9
aprilie. Direct în China! Direct în China!
mormăie Amoc, sapând cu o lingură de metal
în pământ. Nu s-a țicnit - a găsit o monedă veche, de bronz și acum speră să
dea peste aur și argint.
-
Am
mai văzut unii care au ajuns direct în Kazahstan după o sticlă de palincă
-
Eu
ajung nu pe drum, ci direct! Prin pământ!
A fost prea cald noaptea, din cauza
bolovanilor încinși; acum cerul e voalat și executăm în silă, mecanic, manejul
ridicării taberei pe zăpușeală. Câteva păsări albe, suple, trec pe deasupra
noastră pe cerul ca lacrima, cu un fâlfâit muzical.
- Guguştiuci ordinari! Spune cu dispreț
profesional Braco. Până unde merge felul diferit de a vedea aceeași lume?
Muştele care
ne tapisează fețele, ne îndeamnă să ne grăbim să ridicăm ancora. Plecăm și în
curând pătrundem între munţii arizi ca niște deșerturi verticale. Se înmulțesc
oazele şi cimitirele – plantații de curmali alternând cu „plantaţii” de
silexuri înfipte în pământ, majoritatea
cu vârfuri tăiate oblic, ca nişte săbii frânte. Ce alt material decât
silexul ar putea marca mai bine veşnicia pe această planetă a durității
climatice, unde fierul rugineşte iar lemnul plesneşte? Numai în Ţara Munţilor
Verzi unde totul e moale şi răcoros, lemnul pare tare. Aici, libertatea spaţiilor
nesfârșite are un preț: ariditatea. Locuinţele apărate de pustiu printr-un parapet
din pietre, par misterioase dar dincolo de ziduri misterul e decât o crasă banalitate: o curte
cu două trei răzoare, câteva capre şi un balot de paie. În văile mari, adânci
și uscate, o prea mare iubire a pierit devastând totul, în primul rând pe sine.
Fotografiez cu zoomul micile puncte negre de pe munte şi la mărire observ un
animal ciudat: partea din faţă e de capră neagră, cu coarne ascuţite, cea din
spate e albă, flocoasă, de oaie. Dincolo de munţii mari se zăresac crestele
înzăpezite ale unora şi mai mari, în timp ce un verde timid irizează pantele
proximităţii care a născut un oraş de lut. Pe munţii seci apar puncte de vegetaţie
rotunde ca nişte negi, în contrapunct cu găurile locunţelor troglodite. Față de
orașele noastre încarcerate în ramele ferestrelor rectangulare, realitatea pare
complet răsturnată aici: sub arsura luminii spaţiile ridică în cer munţi cu
drumuri interminabile, cavalcadele vântului gonesc alături de hergheliile
norilor deasupra scheletelor albe. Noaptea, Fata din Lună ascultă sub ciripitul
stelelor, ţipătul prăzii încolțite fără scăpare. Tot ceea ce vedem, nu e decât impresie.
Ca și în încercarea de a înţelege un suflet, descifrarea chipurilor grandioase
ale munţilor și oceanelor, nu e posibilă până la capăt. Dar dacă atât de multă
neanimare poate pătrunde în tine prin privirea ta, înseamnă că tu o conţii şi asta e înspăimântător.
În micul
oraş de munte curat, bine finisat, plin de
coloane şi arcade de culoarea untului, unde ajungem pe seară, plutește o
muzică serafică - sufletul oriental, suav, opunându-se asprimii. Cum s-r putea
traduce numele de Errachidia?
10 aprilie. Am pătruns pe piste întortochiate, cu Prado 1,
în spirală descendentă, până aproape de
malul Lacului. În criza de seară a căutării locului de campare, Amoc susținea
că duba nu intră și transmitea prin stație această eroare, pe care am fost
obligat s-o jugulez din nou, din fașă. Am reuşit să aruncăm corturile fix cu o
jumătate de oră înainte de căderea nopții şi seara s-a încheiat fericit, cu
ciorbă de linte cu crutoane, pârlite de Sena în tigaia chinezească. Mi-am pus
cortul cât am putut de departe de mijlocul taberei dar în mod ciudat, se aude cea mai slabă tuse şi cel mai mic fâşâit,
ca fiind la un metru de mine. Suntem în fundul unei mari depresiuni circulare,
unde se manifestă efectul amfiteatrului și al ecoului multiplu. Am adormit
uşor, în gâgâiturile anseriformelor, în vocalizele buhaiului de baltă şi
scrâșnetele subțiri ale liliecilor.
-
Vedeţi
că sunt scorpioni!
Ne-a avertizat Sena dar Saxa i-a replicat
că asta e o poveste de speriat fetele. Substratul nisipos e tapisat cu un mozaic
de pietre atâ de frumoase că mi-ar plăcea să car acasă o tonă. Pentru
diversitatea acestor bijuterii opace, lucioase, translucide, de la cele cât
bobul de mazăre la bolovanii mari, ar fi necesare cataloage cu mii de pagini
color. Nu mă pot abţine să nu iau micul bumerang de gresie gri șlefuită,
acadeaua glazurată ca un glasspapir, pe cea sticloasă ca zahărul candel şi
cubul verde de rahat turcesc. Când spun negru
- metalic sau verde - vegetal,
pun un regn în oglinda altuia. Această așchie de silex are forma și tonurile
bej cu crem, ale turturelei din laboratorul de sub streașină iar asta e o aripă de pescăruș în zbor. Lacul văzut
razant, e o anacondă verde, trasată cu mână expertă, la poalele coamelor
îndepărtate, înzăpezite.
-
Asta roz şi zbârcită e creier de cimpanzeu! Intră
Saxa în joc.
-
Poți
să negi că ăsta e un cap de şarpe? Uite-i ochiul şi botul!
Așa stau lucrurile unul în faţa altuia,
oarbe la frumuseţea lor, imperceptibilă în vecii vecilor, fără mintea noastră.
Clipocitul
valurilor încreţite de adierea vântului nu reușește să tulbure liniștea
dimineții. Cupola cerului e tăiată silenţios în două, de linia de vapori a unui
avion iar nisipul umed e granița dintre stâncă și apa lacului. Furnicile negre aleargă
pe poteci cu un lipăit neauzit de urechea mea uriaşă. Dă semne de trezire
broscoiul de azinoapte sau e doar o pasăre cu voce guturală în mijlocul apei? În
liniştea subliniată de plescăitul unui peşte enorm, mă dezbrac între tufele
unde m-am refugiat spre a mă deconecta de realitate. Nu știu dacă voi reuși: în
acest îndepărtat aici, se naşte mereu
aproapele și se ţine ca scaiul după mine.
Încins la soare, simt izvorând din mine, trecând peste mine şi ascunzându-se în
nisip o şopîrliţă fierbinte de sudoare. Pe drumurile lor, furnicile pleacă şi
vin, cu o viteză mai mică decît cele din cercul izolat, în care se învîrtesc cu
o viteză ameţitoare. În timp ce Akad încalecă coama dealului cu sacoşa cu
capcane, un bâtlan aterizeză şi se plimbă pe mal cu mers sacadat, înclinând
capul în ritm lent, solemn ca o sondă de ţiţei, ignorând zburătăceala libelulelor
acuplate: ea, ca un avion cu fuselaj drept, el curbat ca un arc peste fuselaj.
Cum ar fi ca noi să avem organul femel pe o parte a gâtului şi cel mascul în
vârful degetlor de la picioare? Dacă am zbura ca libelulele ar fi normal.
-
Cum e apa? Aud o voce urmată de un plescăit de peşte mare
-
Răcoroasă. Saxa îl ademenește pe
Portos în apa lacului.
Un deal seamănă cu o focă fără cap - a
fost decapitată în timp ce privea de pe malul lacului? Altul e o spinare de animal
mare şi fierbinte, al treilea e o cocoaşă de dromader iar al patrulea e un sân
de negresă încinsă de soare, spre care mână vântul un călăreţ noros, pe cal alb.
Scăldătorii gălăgioşi mă determină să caut alt refugiu, dincolo de un gorgan de
piatră verde, unde se află un golf cu o peninsulă, iar pe ea se văd ruinele
unui Qsar vechi, în picioare. De aproape, observ o arcadă cu dantelă de marmură
– fie că locuitorii satelor din pustiu sunt cinstiţi, fie că luxul îi lasă
rece, sau și una și alta. În tabără, Amoc găteşte în soarele fierbinte, ciucit
lângă primus. Nu mi-e milă de el. Aseară era să ne rătăceacă pe toţi, când nu era
momentul și cine ştie unde am fi fost acum. Vântul dezlănțuit brusc vrea să ne
smulgă corturile şi abia le proptitm cu bolovani mari. Aici și acum, închei primul
caiet: în vânt şi în soare arzător, în timp ce mi-e foame și mă ustură ochii de
la nisipul fin care plutește în aer. Portos mi-a oferit o mică agendă frumos
învelită în imitație de piele de șarpe, pe care am început-o cu aceste rânduri.
Nu-mi pasă de mine și de nimic! Am ajuns în stadiul de nepăsare totală, nesperată
la plecarea de acasă. Călătoria m-a adus cu picioarele pe pământul realităţii,
măcar a celei geologice. Lecția din primul caiet pare să fie una singură: trăieşte dezlănţuit! Exteriorizează-te! Dacă
vei trăi înlănţuit în interior şi-ţi vei face probleme din orice, vei fi
nefericit. Vântul aduce miros de carne prăjită de la primus, saltă din ţarcul
de pietre salteaua pneumatică a lui Saxa și o aruncă peste pietre unde se poate
sparge; cuibul odată deranjat, toate obiectele lui Saxa încep să zboare spre
lac. Să nu-mi pese? Le adun, pentru că şi el ar fi făcut la fel. Problema mea e
că nu pot aduna toate pietrele care-mi plac deşi am umplut veranda cortului şi
buzunarele sacoşii și mi s-au terminat şi bateriile aparatului foto. Fotografierea
ar fi fost o soluţie. Nu-mi rămâne decât
să încerc să descriu câteva: o aripă de
pasăre galbenă, un calmar, peştele lui Brâncuşi, o halva cu alune, un munte mic
de calcar cu nori de mâl, o bufniţă mov cu ochi aurii, o focă cu pui, un colț
de brânză grasă, o za dintr-o brăţară de jad, o bibilică gri cu puncte albe, piramida
lui Keops în marmură macră, un avion în picaj, o ancoră, ghinde şi jir dintr-o pădure
de piatră. Toate, pe un singur metru pătrat. În şanţurile nisipoase tăiate de
şuvoaie, rădăcinile şi crengile şlefuite, sunt scolopendre, scorpioni,
păianjeni – fulgurații ale istoriilor tulburi ale potoapelor care înghit din
când în când lumea. Ne devorăm prânzul cu multă carne, piper, ciușcă, usturoi în
vântul care-i face vâlvoi mustăţile lui Portos, îi zboară pălăria de piele a
lui Akad şi-i smulge din mână sticluţa de vodcă plină cu „şoricioaică”, lui
Saxa. Băieţii sunt bine dispuşi, nu se lasă impresionaţi de vânt și o spun.
- Ce-ați vrea mă să fie, ca să vă impresioneze?
O viitură, că tot suntem în calea ei? Întreabă Amoc
- Daa! Una mare, să ia salteaua lui Saxa
şi să se trezească cu ea noaptea, în mijlocul lacului! Jubilează Papion
- Să mă ia, da să mă treacă dincolo, să nu
vă mai aud! zice Saxa.
- Nu vii printre noi, să ne pui un film?
Ne-am dat cu cremă Nivea şi avem şi
şerveţele umede pentru când facem pipi, îl strigă Portos pe Sena care are o criză
de singurătate
- Dacă vin, o să vă intre o sulă de măgar
în urechi! Amenință el.
Încântat de noua mea agendă de piele de șarpe, un peşte abisal cu gura
căscată şi ochi fosforescenți mă priveşte insistent dintr-o piatră mică de sub
pragul dubei, în timp ce Akad intră pentru siestă în cort ca să se apere de
praf. La munţii cu creste înzăpezite nu
ajunge niciodată praful şi căldura meleagurilor de jos. Întâmplările prin care
au trecut pietrele de aici par mai numeroase decât mica întâmplare numită viaţă.
Habo strigă de departe, arătând cu braţele deschise lungimea animalului prins
într-o capcană: o şopârlă de peste o jumătate de metru, de un ocru aprins. Habo
crede că noi n-am mai văzut aşa ceva dar de fapt el n-a mai văzut. E lovită lombar
şi nu-şi mişcă picioarele din spate. Va deveni exponat de muzeu? Mai fragilă şi
mai pieritoare, viaţa e mai rapidă decât metabolismul ființelor lente care sunt
pietrele.
