21 dec. Exotismul care dă
farmec existării, se creează
din orice, în fiecare clipă. Se
ajunge la el fie prin rapel în memorie, fie prin zbor în visare. Clipa este un
peron, o buză de prăpastie, un aerodrom. Îmi beau cafeaua în cuhnia mohorâtă,
îniernată iar gândul îmi zboară la tropice. Am fost demult acolo În televizor apare
un avion cu inscripții exotice iar textul tradus spune: ”migrația lui Cluky a
început”. Cine o mai fi și Cluky? Un pui de bufniță numit așa pentru că cloncăne
mult iar când e nervos mârâie ca un câine. Întrebarea cercetătorului este: cum
culci un pui de bufniță, când se spune ”treaz ca o bufniță”? E Vineri și stau
acasă pentru că sunt răcit. Voiam să dorm mai mult dar motanii mei și-au aplicat
schemele pentru trezire și plecare: miorlăit pe noptieră, pupat pe nas, gâdilat
cu vibrizele, țopăială pe mine, alergare în cerc prin toată casa. Oare de unde
am aflat că Sfântul Ignațiu a condus campania împotriva credinței păgâne în în
timpul căreia stejarii sacri au fost distruși și în locul lor s-au plntat tei
din care a fost sculptat chipul zeiței Freya care a devenit Fecioara Maria? A
fost o Cruciadă a Copacilor numită Ignum
sacrum de unde numele sfântului Ignațiu. La granița cu Austria există un
tei de 1000 de ani care avea 350 de ani când începea construirea Catedralei din
Köln iar când Columb descoperea America era deja veteran. Acum nu mai are
nectar iar bondarii mor de inaniție, epuizați de zborul în jurul florilor
sterpe. N-am notat de unde am aflat toate astea pentru că am febră.
-
Nu
vrei să-i iei cu tine în bucătărie pe prea ferciciții ăștia de pisoi? Mă
întreabă Saskia
-
Preafericiților,
hai în cuină să facem o cafea!
Și ei atât așteaptă: mi se cațără
pe halat și se așează pe ceafa mea.
-
E vacanța de iarnă pisoilor! Știi cum spun
germanii la stejar?: Eiche, la fag Buche și la frasin Eische.
Nici pe Saskia nici pe ei nu-i interesează deloc dar pe mine mă interesează
divinitățiule germanice pentru legăturile lor cu noi. Caesar spune că germanii
nu au preoți druizi ca galii, care să le rânduiască sacrificiile, nici nu
practică jertfe și nu socotesc zei decât pe cei ce-i văd cu ochii: Soarele,
Vulcan, Luna. Trăiesc aspru și războinic și își păstrează timp îndelungat
fecioria ca să fie înalți, puternici și supli. Wotan (Odin) provine dintre
duhurile morților care alergau împreună cu vânturile - el a devenit căpetenie,
împărat al morților și al vânturilor și ulterior al vieții și al morții. Wotan
era însoțit de doi lupi, Lacomul (Geri)
și Devoratorul (Freke) și de doi
corbi, Gândul (Hugin) și Memoria (Munin). Odin era zeul războiului la longobarzi și al
poeziei la scandinavi. Donar (Thor), zeul tunetului, a dat cuvântul tonare în latină și română. Dar
Donaris, înseamnă probabil ”apă
tunătoare” Ziu (sau Tiwaz = ti văz?), zeul cerului, își
pierduse mâna dreaptă din cauza vicleniilor unui lup. Frigg (Friga) era soția
lui Odin și mama zeilor. În ce privește cosmogonia, copacul lumii, frasinul Yggdrasil (cerul însuși) are două rădăcini: una de lângă
care țâșnește izvorul Hvergelmir al
fluviilor primordiale și alta numită Urd
(de unde urdă?) de unde oamenii scot apă să ude copacul. La început, când nu
aveau temple, oficiau lângă copaci. Când au construit temple, acestea erau
simple, alcătuite din două încăperi: o încăpere mare pentru credincioși și una
mică pentru zeu, plasate mereu lângă izvoare, lângă copacul sacru. Elfii, silfele
și silfidele erau ființe-duhuri în munți și în ape. Silfidele cântau măiestrit,
fermecat iar oamenii atrași astfel, făceau ce voiau ele. Volva (Volur la pural)
erau femei clarvăzătoare, ghicitoare care se suiau pe o platformă, cădeau în
transă și răspundeau la întrebări – noi avem Vâlvele apelor, munților, pădurilor. Celții popor sacru prin
excelență, credeau puternic în viața de apoi. Dădeau bani cu împrumut aici,
pentru a-i avea dincolo.
Se apropie sărbătorile și trebuie
să plătesc taxele și să fac piața. În
piață și în bloc miroase a cârnați și sarmale. Și în muzeu și în cartier
miroase a mâncare, lumea e o uriașă și unică cuhnie de Crăciun, după cum de
Paște e un uriaș abator. Înrobiți necesității de a mânca, mă întreb cât am
evoluat de fapt? Dacă n-am evoluat ce rost au mai avut neamurile, limbile,
religiile, științele, culturile? Dacă a fost doar jocuri, care a fost rostul lor?
Nimic nu pare să aibe continuitate dar toate merg cu cumplită încăpățânare
ascunsă, înainte. Lumea e o cuhnie generalizată în decembrie. Car de două zile alimente
și nu știu de ce. ”M-am hotărât, nu mai dorm în noaptea asta lungă în care
aștept un Nou An de singurătate. Saskia și motanii dorm demult. Cercuri de
lumină colorată delirează în geamuri paralele, locatarii de dincolo de ele dorm
somn de moarte. // Clipa care trece
ne ia cu ea și ne duce departe, dar pe noi depărtarea nu sperie, căci suntem
copii depărtării, ai plecării fără întoarcere. Ca stelele care fug una de alta,
acesta fiind prețul libertății în spațiul cinic. // Când pleoapele cad grele ca noaptea peste zi, degeaba s-au
născut toate și Unu a murit eroic pentru a se cunoaște. La fel de neînțelese au
rămas toate, ca un cântăreț de geniu mort preamatur în apogeul celebrității. Se
nasc uneori muguri pe lăstari, ce nu reușesc să înflorească vreodată, în lumina
zorilor”.
