuie să se ascundă de ceva? Mă întreb eu în gând.
-
Grasul
ăla de pe capul lui Beethowen e sfrânciog? Îl sâcâie grasul de Portos pe Braco
arătându-i o pasăre pe un argan cu coronament atât de asemănător cu capul lui Beethowen
încât meritul lui poetic e minor.
-
După
coadă, da.
Avem noroc de încă o zi frumoasă la ocean, în care soarele, vântul și
libertatea, îşi dau mâna în a ne salva de noi înşine, de meschinăria grijilor
noastre obscure, de viziunea noastră de melc ce nu zărește decât la 6 mm în
față. Pe cerul albastru, norul alb ca o ţestoasă de fildeş se transformă
într-un crab de marmură, păianjenul de chihlimbar devine marmotă și vântul de
înălţime le răsuceşte împreună pe toate, într-un şarpe alb care-şi înghite
coada. Noi, cu toţii, cei care trăim pe pământ și însuși pământul pe care
hălăduim, suntem creaţia oceanului. Regret că se apropie ziua în care voi fi
obligat să părăsesc aceste locuri, chiar zburând și înfigându-mă cu ciocul în
infinitul albastru dintre nori. Numai zburând fericiţi ar trebui să ne deplasăm
între clipe, lucruri şi reflectări. -Mergem la râu, punem capcane pentru
şopârle şi să adunăm scarabei, face planul cu glas tare Papion iar vocea îi e dusă de
vânt până la cortul lui Saxa care s-a hotărât să doarmă într-un cort de trei
persoane, singur! – Io trebuie să trag un gât de wisky ca să ajung la nivelul
tău de entuziasm! spune Saxa, trecând imediat la fapte. Iar eu a trebuit să plec atât de departe, ca să ajung
la nivelul lor. Scos din cort de căldură, Sena se aşează în centrul cercului netrasat,
pe fotoliul cu braţe, pune picior peste picior şi începe să emită păreri critice despre tot. - Pe mine mă complexează
hărnicia lui Habotnik, fac greșeala să spun cu glas tare. Sena mă etcichetează imediat
drept complexat. Îmi ia apărarea ”Beethowen”, care se înclină elastic spre
turma de capre albe a norilor, alergând să pască iarba albastră a văzduhului. Dincolo
de dune, printre umbrele mari ale păsărilor marine, răsar parapantele colorate
ale keiturilor. Nu voi simți niciodată ce simt ei, deşi îi oglindesc. Reflectarea
ca oglindire, fericeşte şi umileşte simultan. Un mare şi bătrân scorpion, se
plimbă imprudent la marginea unui bolovan dar nu-l colectez. Am depăşit
satisfacţiile infantile ale zoologului pasionat până la braconaj. N-ar trebui
să invidiem nici zborul, nici plutirea, nici ascunderea. Le avem în noi pe
toate. Aici, unde m-am ascuns de vânt şi
de băieţi ca să fac plajă gol, oceanul se vede puţin dar se bănuiește sub
zborul înalt al pescărușilor. Când
pescăruşii zboară sus // La marginea imensităţii// Oceanul se vede mic printre
argani, // cât două palme: // palma mea
şi a ta. // Vom aştepta împreună // Să ne aducă seara // Cea mai mare lună
răsărită pe pământ vreodată // Și cea
mai luminoasă privire: //A ochilor care au uitat întunericul. Am stat toată
ziua de azi la plajă, mi-am simţit pielea fierbinte și inima părăsită de
gânduri meschine. Vântul a continuat să spulbere orice încruntare posibilă a vremii.
După delicioasa ciorbă de miel gătită de Amoc, m-am întors pe dune să privesc
dezlănţuirea valurilor răsucite în suluri enorme, de peste 10 metri, cu
exteriorul spulberat de vânt. Nu sunt singur - vine fredonând din spate Saxa, care
mă depășește pe o traiectorie perfect perpendiculară pe linia apei. E un tip
perpendicular. Silueta lui în geaca de piele, e minusculă pe lîngă valurile
colosale. Omul e ceva mult mai mic decât o furnică, în mărimea lumii. Praful
care alergă pe deasupra nisipului vălurit nu modifică striurule, le ecranează, făcând
să pară că se mişcă ele. Când cobor spre apă, aflu de ce a mers Saxa
perpendicular: îi intra în ochi nisipul stârnit de vânt și a fost obligat la
drumul cel mai scurt. Fuioarele de nisip duse de vânt, ne umplu ghetele şi
ciorapii cu nisip. Dinspre mare, soldații popoarelor de apă iau cu asalt
ţărmul, în revoluția lor de seară. Sunt ucişi pe loc. Sângele lor limpede şi
rece sare la zeci de metri de zidurile efemere clădite din trupurile lor.
Natura e nebună dar asta e treaba ei. A noastră e acel ceva mic, strict
personal, numit sănătate.
14 aprilie. Trezit foarte
devreme, observ picături pe cort.
E senin dar e rouă. Semiluna coboară în
picaj deasupra mea, ca o navă cosmică. Un dromader de nisip îmi îngăduie să-l
încalec desculţ, să privesc de pe greabănul lui tabăra de sub argani şi
răsăritul care promite o zi sclipitoare. Ultima. Lângă apă, remarc dimia de
tuareg cu glugă și cu ciucure, a lui Saxa. La ce oră s-o fi trezit, că acum are
cort şi deci ar putea să doarmă mai mult? E un habotnic al admirării
peisajului. Oceanul şi-a redus motoarele și în acalmia matinală îmi amintesc
lunga discuţie avută ieri cu el, pe
plajă, când spunea: am fost pasionat de
cercetare ca și tine, dar nu mai sunt. M-am dus ca bolovanul la fund, în lacul
pasiunii, cu tot ce eram: carne, oase, bani, sănătate, suflet. N-am precupeţit
nimic. Însă pe măsură ce mai aflam ceva, mă uşuram, deveneam poros ca spuma de
mare şi am ajuns de unde am plecat: la suprafaţă. Ştiinţa pentru mine, a redevenit
oarbă ca şi neştiinţa. Singura cale rămasă e asta pe care suntem noi acum: calea clipei. -La asta mă gândeam şi eu.-
Ştii ce am de gând să fac poimâine când
zbor la Paris ?
Să trag o fugă de acolo, până în Noua Caledonie. – Glumeşti - Deloc! E ieftin. Francezii sponsorizează
puternic legăturile astea aeriene. Saxa se află cu un pas înaintea mea. Am
de învăţat de la el. Ne suntem profesori şi discipoli unii altora simultan, ca
pietrele de râu care se şlefuiesc unele pe altele. - Ştii ce am făcut astă vară dacă am văzut că nevastă-mea refuză să
stea cu mine în natură iar puştii mei nu vor decât să se fâţâie cu motocicletele prin urbe? M-am suit în
maşină, am făcut 1000 de km în sud şi nu m-am oprit până pe plaja de la de la
Y. pe care o știi - am băgat soare în mine cât un deșert şi am băut bere cât un
ocean. Omul are de rezolvat în viață o singură problemă: libertatea.
-
Și
cum o rezolvi? cu pietre şlefuite şi melci sparţi în formă de amforă cu tortițe,
adunați de pe plajă?
-
Ca și tine: zici că băţul ăsta seamănă cu
un Plesiosaurus, mai ales după ochi. De unde ştii tu cum arată un ochi de Plesiozaur?
-
De la
şopârle. Sunt similarităţi la toate nivelele, de la exterior la interior. „De
vrei să ştii ce e în miezul pietrei priveşte-o piatră spartă” zicea un poet.
-
Tu erai poetul? Ai dreptate: nu-ţi mai
pierzi timpul cu cercetări zadarnice și nu trebuie să ucizi ca să afli, cum fac
guşterii noştri.
-
Totul
se află sub ochii noştri și noi nu vedem nimic. Aş fi încântat să-ţi scrii și
tu pe calculator jurnalele. Mi-ar plăcea să văd cum se oglindesc și în viziunea
ta, drumurile noastre. Va veni o vreme când n-o să mai putem face altceva decât
să citim.
-
Aiurea! Eu nu am gena bătrâneţii.
Disperaţi că nu mai au când să
captureze ce și-au propus şi e ultima zi de teren, Habo, Braco şi Portos mă
enervează în diminaţa asta: se comportă exact ca mine nu demult, când credeam
că sunt ce nu eram. Unul se crede savant, unul vânător şi unul se află în
treabă de expediționar. Îmi iau o sticlă cu apă şi plec să nu-i mai văd şi să
nu-i mai aud. Nici poetul nu e scutit de meschinăria subiectivității, de
judecăți pripite, și cât mi-aş dori ca lumea să fie mai sinceră, ca să mă simt
şi eu bine în mijlocul ei! - Unde pleci
nemâncat? mă întreabă Portos. Îi răspunde Akad: - Să scrie. E mai bogat decât
noi, pentru că a scris. Când trec pe lângă cortul pe care şi-l montase doar ca
să facă un depozit de bere la o jumătate de metru în nisipul din verandă (fapt divulgat
doar mie), Saxa îmi pasează un Heineken
rece. Aş greşi dacă nu m-aș îndepărta de tabără acum, în ultimele momente, când
e soare şi libertatea încă mai începe de la vârful bocancilor. Ar însemna să nu
aplic nici una din lecţiile lui Saxa. Câte lecţii ne dau toate, mari şi mici
din preajmă şi din depărtare, iar noi nu pricepem şi nu aplicăm! Găsesc un cuib
al libertății, între tufișuri: orizonturi îndepărtate până la cercul
Capitoliului din care am plecat, aerul plin de triluri, aerosoli, valuri albe,
arbuști necunscuți, cactuşi ca lumânările
verzi. Știu că nu poţi avea mereu şi oriunde soare generos, pescăruşi de un alb
poetic (deşi înfometaţi şi nemiloşi în înhăţarea peştelui din valuri), că oricât
ar fi ar fi de neîngrădit acest aici,
îndepărtatul acolo, de unde ai
plecat, nu te părăsește niciodată. Dar poţi găsi mereu ceva interesant, în
orice imediat dacă te laşi învăţat de el cum să-l priveşti. Acest aici, de exemplu, e compus dintr-o
călătorie mare, cu avionul şi una minusculă, cu piciorul care pășește dincolo
de cercul noii proximităţi. Fericirea e o plecare din tot ce ești, rămânând
totuși tu. Lecţiile esenţiale au acest defect: cu cât sunt mai simple şi mai la
îndemână cu atât sunt mai greu de priceput și de aplicat. Trebuie să aplici, ca
Saxa şi ca Şeicaru - „Aruncarea în valuri”.
Pe plajă, nimic nu mai e în
dimineaţă ca în seară: vântul și-a lăsat biciurile deoparte, valurile vin
calme, aproape leneşe la ţărm, o ploşniţă verde stă pitită în tufişul de
euforbii. Cât am căutat insecte, fie și ploșnițe! când poate în fiecare
euforbie era pitită măcar o ploşniţă, sub nasul meu, peste tot, și eu nu le-am
găsit; un gândac apare greoi, ca un tanc mic şi negru în grădina japoneză de
nisip, tapetată cu pietricele rotunde, colorate, îngropate pe jumătate. Dacă nu
am colectat heteropterul, iert şi gândacul. Cine sunt eu, să iert de moarte şi
să las în viaţă ? Mai bine aș încerca să aflu cum să trăiesc ca să mă simt
liber şi fericit. Saxa zice: să nu-ți pese de nimic, să pleci mereu undeva. Di
Ana și Zarathustra cu plecările şi revenirile lor permanente, la fel. Un
florinte țintește cu laserul trilului un scarabeu bombănitor, un măgar rage
departe, vântul îi captează ecoul şi-l aruncă în glumă aici. Nu-mi vine să cred
că şi această călătorie îndepărtată s-a terminat. Stau la soare gol, în
peisajul de carte poştală al oceanului cu mult verde, alb, albastru – ilustrată
ce nu poate fi trimisă, fiind prea mare. E o atmosferă prietenoasă, altfel
nu-mi explic cum acceptă Amoc cicălelile de babă cârcotaşă ale lui Sena care se
dă atotştiutor și pe el îl prezintă ca năuc şi neputincios și el nu se supără. Am
fost la râu şi am alergat nişte gândaci repezi. Tehnica e să arunc plasa de sus
dar când mă apropii ei mă văd și decolează oblic, încercând să scape. Când îi
înhaţ îşi înfig mndibulele până la la rădăcină în deget - au muşchi şi cleşti,
nu glumă! Doi scarabei munceau să
împingă o bilă de bălegar de 5 - 6 ori mai mare decât ei. Râul m-a dezămăgit
printr-o intrare insignifiantă în ocean. De sub pălăria din 6 – 7 straturi de
crengi întreţesute și frunze ca nişte mici iatagane care taie vântul, privesc umbrele
păsărilor marine trecând peste dune și peste copaci, spre oceanul care
sclipește și foşneşte. O aspră, strălucitoare şi contrastantă zi, se înclină ca
un avion, pe o aripă, la coborâre, în ultima după amiază a aventurii.
15 aprilie
- Plecarea din plecare.
Urmele mici şi delicate ale gândăceilor, pe nisipul foarte fin, mă duc din
nou la Ocean. Înseamnă
că nu în deşert, ci la Ocean
voiam să ajung, când visam să plec din Capitoliu. Gri albăstrui, cu puţin verde,
e ținuta de azi a Oceanului, împodobit cu gulere de arabescuri de spumă pe
plajă. Cei 5 pescăruşi care zboară calm, razant, suntem noi: Fatam, Dana, eu,
Di Ana, Elis. Suntem cu toţii la Ocean, de
unde o specie terestră ca mine nu poate ajunge mai departe. De aici, orice
plecare nu poate fi decât întoarcere. Sub norii vagi, neformaţi, se încolăcesc
urmele duble, paralele, ale unui atv
plimbat de plăcere pe plajă sau ca să adune kaiturile? Stau cu fața la ocean și cu spatele la tabără şi mai ales la
Habotnik, preocupat de prăzile lui - oare ce a mai ucis în zi de Paşte ortodox?
O fi el catolic dar se putea abține să pună capcane, din respect pentru noi,
ortodocșii. Mă îndepărtez de micul cerc al taberei, păşind desculț pe nisipul
virgin al dunelor, refăcut în fiecare noapte ca apa în fântână. Pe nisip sunt beţe cenușii,
şlefuite în formă de delfini, melci sparţi în formă de amforă şi pietre cu chip uman. Oare de ce e atât de grea
despărţirea, sfârşitul şi atât de stresant începutul, pentru orice acțiune și orice
viață? De departe, apa pare limpede, verzuie, dar de aproape e tulbure pe
distanţă de kilometri. Distanţarea și nopțile dormite pe plajă mi-au adus
liniștea. Ar trebui să dorm în cort pe nisip și la marea noastră. Avem și noi
marea noastră. În noi, în fiecare, există o mare, poate un ocean. Când suntem
disperaţi că ne lipseşte ceva, uităm că avem tot ce ne trebuie în noi, chiar mai
mult decât e necesar. Suntem bogaţi şi nu ştim, suntem frumoşi şi nu ne vedem,
suntem buni şi ne purtăm răutăcios. Dar acum plecăm. Plecăm din această plecare
a noastră de acasă, din nou spre casă, părăsim locul și depărtarea în care el
se scufundă înapoi, în sine. Suntem pe drum, printre dealuri galbene cu argani verzi, cu flori mici, mov şi
cu fructe pe acelaşi copac, cum se întâmplă și cu portocalii. Lui Saxa îi fug
ochii după cetăţi
-
Ce de
cetăţi au făcut ăştia!
-
Şi
mai fac. Toate casele lor sunt cetăţi. Îi răspunde Amoc
-
Ce şi-a
cumpărat Habo de la magazinul de unde nu se mai dădea plecat ? Întreabă Papion
-
Ulei
de argan cu aromă de portocale. Pentru bunica prietenei lui. E bun pentru
astenii sexuale.
În chiparoşii înalţi, stârcii albi stau unul
lîngă altul ca seminţele de dovleac, lanurile de grâu sunt galbene ca într-o
vacanţă, norii pe cerul albastru privesc dincolo de munţii îndepărtaţi; formele
lor se schimbă rapid, semn că sus bate vântul. Prin localităţi, aceleaşi
ateliere şi magazine în arcadele de la parter, aceleaşi cărnuri agăţate sau
fripte cu mult fum, portocali cu globuri aurii, femei ochioase, sprâncenate,
sub acelaşi soare arzător.
-
Cum e
Levantul e şi Ponantul afirmă a multe știutorul Amoc
-
Adică?
întreabă Papion
-
Cum e
estul e şi vestul, guștere! Îl informează și mai știutorul Saxa.
Rămași fără țigări, răsucim tutun în foițe,
umplem pipe, facem depăşiri în forţă pe drum drept, cu geamul deschis, care
vâjâie ca o aripă de avion. Deasupra capului dat pe spate, norii îşi dispută poetic,
tronuri şi regate deasupra deşerturilor. La gândul că acum se termină totul şi voi părăsi aceste locuri, îmi vine să cobor
în prima localitate, să mă înfund într-un gang încețoșat de fum și de feţe
brune, să mănânc friptură de berbec, să beau cafea tare, să fumez haşiş şi să
mă mut pentru totdeauna într-o casă cu covoare şi cadâne. Salutare, în orice
univers v-ați afla, Gauguine şi Mermoze, artişti ai penelului, ai văzduhului şi
al sexului aleatoriu care nu știu de ce îmi veniți în minte acum! Aproape de
capitala Regatului, relieful se scufundă ca într-o mlaştină, în aplatizare. Se
pare că asta e tehnica locuitorilor marilor oraşe: se ascund dincolo de ziduri,
în labirinturi inconștiente sau asumate. E o cădere să nu te poți menţine în parametrii
reliefului, un eşec al existării.
