16
mart. – Cel mai greu de înregistrat e trecerea
de la staticul placid la dinamicul dezlănțuit. E
păcat, pentru că deși efemeră, lumea intermediarului e atât de interesantă în
nedeterminarea ei! Când începi să te torni din stagnare în acţiune, ca nisipul
dintr-o cupă de clepsidră în alta, în locul de pornire totul se dislocă, se
orientează spre noi tărâmuri. Urmează parcursul halucinant prin tunelul găurii
de vierme şi în sfârşit destinaţia care nu e nici ea simplă, punctuală; e
colonizată mai întâi de cercetașii imaginaţiei, abia apoi se acumulează nisipul
complet restructurat, în noua cupă. Spaţiul de unde ai plecat, de unde te-ai
lansat pe povârniş, nu rămâne gol: persistă vibraţia amintirii tale în tine şi în alţii. Trecerea e gât de clepsidră
sau geam, prin care se vede în ambele părţi dar nimic nu se mai poate atinge, întoarce
din drum. Pregătirea călătoriei e mai grea decât drumul. La ora asta sunt mai
mult plecat decât rămas. Să nu uit să-mi fac timp să gătesc o oală mare de
sarmale pentru Dana, cum i-am promis.
17 martie. Abia
după miezul nopții termin
”Orientări şi stiluri în filosofia
contemporană”, ca să n-o car cu mine
pentru câteva pagini necitite. Din tot ce a însemnat viaţa mea de până acum în
Capitoliu, o carte e rădăcina cea mai greu de smuls? Când am ieşit în logia
nordică, mici păsări de lumină navigau dinspre est către vest, în formaţie de
câte două, peste colţul de sus al lui B2. Nu erau nici avioane, nici ozeneuri,
erau stelele din Carul Mare. Jos, printre crengile mişcate de vânt, semnalizau
alte păsări din jarul rece al inimilor lor – becurile de pe alee. Scriu la
lumina lanternei ca să n-o deranjez pe Dana. Cineva spunea că excesul de
imaginație duce la defazare, că din cauza ei nu recunoaştem valoarea prezentului.
Eu savurez clipa și când mintea îmi umblă aiurea. Cum poți să condamni
imaginaţia când ea produce poezia? Telefon de la Portos: Mercedesul Negru cu remorcă
al expediției, a trecut de Franţa şi Spania şi totul merge bine.
Dum. 18 mart. Decolăm mâine dimineață!
Aseară,
după ce am jugulat frecușurile domestice mărunte, am ieșit în logia nordică,
unde un avion huruia foarte sus, apropiindu-se vertiginos de o stea - nu s-au
ciocnit. Piloţii îşi petrec o mare parte din viaţă în văzduh, ca păsările. Stau
pe muchia îngustă dintre goluri şi nu zăresc nimic, nici înainte nici înapoi.
Imaginaţia nu mi-e de folos. Sunt alcătuit din două feţe fără trup, dar
temătoare: temerea de desprindere şi temerea de plonjare. Minunată e clipa de după
străpungerea ecranului! Atunci ești deja la adăpostul unei coerenţe chiar dacă
nu o cunoşti - faci parte din ea și ea te apără cu masivitatea ei de turmă de
antilope sau banc de pești. Universul, care e ceva atât de schimbător,
acumulează o cantitate infinită de curaj dacă adunăm toate victoriile
contra temerii de schimbare. Plictiseala
are in extremis, o parte bună: se adună din ce în ce mai multă, până când explodează.
Problema e că noi vrem să ne schimbăm rămânând
aceeaşi. Nu ştiu dacă voi mai dormi până la ora 5 când vine şoferul
muzeului cu Mercedesul Argintiu să ne ducă la aeroport.
19 mart. La ora 6 suntem deja în
aeroport.
E aproape lumină și foarte frig. Fumez afară,
privind cum coboară avioanele dincolo de cortina plopilor. Nişte vrăbii se bat
cu o dușmănie urâtă, omenească. Ne îmbarcăm în aeronava scurtă şi groasă ca o
gâscă şi rulăm cu hurducăieli pe pistă. Neglijez pantomima stewardesei care ne
învață cum să ne salvăm în caz de belea. Săltăm pe toboganul de aer în sus, în
timp ce pământul fuge în jos. Pe marginile pistei, maluri de zăpadă murdară.
Bălăngăneli, scârţâieli, trosnituri, ca o căruţă pe uliţă și pale violente de
soare orbitor ne ridică pe umerii norocului de a ne debarasa în sfârşit de
Glomerula de tină pe care ne facem veacul. Am ca vecini un nor şi un univers
plasmatic, nenăscut. Braco şi Akad n-au
dormit azi noapte (eu da), așa că, după ce-și beau cafeaua adorm instantaneu,
cu nasul în bărbie. Urmăresc prin hublou „gâsca” noastră cum înoată în lumină
pură şi probabil sclipeşte orbitor, dacă o vede cineva acum, de jos.
-
Puteţi
să-mi aduceţi nişte apă dacă sunteţi drăguţă? O întreb pe stewardesa cu ten măsliniu
și cu ochi verzi. Mi se pare că ezită.
-
Nu-i
nimic, tot drăguţă rămâneţi şi dacă nu-mi aduceţi.
Şi mirosiţi bine (asta o spun în gând). Nu putea să nu
miroasă foarte bine, dacă meseria ei e să se fâțâie pe sub nasul bărbaților, în
spațiul îngust dintre rânduri. Uite că îmi aduce apă şi-mi oferă și un zâmbet
cu dantura ei de iapă de rasă, semn că a auzit complimentul. Deasupra norilor Cumulus plutesc nori Stratus scămoşi şi
deasupra lor, plutim noi, doar în cămăşi. Na! că mi-a ieşit o rimă! Dincolo de
interval, un tip efeminat, cu costum de mătase gri şi cravată de mătase azurie,
citeşte ceva în engleză, of curse. Dar
vai! adoarme cu capul pe spate şi cu gura deschisă, stricând farmecul sclifoselii. Mă consolez
privind pădurea ecuatorială de nori albi, fără rădăcini şi fără de tulpine.
Suntem sus de tot, deasupra munţilor cu zăpadă. Pe geamul hubloului sclipesc
ace fine de gheaţă. Peretele aeronavei e rece ca peretele băii din cartierul de
cuburi, iarna. Planeta vieţii mele are alți poli și alt ecuator: polul nord acolo, în Capitoliu, polul sud dincolo, la ocean, ecuatorul numindu-se
ciudat acum,aici. Umbra neagră a
aripii stângi indică micile înclinaţii. Facem escală în oraşul unde se
întâlnesc toate drumurile – Roma, într-o atmosferă de primăvară umedă, răcoroasă.
N-am fugit eu de umezeală și frig?!
După al doilea zbor suntem recuperaţi din Casablanca, la miezul nopţii
de Amoc, cu Mercedesul Negru, cu care ne
repede în Rabat, la casa nelocuită a bunicului lui Imad, pusă încă odată la dispoziţia
românilor sosiţi înaintea noastră cu „duba”, cum numim Mercedesul Negru.
Dimineața deschid un ochi, trezit de fumul de havană, care intră pe sub
uşă, dinspre curtea interioară unde doarme Saxa pe salteaua pneumatică, sub
cerul liber. Cunosc mirosul – i-a oferit-o Portos. Încerc să zăresc ceva în obscuritatea
încăperii dreptunghiulare cu tavan foarte înalt: 5-6 bărbați zac ca nişte omizi
întunecate în saci de dormit dar nu disting mare lucru din cauza perdelelor
groase, orientale. Când Saxa se opreşte din fumat, înainte de începe eu, simt
aerul tare şi curat, ca un balsam pentru plămânii mei îmbâcsiți de igrasie.
Amoc e ocupat cu închirierea a două vehicule de teren 4X4, așa că am timp să
bântui prin Medina cu Saxa: coridoare înguste, intrări ogivale ornamentate,
mărfuri şi mulţime colorată, furnicar greu de descris. Facem poze documentare. Nimic
din această lume nu pare să poată ieşi din cercul realului.
21 mart. Ameninţaţi cu o masă tradiţională
cu cuşcuş, am aşteptat vreo 4 ore aseară,
până când, morți de foame am apelat la pâine şi zacuscă dacică, din remorcă.
Când au sosit în sfârșit Platourile Uriaşe cu carne, legume, făină frecată cu
unt, credeam că nu vom mai putea decât să ciugulim ca nişte domni dar bucatele
erau prea gustoase, așa că..
-
Ne-am
ghiftuit ca nişte anaconde, zic.
-
Ca nişte
pitoni, ca nişte șerpi Boa, completează Portos mângâindu-și abdomenul de gravidă în luna a noua.
-
Ca nişte
constrictori! Ne trebuie o noapte lungă să digerăm! supralicitează Saxa.
-
O
noapte? Poate o săptămână! N-avem nevoie decât de trei mese ca asta în trei săptămâni!
Intervine Papion.
Noaptea,
în Patio ul casei vechi de 300 de ani, e frig şi curent. Cerul de deasupra e
decupat într-un pătrat pe ecranul căruia clipocesc stelele şi le răspund
becurile de poziţie ale avioanelor.
Sfidând concertul baroc al sforăielilor şi al altor contribuţii sonore,
am dormit bine în aerul tare, venit de la Ocean. Pregătirile
de plecare la drum cu manevrarea lăzilor, sacoşelor, corturilor, produc un
vârtej de ecouri reverberate de pereţii de faianţă, dar găsesc timp să conștientizez
că trag în piept acest minunat aer marin. Nu se compară cu cel din laboratorul
meu. Gata, totul e repartizat, gaşca pleacă să se plimbe prin Cetate iar eu
rămân să gust liniştea Patio ului gol, umplut de lumina cerului albastru şi de
ţipetele lăstunilor. Curtea interioară se numeşte Wassat Dar – Centrul casei. Casă e Dar.
Pornim la drum cu trei maşini: duba şi două Toyota Prado, 4x4, tot negre. În faţă rulează Prado 1, condusă de Amoc; eu și cu Saxa suntem pasagerii. Părăsim
în grabă blocurile şi curmalii ornamentali fasonaţi şi după o bucată de drum apare
o fâșiuță de apă verde albăstruie, pe un teren roşu, împestriţat cu plante de
sărătură și căcăreze de capre. Incredibil!
Această acuarelă anemică, derizorie, e chiar Măria Sa Oceanul! Numai ceea
ce e atât de mare încât să nu-i pese de aparenţe îşi poate arăta fără protocol,
cu modestie năucitoare, o sclipire din trupul lui uriaş, în chip de băltoacă la
marginea drumului. Ascultăm muzică arabă amestecată cu franceză, afară e soare,
soare, vânt, 20 de grade şi mai creşte! După cum unii ştiu prea bine, Saxa nu
are decât un singur scop, nedeclarat: să se bronzeze. Se dezbracă în maşină,
având soarele de partea lui. Nu se îmbracă decât când, pentru a aplana un
conflict minor de rutină, produs de o rătăcire a traseului, îşi pune ”halatul”
de lână de cămilă (kaşabia, zice el) şi le fredonează preopinenților, ţopăind pe
loc, în intersecţie:
Ţa! Ţa! Ţa! căpriţă ţa
Duceţi-vă-n pula mea!
Continuăm drumul prin peisaje tot mai vaste, liniştitoare, cu rare
localităţi din căsuţe izolate, a căror prezenţă în spaţiile uriaşe nu pare
justificată de nimic. Ţin ochii închişi iar soarele care trece printre
eucalipţi şi migdali catapultează în creierul meu o cavalcadă de zebre cu dungi
purpurii şi de malachit.
Când soarele mai are un cot până jos, la orizontul zero, suntem ca şi „aterizaţi”
la ţărmul oceanului. Lăsarea serii e stresantă până găsim locul de campare aşa
că dăm cep la nişte beri, deşi recensământul cutiilor din cutii arată că
mortalitatea a depăşit natalitatea. Saxa
ordonă:
-
Halt!
Pishpause! E nevoie după Pishwasser!
Caravana se opreşte, soldaţii războiului
de plăcere se aliniază cu logistica spre orizont şi irigă deşertul.
-
Uite-l
pe hoţ cum ne face figura! Şi-a băgat picioarele în apă până la buric! Se aude vocea
lui Papion din flancul stâng
-
Cine
și-a băgat mă picioarele?
-
Soarele!
O să punem corturile pe întuneric.
E
aproape miezul nopţii şi tabăra e deja adormită. Notez la lumina lămpii
frontale, pe scăunelul tripod. Concertul de sforăituri face o concurență
anemică izbiturilor Oceanului în faleză. Mă îndrept spre duba în care-şi are
culcuşul Portos pentru că nu încape în nici un cort. L-am văzut cum se foieşte
cu lumina frontală ca un extraterstru naufragiat pe o planetă străină şi i-am
cerut o conservă de gulaş dar neavând acces la lada de sub bagaje mă mulţumesc
cu restul de cuşcuş rece. Înainte de a intra în cort ridic cu piciorul trei bolovani,
de curiozitate şi sub fiecare e câte un scorpion gata să plece după hrană. Mi-e
somn, mă culc, nu mai scriu despre stele.
22
martie. Oceanul cu trupul de uriaș
liniștit
s-a
frecat de timpanul cortului, mi-a ros pieliţa somnului şi a intrat în mine cu
zori cu tot. Pe plaja cu nisip fin și ud, pietre rotunde, deformează ”spațiul”
ca niște mici planete cu greutatea lor. O rădăcină mare e o ţestoasă
zburătoare, un înger al ţestoaselor. O iau, o pozez din diferite unghiuri şi o
plantez lângă cort. Am găsit și ootecă de rechin - un mic portofel dreptunghiular,
brun, cu prelungiri filiforme la fiecare colț. Îmi place oceanul înspumat, dimineaţa. Nisipul e atât
de fin încât regret că nu sunt miriapod, să merg pe el cu câteva sute de
picioare. O să fiu cândva.
Țărmul
fiind un loc cu puține insecte, introduc cu Portos câteva pahare de plastic în
sol, pun în ele puțin lichid de frână (asta le place insectelor) și o capcană Malaise tip cort, pentru gâzele
zburătoare, apoi mă întorc la oceanul de dincolo de dunele fixate cu
vegetaţie, ca nişte cămile îngenunchiate. Stau pe tripod la
limita dintre nisipul ud şi cel uscat, privind brâul lat de spumă de la granița
dintre ele. Timpul stratificat în carnea falezei miroase a scoici şi alge
zdrobite. Oceanul bate calm din coadă, ca o balenă, pe ţărmul clipei uriaşe. Vântul
nu dăuneză luminii. Saxa mă întreabă dacă n-am la mine pensa anatomică lungă.
-
Pentru
ce ai nevoie?
-
Ca
să-l scot de sub piatra care mi-a servit drept pernă pe tovarășul meu de azi
noapte. Sforăie! Era un scorpion mare, negru.
Seara curăț legume cu Amoc care găteşte
ciorbă cu carne de pui proaspeţi. A fost la cumpărături cu Pardo, în apropiere, la Sidi
Kaouky.
-
După
cum arată e chiar proaspătă
-
Mai
proaspătă e imposibil! Au fost tăiați pentru mine, în fața mea! Știi tehnica:
li se taie jugulara, nu şi gâtul, apoi sunt puşi cu capul în jos, în pâlnii de
tablă. Sângele cald…
-
Taci!
Că nu mai mânc!
Plec
să văd ce s-a colectat în capcanele entomologice, apoi pe ţărm şi nu mă întorc
decât la lăsarea nopții, când aud cârâieli ciudate în dubă: Braco, la lumina
lămpii frontale despăduchieşte mierle. Le
ciufuleşte pe burtă, le suflă în puf şi ele cârâie ca găinile. Le extrage cu
penseta paraziţii cât gămălia de ac, notează datele şi le eliberează.
23 martie. Foşnetul
valurilor şi al pădurii
alcătuiesc un ocean sonor, geamăn celui de
apă, pentru că sunetul e oglinda mişcării La 5.30 ies din cort să caut broscoiul
(deşi nu sunt broaşte pe aici) și îl găsesc: un bidon prins între doi bolovani,
săltând în bătaia brizei. Braco vine de la plase vorbind singur în bătătură:
-
O
pasăre şi gândaci mari, care au rupt plasele
-
Ce
pasăre? Il întreabă o voce
-
Guşă
Roşie - Erithacus
-
Iritacus?
-
Las-o
moartă!
E
un dialog prin pânza corturilor între Braco şi Papion. E înnorat şi cald. Pozez
arbuştii de argan, pentru că au o structură atât de sofisticată încât pe moment
nu îndrăznesc să-i descriu. În funcție de cum mă răsucesc pe tripod, cu faţa
spre ocean sau spre tabără, lumea se schimbă complet. Ascunderea parţială sau totală a lumii nu e intenţionată. Fenomenul are
cea mai simplă explicație: schimbarea unghiului de vedere. În pătura gri de
nori, o mică scamă albă devine o monedă de argint rotundă: soarele care se ascunde
repede la loc, speriat de răgetele biblice ale unui măgar. Până se trezeşte
echipa, umplu cu Portos marele burduf cu apă agăţat în argan – lavoarul de campanie.
Akad e treaz - dimineaţa se scoală
primul ca să-şi controleze capcanele pentru şoareci săritori.
-
M-ai auzit cum râdeam azi noapte? Mă întreabă
-
Da, dar am crezut că visezi, sau nu ești singur. Că ai vreo ciobăniţă în cort.
- M-au gâdilat furnicile.
- Te rezolv eu: cere-i lui Braco spray de păduchi
de mierle
- Cred că ştiu de ce am furnici: au venit la biscuiţi. Apropos de vise: Grigore
Moisil, matematicianul a fost întrebat de o reporteră dacă crede în vise şi el
a răspuns: cu ceva timp în urmă visam că eram în Aula Academiei şi conduceam o
şedinţă. Când m-am trezit chiar eram în Aulă şi eram Preşedintele Prezidiului.
La
prânz se face foarte cald şi atunci intră în acțiune arta de a te ascunde şi de
a-ți pierde timpul în așa fel încât să nu pară că leneveşti. Iau fileul pentru
insecte şi mă pitesc la umbra unui argan,
în spatele dunei ce ne desparte de ocean. Ascult mult timp vocea
oceanului dar nu înţeleg ce spune. Valurile emit infrasunete pe care noi nu le
auzim. Una dintre răbufniri e mai intensă şi mai lungă decât celelalte. O afirmaţie
categorică pe care nu o pricep. E supărat oceanul?. Răbufnirea aduce o adiere
răcoroasă. Aţipesc cu sandalele sub cap.. nu-mi pasă de scorpioni și
scolopendre veninoase. Mă trezesc muştele cărora le place transpiraţia mea din
dosul urechii. Fructele de argan se află în diferite stadii: cele din pom sunt
verzi ca nişte corcoduşe mari,
astringente, cele de pe jos sunt galbene ca lămâia, destul de acre şi ele iar
cele uscate sunt brune, cu coajă ca de fistic. Uleiul de argan se extrage din
sâmbure. Sub umbrela deasă de frunze a coronamentului boltit, crengile
întortocheate au scoarţă cenuşie, cu licheni verzui. Partea concavă sub care
stau nu are frunze, dar cea dinspre soare e verde. Fiecare creangă are 5 ramuri
ţepoase, frunzele sunt mici, lunguieţe, cu o singură nervură. Până la urmă am
descris arganul! O silvie cu cap negru (Silvia
melanocephala), coboară din creangă în creangă, ciripind ca o vrabie dar mai
melodios, apoi piuie şi scârţâie ascuţit. Mă ceartă şi vrea să mă alunge; după
scufia neagră clar conturată, e mascul. Brusc îmi trimite cu precizie, exact
între ochi, un strop de cremă verzuie, ca să nu mă ardă soarele. Nici lui, nici
iedului care behăie subţire pe aproape, nu le pasă de marele nostru vecin, Oceanul.
Mie da. Sună mobilul. E Di Ana.
- Ce faci, unde te afli?
-
La umbră deasă. De argan
- Poți să-mi faci rost de un litru de ulei
cosmetic?
- Caut.
Nu știu care e originea pietrelor albe şi
roşii, cu oxizi de fier dar știu că îmi e foarte sete şi mă întorc în tabără,
unde se discută despre femei. Când vede că am nevoie de apă, slovenul mă
intreabă ironic pentru că observase că beau mai multă bere decât apă:
- Water, no beer?
-
La
vie est dure monsieur. Îi zic, pentru că
bungheşte şi în franceză
-
La vie est dure, les femmes sont cheres..
-
Raison!
-
Mes, les enfants facile a faire.
-
Jolie
poésie!
Fiind ultima seară la Sidi Kaouky, parcurg
10 km
dus întors pe graniţa dintre nisipul ud şi cel uscat. Adun cochilii şi
pietricele pentru că geaca mea marca Geologic,
are destule buzunare. Una e perfect triunghiulară şi una perfect ovală- remember al geometriei inițiale. Pe unele sunt pictate chipuri umane iar pe altele
pescăruşi albi în zbor – nu sunt intarsii, sunt doar pete de sare. Un melc
spart are aspectul şi carnaţia unei ciuperci albe. Marea repetă ce a creat
uscatul, de când există. Mecanismele sunt aceleaşi. De fapt marea nu a făcut
nimic, sunt halucinaţiile mele. Dacă tot ce există, nu e decât o halucinaţie a
unei minţi mai cuprinzătoare, aflată pe plaja unui ocean și mai mare? Iar
dialogul insisitent, nesfârșit, dintre ocean şi țărm, ce spune? Pentru că ce
altceva este marea venirea sonoră a marii mişcări spre marea nemişcare, decât o
spunere, o vorbire? În afară de acest dialog, am uitat vocea clară a vântului
şi privirea semnificativă a cerului. Cum de îngăduie marii giganţi blânzi, mica ogradă a taberei, mica ogradă a vieţii
noastre, a fiinţei și a lucrului?
