27 dec. B2 se reflectă în geamul cuhniei și de acolo
în geamurile dulapului noii mobile de bucătărie. Dar nici o reflectare n-ar
avea farmec fără cerul albastru cu nori albi, văzut printre ramurile elastice
ale arțarilor legănați de vânt. Departe, schițat în ramele ferestrelor, se zărește
vag cartierul. Eu cred în reîncarnare, spune prietena Saskiei la telefonul cu
sonorul la mare. Și continuă: soțul Elvirei, un german care nu mai fusese în
România mi-a spus înainte de a intra
trenul în gară la Turnu Severin, cum arată gara și cum cade umbra gării pe șine.
Cer receptorul să-i mulțumesc că o sună pe Saskia și ea întreabă: Ștefan?
Uitasem că mai am și acest nume care se serbează a treia zi de Crăciun. Mă
încântă aceste sclipiri în dungă ale lumii. Ce-i trebuie omului să fie
fericit? Puțină căldură, lumină și ritm. De restul are grijă molusca
mucilaginoasă ce se cațără de pe o creangă pe alta a arborelui filogenetic: creierul.
E ciudat cum ceva atât de animalic, de organic, produce ceva atât de îndepărtat
de materialitatea lui vâscoasă - visarea. Lumina cerului albastru nu se potrivește cu mirosul de
sarmale, totuși, un gând de iertare mă duce spre cei ce înfig cuțitul în inima
porcului și taie fulgerător (”halal”!), gâtul mielului nevinovat. Clipa e
făcută pentru a fi ucisă, mecanismele zoologice se bazează pe moartea și devorarea
unor ființe nevinovate. Trădarea, uciderea, pot fi, într-o viziune absurdă,
dovezi de iubire supremă. Iubirea fiind
ceva mare și violent, a trebuit să fie diminuată în blajinătatea trupurilor
călduțe, a sentimentelor, ca să poată supraviețui măcar cât un balon de săpun. Frumosul
meu halat albastru, de pluș gros, pe care se cățăra și Fatam, acum e o gioarsă plină
de scame albe, scoase din urzeală – motanii au gheare mai puternice decât ea. N-o
să-i terorizez ca să nu mai distrugă casa și viața asta a noastră percepute
greșit ca inextricabile. E absurd și faptul că uneori mă învinuiesc că scriu: doar cu o hârtie și un pix îmi pot înmulți la infinit singura mea
viață trecătoare. În drum spre piață, aud o zbatere de aripi și observ cum suie
drept în sus, în cer, turtureaua, decolând de pe cablul care leagă A1 de A2. Ascensiunea
ei subită îmi amintește de filmul de aseară, în care o femeie se cățăra ca o
pisică pe trunchiul unui copac, să mângâie niște pui de vultur alb pe cale de
dispariție. Tot ce există se află în timp, adică pe cale de dispariție. În acelaș
film, diavolii tasmanieni aveau cancere faciale iar koala nu mai putea
supraviețui ca specie decât prin însămânțare artificială: masculul se suia peste
o femelă în călduri și lichidul seminal se aduna penibil, în eprubetă . La asta s-a ajuns din cauza egoismului nostru de ne înmulți într-un mod
nociv. De ce marile balene cu creier uriaș și sofisticat au știu să existe fără
să otrăvească planeta? Dar nu asta voiam să spun ci că în fiecare clipă trăită în prezent, ne amintim
de alte clipe trecute. Aurică mă miorlăie subțire de dincolo de ușa cuhniei ca
să mă cheme în cameradormitor. La timp, ca să-l aud pe Fred Allan Wolf afirmând că timpul
nu se mișcă înainte ca o săgeată, ci în zig zag și să aflu numele terapiei cu copaci: copaco terapie; conform ei, paltinul, bradul, arinul, au o energie negativă, care absoarbe durerea, stejarul
se află în repaus între orele 14 și 16 și e cel mai activ între 21 și 3
dimineața; nu e indicat să te apropii de stejar dacă ești iritat, trebuie
să te apropii în prealabil de un plop sau un arin ca să scapi de starea de
nervi. Pinul e activ în permanență ca antidepresiv, arțarul, e activ între 6 și 9
dimineața - el armonizează învelișul energetic, aura, iar frasinul purifică câmpul
energetic (între 10 și 12), favorizând concentrarea, meditația. Teiul e numit în
China copacul uitării – ”acestea
reprezintă un cu totul alt fel de a vedea copacii” spune comentatorul. Mon cher
Aurikă, pe mine timpul mă obsedează și tot despre timp citesc înainte de a adormi: după John Archibald Wheeler timpul nu există independent de viața
care îl percepe; tot ce percepem este reconstruit activ și repetat, de
un vârtej informațional, universul fiind practic, creat de viață. Timpul
e metoda noastră de a da sens lucrurilor. El și spațiul, sunt mai degrabă forme de
percepție animalică (biologică), decât obiecte fizice exterioare. Biocentrismul va unifica universul.
28 dec. Creierul ia decizii de unul singur, cu 7 secunde înainte
de afi conștienți, deci subconștientul
efectuează cea mai mare parte a muncii decizionale; sinele este pus la curent doar cu o parte din deciziile acestei
entități suverane (Libet și Haynes); în ultima instanță (mai bine mai târziu
decât niciodată), ”omul” poate stopa deciziile subconștientului. Și când te
gândești că Aristotel credea că creierul servește doar pentru a răcori sângele,
fiind un organ secundar al inimii! Dacă
Marele Univers depinde pe jumătate de percepția noastră și creierul ia decizii
fără să ne anunțe, se pare că el e șeful: cât mai rămâne din libertatea noastră? Mă rog, eu mă simt
bine în cuhnia mea, legat ombilical de căldura ei hrănitoare. Spațiul și timpul sunt doar niște mecanisme, niște uriașe ”schimbătoare
de căldură” iar universul o imensă retortă mirosind a sudură și a friptură. Arderea
e peste tot, identică în mare și în mic. Ceea ce mă irită de multă vreme e că toate
par a fi doar o citire inversată a tot
ce credeam că am aflat: totul pare să ne fie dat pe dos și asta nu e prea
frumos din partea părții care ne-a dat lumea așa cum e: o glumă proastă și o
bătaie de joc! Poate că această Parte Atotștiutoare e de fapt un animal uriaș,
un fel de dinozaur care nu a murit, ci continuă să trăiască animalic, fioros,
zemos, batjocorind tot și toate,
inclusiv pe sine. Dumnezeu o fi un animal deștept, rău și autoironic?
Marc Aureliu se uită la frunze, la
nori, la apă și la animale – în televizor. El nu a văzut nimic din natura
exterioară, în afară niște ciori prin fereastră. Chiar și animalelor le
furnizăm pușcăria virtualității. Tot acolo, Mălăiele recită ceva, cu umor
îngroșat, copilărindu-se într-o falsă prostie deși e mai inteligent decât mulți
”deștepți”. Ca și Dumnezeu, care se distrează copios pe acolo pe unde o fi: dacă
nimic nu se poate cunoaște și nu poate să existe cu adevărat mai mult decât
viața unui balon de săpun, cât timp îți rămâne ca să percepi și să înțelegi
ceva? Suntem o lume de furnici minuscule, căzute prin mici găurele și tuneluri,
în mica lor sine. Poate că undeva se râde homeric de noi, în timp ce suntem
creați dintr-o mijire de ochi, dintr-o ocheadă, dintr-o privire căzută din
întâmplare pe noi. Și cum să nu râzi de o iluzie perfect posibilă și
imposibilă? Ar trebui să facem temenele întâmplărilor imperceptibile, să fim
recunoscători cuiva că existăm, că ne putem bucura de muzică, de friptură, de
cârnați, de cozonac cu nucă și rahat. Lumea e o mare bucătărie generalizată,
unde se mănâncă. Văzând lucrurile strict zoologic, hrănirea e un atribut de
bază al speciei de maimuțe fără păr care suntem. Și asta nu e nimic deosebit
dacă acceptăm că am rămas aceleași animale de demult, în ciuda progreselor
tehnologice. Și la noi a existat un cult al hrănirii ridicate la rang de
artă. După Antonio Maria del Chiaro, secretarul
personal al lui Brâncoveanu, ospețele
din Cuhnia Brâncovenească, începeau cu un concert de trâmbițe și tobe. După ce
plecau soldații și se terminau ”închinăciunile festive”, masa urma cu tot mai
mare veselie, sporită de belșugul celor mai bune vinuri din Europa, de
mâncărurile gătite după moda nemțească, italienească și franțuzească și mai
ales de existența furculițelor (în timp ce contemporanul Ludovic al 14 lea
mânca cu degetele). Masa dura cel puțin 7 ceasuri, vinurile se schimbau de mai
multe ori și vesela era din porțelan autentic. Așa arăta o zi obișnuită de lucru la cârma țării acelor primitivi
și barbari cum credem noi și azi despre noi că suntem.
Mă apropii singur, ca tot ce există, de sfârșitul repetabilei convenții -
Anul. An, anus, anou, sunt niște inele ca și inelele trunchiurilor
copacilor. Poate că nu există decât jocul gratuit al marelui bsurd, singurul
perfect: poate că nebunia lui e înțelepciunea supremă și hilară, poate n-ar
trebui să ne indispună și să ne sperie curgerea noastră de neoprit spre
virtualitate – ar fi doar o reîntoarcere la starea noastră de fapt.
29 dec. Ce faci domnule, elimini tot ce credem
că este? Pe ce planetă te trezești? Visam că îmi spunea Di Ana
la telefon când m-a trezit mirosul de cartofi prăjiți, presărați cu
usturoi. Saskia a poftit des frites și și-a făcut. Până să mă dezmeticesc din somn și din surpriza ca Saskia a intrat
în bucătărie, sună telefonul Di Anei:
- Alo? Vezi că ți-am trimis 6 litri de ”sânge
de iepure”, de probă. Dacă-ți place îți mai trimit. Lina a făcut mult vin
anul ăsta.
Mă cert cu Saskia care nu poate mânca nimic fără să dea și motanilor.
Îi scot pe gang, așa adormiți și fiebinți cum sunt.
- Medicul veterinar mi-a spus să nu dăm animalelor mâncare omenească. O ciocolată albă poate ucide un
cățel!
Saskia se face că nu aude și continuă să mănânce: slată beuf, sarmale cu
smântână, cozonac, friptură..
-Ce stil aborigen de a mânca, e ăsta?
-Stilul de cuhnie aborigenă pe care-l practici!
-Ai vrea tu! Ei nu aveau bucătării. Totul se frigea în aer liber
- Chiar totul? .
Poate că tot ce există nu e decât o mâncare. De ce
trebuie să se mănânce într-un univers holografic? De ce are nevoie de mâncare,
de ferocitate, de devorare, dacă toate sunt
părți din el însuși? Nu e un mațochism? Noi, ca animale, nu ne putem opri să savurăm jivine prăjite, delicioase dincolo de
blană, de solzi, de carapace, de țepi, sugându-le lichidele vitale fierbinți,
fără să ne pese că au avut și ele o viețișoară .
Dum. 30 dec. Nu crede, cercetează!
afirmă Nicoleta Ifrim în ”Fractalitatea
discursului literar, ipostaze ale unei noi teorii a receptării”. Zusammenfassung: Occidentul se mulează pe exterior. Literatura e fie un loc închis, suficient sieși, fie un spațiu
fractal complex, deschis,
intercultural. Se pare că știința actuală se îndepărtează de propriul ei obiect
de cunoaștere: înțelegerea și explicarea universului înconjurător. Un mare
defect al cunoașterii e că uniformizează liniar complexitatea universului. După
René Thom biologia și geologia sunt discipline morfologice dar fizica modernă pare să ignore forma;
corpurile studiate de ea par non forme, non totaluri, ansambluri fragmentare de
mase punctuale, definite numai prin acțiunea forțelor inter elementare. Forma e
rezultatul aleator al forțelor externe și interne, existența e ceva în continuă formare și deformare. Factorii externi sunt dominanți în
evoluția unui fenomen, ei modelându-i
comportamentul intern. În condițiile în care biologia actuală are tendința de a
reduce macroscopicul la structuri microscopice (celule, molecule, gene), la ce
nivel de complexitate ne oprim? Se întreabă René. Observatorul analizează lumea
după propria imagine subiectivă și nu lumea în sine. Când globalizarea orizontalizează,
elimină transcendentul, care e poziția condiției umane în univers? Dacă himera
greacă (Chymaera), e un animal cu cap de leu,
trup de capră, coadă de dragon și scuipă foc, ce altceva a făcut știința
actuală decât să omogenizeze natura în atomi infinitezimali? se întreabă Alain Boutot.
Astfel ne reîntoarcem la perspectiva morfologică: numai ea potențează
diversitatea calitativă a lumii. Prin omotetie (macrocosmosul repetat la nivel
individual), filosofia holografică,
recuperează generalul în individual. Norii, rețelele hidrologice, conopida, fulgii
de zăpadă, sistemul sanguin, arborii, ferigile, bătăile inimii, pot fi modelate
pe calculator, fiind fractali naturali. Fractalul este o ecuație supusă unei
iterații (feedback repetat). Caracteristicile lui sunt: structură foarte
complexă la nivel oricât de mic sau mare, ceva prea neregulat pentru a putea fi
descris de matematica euclidiană, autoasemănător, posedând o dimensiune
Hausdorf – ceva mai mare decât dimensiunea lui topologică – poezie curată!
Când visăm, călătorim printr-o gaură de vierme
în alt univers. Multiversul conține un număr infinit de universuri, în fiecare
producându-se câte un Big Bang pe minut.
Universul nostru este un balon plutind într-un ocean de alte baloane ca el
(Nichio Kaku). Nu e prea departe timpul când vom crea universuri în pivniță
(Alain Guth). Oare?
31
dec. Zile însorite, lecturi plăcute, pisoi fericiți,
reiterări în memorie: drumuri de nisip printre curmali și migdali, flori și
zâmbete imaculate, ale unor femei chemătoare în lumea fericirii muzicale,
auzite doar de mine. Universul nostru perceptibil, e un spațiu însorit și
muzical (fapt confirmat de cercetătorii cei mai sobri, cei mai posaci). Dacă totul
e doar o fantasmă, o iluzie perfectă și noi avem privilegiul s-o
percepem, putem face abstracție că nu e reală. Ce ar avea valoare într-o astfel
de lume decât puterea de împinge și mai departe fantasmarea, multiplicarea,
diversificarea dincolo de orice rațiune limitativă? Asta de fapt e o dorință
adâncă până la inconștient, de libertate.
E cald și însorit. Am fost în piață cu pantofii de pânză, de deșert. Am
făcut pași ritmici și iuți, în această ultimă zi a acestui an, în care Fatam a
făcut saltul în alt univers.
