7 mart. Meditația pe
cadavru, Asubhã, constă în
a repeta de 48 de ori: ”Acesta mi-e
destinul, destinul întregii omeniri, nu pot fugi de el!”. Ritualul
srilankez constă în a observa atent un cadavru, în diferite stadii: livid, plin
de puroi, descompus, ros de viermi, repetând de 48 de ori formula de mai sus,
pentru fiecare stadiu! Nu mi-am dorit să scriu despre așa ceva, dar asta am găsit în
Harta și teritoriul a lui Huellebecq,
care face din carte un romn polițist, el
fiind fan declarat, Agatha Christie. Nu-l citesc pe H. din ambiție culturală,
ci pentru că sunt încrezător în ceea ce se consideră ”bun” în literatură ca să ne ajute în viață și pentru că
sunt atras de fantezia artei. Așa am ajuns să fiu târât fără voia mea, de
acest franțuz țâcnit, într-o mlaștină. Da, știu și eu, ca toți cei ce încă
suntem vii, că așa sfârșește orice vietate: într-un degradeu Asubhã și pe această conștiință a
oribilului de care nu poate scăpa nimeni, mizează autorul: el însuși e găsit
mort și împuțit, cu trupul aranjat în fâșii, după un model complicat, pe
dușumea, cu capul tăiat cu un laser chirurgical, așezat pe unul din fotoliile
din fața șemineului, în timp ce pe celălalt fotoliu se află capul câinelui său
negru de mari dimensiuni, tăiat și el la fel de precis. ”Capul îi aparține
cunoscutului scriitor – o personalitate - M. Huellebecq”, scrie scriitorul
Huellebecq. Maltratez cartea asta mică dar groasă (404 pagini), care refuză să
stea deschisă la pagina 281, ca și când l-aș strânge de gât pe Musiu, exclamând
din când în când: ce porcărie! Dar iată că după un atât de mare număr de pagini
apar câteva rânduri ce merită subliniate. Citesc în cuhnie și țigara storcită
în scrumiera berberă rânjește strâmb din jar pe muzica hâită, sub lumina chioară
a plafonierei în care s-a ars iar un bec, în gazele toxice emise de ochiurile
albastre ale aragazului, plus celelate amănunte insignifiante ale existenței
mele insignifiante. De ce am citit 300 de pagini? Mă atrage? Acord mai mult
timp acestei aiureli decât marelui Don Fernando? Dacă pot citi o asemenea porcărie
sunt un porc. Toți suntem. Mi se pare că în spaniolă, cuhnia se numește cocină
- un spațiu foarte intim. Prăjesc două felii groase de salam cu un ou și le mănânc
cu poftă, cu un castravete foarte
bine murat, care troznește în dinți.
8
mart. Avansez în pantă, prin iarba udă de rouă,
în golul alpin, cu cizmele de
cauciuc. Ocolesc pe poteca din iarba deasă, o stâncă uriașă, o morenă rămasă
după topirea ghețarului. Ajung la cuveta cu apă transparentă, în formă de
rinichi, a lacului glaciar Tăul Știrbului.
Știrbu, se numea probabil
creasta cu dinți rari, de deasupra dar numele a fost pierdut și a rămas doar al
lacului. Urc pe grohotișul de granit, cu
pete galbene și verzi ale lichenului Rhizocarpon
geograficum. La mijlocul pantei atât
de abrupte încât genunchii îmi ajung la gură, mă simt epuizat. Mă opresc și
mănânc un măr ionatan lucios și iată-mă în formă. Da, au dreptate aromânii
străvechi, care țin pe masă un măr ca simbol mistic al edenului lor – un singur
măr fermecat îți poate reda puterile. Pe
creastă, stăpânesc cu privirea vastul
domeniu al vârfurilor montane și al lacurilor glaciare. Clipa asta numai și
numai a mea, care a existat demult, e reînviată de memorie în timp ce mă
apropii de gaura de vierme a metroului care mă va scoate în Piața Gloriei. Hoinăresc
ore întregi în amintire prin ținuturi, locuri și timpuri care m-au făcut fericit.
Am această bogăție în mine. Dar de ce nu-mi ajunge? Aș vrea ca azi chiar, să
fac altceva cu viața mea, să mă aflu în momentele intense și relaxante ale unei
noi aventuri, ale unei călătorii, ale unei relații dătătoare de bucurie. În
monotonia acestei zile care nu-mi poate oferi decât manejul ei liniștit, atât
de râvnit totuși în clipele de degringoladă, mă și mir cum de am avut norocul
să trăiesc acele zile de zbor în avion, deasupra recifelor, tratat de
stewardese exotice cu bunătăți înfășurate în frunze de palmier și cu șervețele
fierbinți, mirosind a scorțișoară, sau avansând în deșert, cu pantofii de pânză,
pe nisipul crustos, împestrițat cu pietre colorate. Dar ce-mi trebuie atâta
trecut poetizat, când există atâta poezie în turgescenta și parfumata zambilă
albastră, adusă Saskiei de ziua
femeii? M-am grăbit degeaba să ajung acasă, pentru că toți pessoii mei dorm
duși. Să doarmă măcar ei, că prea e multă insomnie și depresie neliniștită pe
lume! Dragele de extreme, cum se mai
ating ele ca niște pisoi cu coada, în somn, nevăzute și neștiute, atât în mica
mea minte cât și și în nevăzutul cosmos uriaș! - Și care-i problema? Așa mă întrebau fără să știe una de alta, două foste colege (bănuite a fi ”jidoavce” de un coleg abonat la revista legionară Axa), care m-au chinuit cu pragmatismul și rapacitatea lor vulgară. Nici o problemă fetelor! Că veni vorba de evrei, ca biolog nu am cum să fiu rasist dar le prefer de o mie de ori pe româncele delicate și intuitive. Mă refer la preferință sexuală. Îmi plac brunetele, fie românce, fie țigănci, fie metise sau chiar negrese - le simt
apropiate biochimic și psihic. Le ador: sunt femei 100%. De plăcut mi-au plăcut
și blondele și roșcatele dar nu m-am îndrăgostit niciodată de o blondă – Ce faci acolo, că
mi-e foame? strigă Saskia la mine din cameradormitor – Cuhniesc pentru tine și
pentru pessoi! – Ceva bun sper! - Un cârnat spreexemplu ar mere? - Oho! Și uite așa, Saskio, mă
făcuși să-mi pierd ideea genială cu care voiam să închei aceste rânduri
despre femei! Și care-i problema? Nici
o problemă! O să mă reapuc naibii de cercetarea mea științifică idealistă,
așa cum polițistul din așa zisul roman polițist al lui H., când s-a pensionat,
s-a apucat să citească romane polițiste. Atât l-a dus capul. Nu știu ce idee am pierdut dar uite că fără memorie nimic nu poate fi. Tot ce (mai) este, nu
e decât memorie, amintire iar prezentul nu e prezent, ci numai memorie a
trecutului. Noi nu suntem, suntem cei
care am fost adineauri sau mai demult. De aceea, în clipa prezentă, mereu ni se
pare că nu știm nimic, că totul se petrece într-o totală neștiință și absență
de sine. Dacă i-am promis, hai să-i prăjesc Saskiei un cârnat bănățan pipărat, pe care o să i-l dau cu o pastilă de Centrum, cu 25 de vitamine și microelemente de la A la Zinc, cum
scrie în prospect. E o nebunie cu prospectele astea cât un cearșaf împăturit în
paișpe în care poți citi ca în acesta: pe măsură ce speranța de viață
crește, trebuie să avem mai mare grijă de valorile noastre interne. E scris
adânc. Dar vai, în timp ce mă umplu de speranța satisfacțiilor stilului de viață
modern, pe care le pot aduce multiplele acțiuni benefice oferite de Centrum, pierd perindarea punctelor
luminoase misterioase prin perdeaua de nori a înserării și ultimele triluri ale
mierloilor negri, adormiți subit în
grădină. Sau poate i-a luat doar puțin somnul în timp ce-și ciuguleau păduchii.
Și care-i treaba? Formula suplimentului
e actualizată permanent, pe baza celor mai recente descoperiri științifice (urmează
scurte dar convingătoare, irezistibile, paragrafe), și da! mi-am amintit cum aș
putea încheia tare, aceste rânduri dar
nu spun deocamdată. Pentru suspans (prin prezentarea iminentei și
spectaculoasei expoziții de corpuri umane plastifiate, adică interiorul nostru
cel întunecat din care ne tragem, împrumutată de muzeu de la afaceriștii
americani, cei care au valorificat alt cadavru: resturile Titanicului
scoase din abisul trecutului și vândute la mezat).
9 mart. Trecerea timpului înăsprește,
îmi spun
trecându-mi dosul palmei peste
bărbia nerasă. Constatarea o fac în cuhnie, în timp ce clocotește oala mare
inox, plină cu fasole. Am pus cam multă apă dar merge drept ciorbă și dacă nu
dovedim boabele, o fac salată cu ceapă și cu oțet. Huellebecq e mare pentru că
oglindește racilele secolului. Le răs-oglindește, mai bine decât filmele porno
și cele despre banditismul economic și politic. Decadența e rafinată dar ea nu
poate exista dacă nu are de unde să decadă, de undeva mai de sus. Plafoniera e
tot chioară, dar e un soare primăvăratic afară. Îl dau jos pe Marc Aureliu de
pe placa de marmură de unde nu se mai satură să privească lumea, pentru că
răcește și face urdori. Miorlăie subțire și se lipește de obrazul meu aspru. E
cea mai vocală ființă din toată casa și face asta doar pentru mine. Îl iubesc
și pe el și pe Boschito, pe care țiganca
lui îl învață că nu merită să omori pentru niște amărâte de hârtii zise bani! Numai
iubirea contează. Am pe masă cartea mișelului Huellebecq dar nu-i dau
prioritate în detrimentul uguielilor guguștiucului. O să-i citesc totuși cărțile
cumpărate, pentru că vreau să știu ce
mai e pe lume și pentru că am dat bani pe ele. Din aceleași motive nu-mi place
să arunc mâncare: am cheltuit și am muncit pentru ea. Pentru mine cartea e un
aliment iar conștiința nu e decât un meta fenomen al digestiei. Atunci eu de ce
mai caut în orice, motive pentru a exista? De ce nu exist vegetativ și fericit?
Ceva nu mi-e suficient, ceva nu e în ordine cu mine. Mă salvează telefonl
Ariadnei
– Ce face Saskia, are toți boii acasă?
– Da, în sfârșit. Eu sunt boul cel
mare
– Boul Apis. Ai văzut că și-a revenit?
– Asta a coincis cu venirea noii menajere Varvara, care i-a adus tămâie și
aghiasmă
–Ți-am spus eu să-l iei pe Dumnezeu în brațe, frate!
- Da soro, dar tot nu înțeleg cum poate îngădui răul. Și dacă noi suntem
făcuți după modelul lui înseamnă că și El e rău.
– El, nu e om frate. Tot ce considerăm noi
rău, inclusiv moartea, nu sunt așa. Ne înșelăm
- Cum poți iubi un ne om?
– Dar tu un motănel?
– Dumnezeu nu e un animăluț, e ceva mult mai mare
- Și ce e foarte mare are nevoie să fie văzut, înțeles și iubit.
Când lucrurile devin complicate și Ariadna mă bate la puncte, abandonez. Din
radioul argintiu izbucnește ca un gheizer de argint, un minunat concert de pian,
cu totul neașteptat dar adecvat vizitei neanunțate a norilor primăvăratici, aduși pe cerul albastru de vântul care cântă pe sub ușă – cântă zic, nu urlă, că
e plină amiază și lupii nu urlă ziua – aceasta e continuarea discuției cu
Ariadna: Beethowen și Radu Lupu (lupu?), niște culmi de pe care se vede
infinitul. Îi ofer Saskiei cartofi prăjiți tăiați în felii foarte lungi, în formă
de corăbii lungi iar era se bucură ca un copil mare ce este, apoi arunc tot
felul de amabalaje splendide la Geheenă. Suntem atât de risipitori! Și nu numai
Balcanii sunt ”un tragic loc al unei enorme risipe” ci lumea întreagă. Ia ghici cine e cel mai Mare
Risipitor? Cel de vieți.
11
mart. Rezumatul pe care mi l-am promis:
Având Livro cu mine, în chilia
laborator, încerc să reintru în atmosferă citind numai sublinierile de sub cele
mai puternice rânduri din toată cartea: / Nu-mi pot realiza viața decât în
frustrări și abandon... suferința mea nu are altă noblețe decât cea din
fraze... am ratat lucruri pe care nimeni nu le ratează nicicând. Am dorit
întotdeauna să obțin ceea ce alții obțineau aproape fără să-și dorească. Au
existat întotdeauna între mine și viață geamuri mate...n-am fost decât reveria
a ceea ce voiam să fiu... Faptul că știm să vorbim și să scriem nu modifică
deloc instinctul nostru primordial, acela de a trăi fără să știm cum o facem...S-ar putea ca nici facultatea de a imagina
imposibilul să nu fie ceva ce ne aparține exclusiv, fiindcă am văzut pisici
privind spre lună și nu - mi pot da seama dacă nu cumva o doreau. Poate că
tot ceea ce există, există doar pentru că alt lucru există. Nimic nu există,
toate coexistă. / Nu eram decât o
reflectare de imagini primite pe tot parcursul leneșei mele plimbări, un ecran
alb, pe care realitatea proiecta culori și lumini. Ce n-aș da – simt
chiar în acest moment - să fiu cineva care vede toate lucrurile fără să aibe cu
ele alt raport decât simpla privire, să le contemplu pe toate ca și cum aș fi
călătorul adult sosit numai astăzi la suprafața vieții! . Simt că începe să-mi fugă
fericita inconștiență grație căreia mă bucur de starea mea conștientă,
somnolența animalică din adâncul căreia stau la pândă, ca între două pleoape de
motan tăvălit la soare...A-ți aminti este un repaus, căci înseamnă a nu
acționa. Pentru cel care face din visuri viață..primul pas constă în a încerca
să simtă lucrurile cele mai neînsemnate cât mai extraordinar posibil – mai fără
de măsură. / Nimic nu se întrepătrunde, nici atomii nici sufletele. De la adevăr
până la o simplă batistă totul e imposibil. Nu te gândi niciodată la ceea ce ai
de făcut. Nici nu face. Trăiește-ți viața!...doar visând, căci viața ta umană
este cea care nu-ți aparține, e viața altora. Trebuie să devii pentru ceilalți
un sfinx absurd. / Orice efort e inutil dar poate fi distractiv. Orice
raționament e steril dar ne distrează. A iubi e ceva strivitor dar e poate mai
bine decât să nu iubești. Visul în schimb le înlocuiește pe toate. Vreau să mă
visez rege..Printr-un act subit iată-mă brusc devenit rege...Cea mai bună
metodă de a începe să visezi este cu ajutorul cărților. Romanele îl pot ajuta
mult pe un începător. Când familia și necazurile ei par mofturi obositoare în
comparație cu romanele, e un semn de progres....În al doilea stadiu trebuie
să-ți construiești romane pentru tine însuți. / Viața materiei trebuie să fie
sau un vis pur, sau un simplu joc de atomi, ce ignoră concluziile inteligenței
noastre, precum și motivele emoțiilor noastre. Deci esența vieții este o
privire, o aparență..aparența de a nu fi nimic...ne-fiindul; viața e moarte. Inutil este deci efortul de a construi cu
ochii ațintiți spre iluzia de a nu muri! / Astăzi, apropiindu-se mai alene
decât oricând, moartea a venit să facă negoț la ușa mea. Mai alene ca oricând
și-a etalat în fața ochilor mei covoarele, mătăsurile și șalurile de damasc ale
uitării și consolării cu care ne îmbie. Prin Moarte trăim atunci când visăm,
căci a visa e negarea vieții”. /
Aceste rânduri lămuresc complet tema Cărții: visul ca negare a vieții reale
e singura cale sortită visătorului. Transcriind acest lung șirag de citate din Cartea neliniștirii am fost ispitit să
încerc să aflu singur un (alt) sens pe care l-ar putea conține. Pessoa a intuit
acestă posibilitatea și a notat: Mai bine să nu comiteți greșeala. Dezbărați-vă
de obiceiul pueril de a le cere un sens cuvintelor și lucrurilor. Nimic nu are
sens.
