17 dec. Zăpada se
topește, umezind pereții marchizei
Găsesc câteva rânduri despre ”Turtureaua de silex” din partea
Pictorului. Mă bucur că-i place. Pe
birou am o notiță: Ionel Bușe, Imaginarul
letal al morții și Stefan Borbely, Pădurea
cu lanțuri – de citit neapărat! Deci să citim. Ionel Bușe: neoșamanismul
conduce la realități paralele prin halucinție și vis. Explozia informaționlă,
info sfera, simularea realității, concurează lumea reală. Dilema palpabil / iluzoriu a devenit intrigă de
succes în cinematografie. Suntem prizonierii unei iluzii colective în spatele
ei fiind o meta realitate. Rațiunea și logica sunt sisteme închise, limitative,
sunt niște adevărate maladii ale spiritului. Suntem puși în situația umilitoare
de a trăi doar printre adevăruri relative, incomplete, deoarece nici un proces
social sau cultural nu poate fi studiat în laborator (deci negarea laboratorului
după negarea microscopului!). Dacă vrem să aflăm ceva despre subiect trebuie să
facem o imersie completă în mediul lui, să vedem lumea cu ochii celuilalt (în psihanaliză se numește a
treia generație freudiană). Teoriile
științifice trebuiesc abandonate în favoarea fantasmelor și a literaturii onirice.
Nu e spus în glumă. Stefan Borbely: o
fetiță autistă alcătuia din cărți de joc, ciudate drumuri urcătoare în spirală
– atunci, mama ei inteligentă, i-a construit în grădină o spirală de lemn pe
care fata suind-o, a mărturisit că auzise o poveste de la un bătrân indian, după
care cei morți se duc în lună, iar ea voia să ajungă acolo, la tatăl ei mort. Tacitus
descrie un rit germanic de origine celtică, în care grupuri de oameni prinși în
lanțuri, intră în pădure să venereze frasinul cosmic Yoggdrasil. Lepădarea lanțurilor de fier semnifică eliberarea în
transcendent așa cum lepădarea frunzelor frasinului toamna, scoate la iveală
vâscul sacru, veșnic verde. Fierul la germani, celți ( și probabil la dacii
adoratori ai aurului masiv), era ceva rușinos. După Tacitus, germanii se trag
din Dis Pater sau Bel - soțul marii zeițe plăsmuitoare, Danu, care a dat naștere seminției Tuatha De Dannan (și numele românesc de Dan și Dana), despre care am
scris în ”Somnul marmotelor”. Germanii se trag deci, din întuneric, din noapte
și din moarte. Ei trebuie să moară spre a se naște, cum ”moare” stejarul
druidic iarna, pentru a naște la vedere excrescența pură a vâscului. Bel înseamnă a muri (spre a renaște), Beltain e cea de-a doua mare sărbătoarte
a celților în care (la 1 mai), se trec vitele printre două mari focuri și
semnifică nașterea luminii din noapte. Prima sărbătoare a celților e Samain (la 1 nov.) când lumina intră în
întuneric; atunci zeii se joacă cu oamenii întinzându-le curse dar e și
momentul în care ei pot trece în lumea de dincolo (transmigra), prin porți
vremelnic deschise, acesta fiind după Caesar, un moment periculos, nefast dar care
dovedește că sufletul nu piere ci trece dintr-un corp în altul - deci nu există
moarte, ci doar trecere spre ceva superior și e o clipă dătătoare de curaj,
înlăturând teama de moarte. Trupul înlănțuit în fiare se eliberează ca vâscul
tăiat de pe stejar cu o seceră de aur,
concomitent cu sacrificare a doi boi albi cu coarne înjugate pentru prima și ultima
oară. După Caesar, Galii sunt un neam extrem de superstițios: în fața
primejdiilor sacrifică un om sau măcar promit un astfel de sacrificiu; unele
triburi construiesc din nuiele un coș de
dimensiuni colosale de forma omului, în care cei sacrificați mor învăluiți în
flăcări. De altfel Tuatha Dé Dannan înseamnă ”Cei sosiți din foc” pentru
că atunci când au sosit și-au ars corăbiile pe țărm, ca să nu se mai poată
întoarce. După mitul Cad Goddeu – Bătălia arborilor, toți arborii dar mai ales
stejarul, au o energie albă concentrată, care se eliberează când cad frunzele.
Germanii și celții au păduri și dumbrăvi sfinte. Marea zeiță Danu, care se mai numește și Ana sau Commana (toate trei sună foarte românește), va deveni în timp zeița Gwen
(Cea albă), cu 3 sâni, la care
alăptează 3 corbi albi ( corbul pasărea heraldicii românești și a
Corvinilor). De corbul alb se leagă marele zeu Lug (asociat luminii - lux?-
și corbului alb). Bunicul matern al lui Lug era Balor - corbul sau zeul negru
al adâncurilor din ținutul Fomoiré, pe care oamenii zeiței Dana aveau să-i
înfrunte (noi de la Balor avem bală
de urs - urs uriaș - și Balaur). La celți transformarea corbului negru în cel
alb se face prin intermediul focului. Ei ajung pe Insula Paradisului, Sidh, după
ce-și consumă ”lanțul de pământ al întrupării”. Sidh este tărâmul tinereții veșnice (Tir na n og) al plăcerii (Mag Meld) și al femeilor frumoase (Tir nam ban). De aceea celții care erau
puși în manechinele de nuiele pentru a li se da foc, nu erau speriați ci râdeau
descătușat (ca și dacii care râdeau de moarte). Am o slăbiciune pentru astfel
de povești de care mă simt legat nu cu mintea ci cu intuiția. De exmplu mama
bunicii materne se numea în sat Guinea – or Gwen
înseamnă Cea Albă.
// Seara în timp ce beau bere în
cuhnye, printre arome și vălătuci de fum, mă înfig în butonul radioului căutând
muzică nu vorbărie, agăț cu o gheară expertă tigaia de teflon și fac friptură
pentru Saskia: sunt un marinar pe o corabie sortită scufundării dar deocamdată ea
e locul gloriei și sclaviei mele; sunt timonierul manevrelor agile printre
tarabele cu legume din Piazza del Sur, sunt matrozul care spală puntea de
borâturile echipajului beat, sunt musul din susul catargalului, cocoțat acolo
ca să anunțe apariția piraților, sunt muschetarul atingerii țintelor spațio
temporale nemilos de precise, sunt mecanicul mânjit cu ulei din cală și garçonul
care schimbă lenjeria în cușete, sunt scafandrul de întreținere care curăță de
scoici carena, verifică gravitatea izbiturilor vieții și morții și albatrosul
care odihnește pe punte cu mari aripi obosite de libertate, sunt pâlcul de delfini
prietenoși, de rechini și orci ucigașe, nu din cruzime ci dintr-o necesitate
fiziologică a universului, sunt totul și toate, necesare și zadarnice în caz de
colaps, de naufragiu în furtună. Sunt cronicarul jurnalului de bord
inabordabil. // Dar dacă nu mă aflu
pe mare ci pe uscat, sunt semănătorul pământului iluziei, al falsei securității și
semăn semințele vanei speranțe, sunt un element teluric, orbit de olfacții
vermiforme, cârtițeforme, îmbuibat cu semnițe oleaginoase, mirosind a humus
râvnit de râme pofticioase. Sunt o coropișniță subterană pișăcioasă, un orbete,
băiete. Ce sunt nu știe nimeni și nu trebuie să știe. Lucrurile sunt împăcate
în întunericul miezului lor și doar nebunia suprafeței luminoase, le deranjează
din somnul dulce. Stinge dracu lumina Dracula, nu ne tulbura confortul, ar
putea ele să strige. // Acestea
fiind zise, Herr General Bobutz se aburcă. Pe spinarea mea ușor, ca un vas de
luptă pe creasta valului, folosind doar vârful ghearelor, în momentul celor mai
fine agățări, pe halatu-mi albastru, cu valuri de bornagic grecești, dreptunghiulare;
rămâne pe ceafa mea, cald, cramponat cu iubirea inimii lui de copil; umblu cu
el pe mine prin casă, nu am ce să fac, mă pupă pe ureche și-mi toarce; e copil
și l-aș ruga degeaba să-mi toarcă și când o fi bărbat. Nu va ține minte. // Mestec ca un macac nuci prăjte, cu
bucile obrajilor umflate, ascult muzică ritmată – ”Nebunia Cântatului”, numesc acest joc minunat, locuitorii Cercului Perfect Închis,
fericiți că cercul e perfect închis, nefisurat și muzica reverberează la
nesfârșit în el, fructificații anonime. // Cât de pehlivan trebuie să fii ca să
spui înainte de a muri: îndepărtează
paharul ăsta amar, de la mine Doamne? Și poate așa e bine să fii, când totul se
duce de râpă, fie ea și stelară: tot o crevasă urâtă e, prăvălită de sus, din
marginea parfumată cu cimbrișor și izmă, după ce ai umblat pe creste, prin
păduri, ai adormit pe maluri de râuri cântătoare, te-ai bucurat de uciderea
vrăjmașului (o ucidere spirituală), ai cercetat în secret trupul Mariei și
deodată trebuie să iei o ultimă dușcă amară și să te prăvălești în adâncimea înălțimilor nedorite. Paharul înseamnă vin și
sânge, trup din care se mănâncă, cuvânt din care se trag toate. Cârciumile de
cartier ajută mult la perpetuarea fericirii; când totul o ia la vale, un singur
lucru poți face: să pui frână, să pui talpă, tălpică alunecării roții. Când te duci de râpă, frânezi cu orice se poate, cu
ce-ți e la îndemână – cu o beție, cu o visare, cu o plecare cât mai departe de marginea
prăpastiei unde totul devine atât de îngust încât prăvălirea e o chestiune de
timp. Alunecos, friabil. // Să lăsăm totul cum e, în noaptea negră de
decembre, în care stelele pâlpâie în geamuri, scărpinate ca niște pisoi în
creștet de vântul împăcării. Să lăsăm totul cum e, și pe noi în el, să bem până
la fund paharul! Să-l bem încet: o prea mare
armonie ne-a adus până aici, nu putem abandona totul brusc, nici din inerție,
nici din iubire.
