Dum. 13 ian. Trăim tot mai
accelerat, visăm tot mai mult
cu ochii deschiși, înregistrăm tot
mai mari performanțe medicale și imagologice în noua eră a hiper, digi, alter modernismului
în care, spre deosebire de nihilismul și pesimismul postmodernilor, dispunem de
un evantai de posibilități amețitor de variat. Ne putem transforma atât de ușor
într-o celebritate! citez din articolul De
la Kirby la Virillio. Noua eră este un delir al noului prin viteza dată de
hiper utilizarea tehnologiei. Baudrillard a uimit lumea când a lansat ideea că
Războiul din Golf nu a existat ci a fost o simulare pe calculator multiplicată
de corporațiile media. A. Tourraine crede că individul își poate exprima mai
democratic sinele, cu ajutorul industriei culturale putând împăca rațiunea cu libertatea,
intimitatea cu comunicarea, angajamentul cu refuzul. Strauss & Howe
consideră că există cicluri de 80 - 90 de ani de criză urmate de renaștere iar
la fiecare 20 de ani în dinamica generațiilor se manifestă concomitent aceleași
credințe și comportamente. Ultimele 4 astfel de cicluri arată așa: 1965 – 1980
– generația X, caracterizată prin sex
premarital, căsătorii târzii, apatie, cinism, revoltă, scepticism, respingerea
tradiției( e totuși o perioadă creatoare, predispusă culturii tehnologice,
membrii ei sunt pragmatici, individualiști, comozi). Între 1980 și 2000 e
cantonată generația Y, numită și a net ului sau Milenial,s:
ambițioasă, conștientă de imaginea de sine, cu rată mare de divorțuri și
schimbarea rapidă a locului de muncă, rebelă, nerăbdătoare, nepoliticoasă,
hiperindividualistă, cerând mai mult decât oferă, energică (staticul și
plictisul fiind dușmanii ei de moarte). Din 2000 încoace este generația Z sau a I Pod ului, care-i cuprinde pe nativii digitali, extrem de rapizi
în procesarea informațiilor, captivați doar de interactictivitate,
conectivitate, feed back. În mod paradoxal, are dificultăți în raționare și
reflectare căci deși citește mai mult decât celelate generații, nu e vorba de
lecturi clasice ci de o mixtură audio video. Se mai numește și wired generation sau generația
digitalizată, a comunicării cu orice preț și totuși este generația
însingurării, a internetului. ”Claritatea de cristal pe care o avem la o
distanță de un clik nu ne poate spune cât din acest univers textual este
fermecător și cât înspăimântător. Poate că nu avem nimic nou în fară de modul
în care se accelerează ceea ce până acum era așezat și gândit mai temeinic”
(Alain Kirby). După Lipovetsky , odată cu ”fericirea la purtător”, crește
riscul nemulțumirii și ajungem la fericirea paradoxală a hiperindividualismului
(vezi Lipov. Fericirea paradoxală,
Polirom, 2007). Iar acesta creează hiper nevroze, vid emoțional, gol psihic,
excesul de imagine fiind noul opiu al maselor și multe altele, fiind de fapt
semne ale crizei umanismului. Ignoranța
clipei mută normalul la limita manifestărilor extreme. Ar fi ridicole de n-ar
fi tragice alte trăsături ale personalității noii generații: pandemia
ignoranței, bibliofobia, analfabetismul. Oximoronul vremurilor de azi este: cu
cât mai multă informție cu atât mai puțină cunoaștere.
Luni 14 ian. Năzuința spre
”în sus” a motanilor pare genetică.
Pisicile sunt ființe arboricole
la origine? Parcă noi nu! Motanii se suie pe mine ca pe un copac, de unde se
aburcă pe ușă ori pe tocul de sus al ferestrei de termopan. Dar să-i las pe motani,
că ei sunt acasă. Acum stau pe sacunul cu trei gheare în laborator și privesc
pe fereastră: multă zăpadă pe crengi
acolo, în exterior, iar aici văd pe pereți, o pată aducând cu chipul unui
solomonar bărbos, purtând pe umeri ca pe un vânat, un lup alb; nu e mort, pare
că acolo e locul lui preferat, ca al lui Auricuțu. Mai depistez un leu heraldic, o hartă ca un
maț (cartografia unei peșteri), un scafandru cu un crab mare în mână, un schior
fără schiuri și fără bețe, un alpinist care se cațară liber pe un perete. Fac
exerciții cu ganterele roșii după atâtea luni de zile de pauză, beau multă apă și
urinez galben ca lămâia. Am trecut pe salate ca să mă detoxific de băutură,
cafele, fumat. Ce n-aș da să pot reintra într-o perioadă mai liniștită, mai
optimistă sau măcar mai nepăsătoare deși asta acum mi se pare un vis
intangibil. Mi-am propus să mă înarmez cu calm: poimâine merg cu Saskia la
doctor să vedem de ce are halucinații – poate de la medicație.
Seara recitesc cele 38 de poeme ale lui Pessoa din Păstorul turmelor - El
Guardador de Rebanhos: Eu niciodată n-am păzit turme / dar e ca și
când le-aș fi păzit? Mi-e sufletul ca un păstor/ Cunoaște vântul și soarele/ Și
se lasă dus de mâna Anotimpurilor/ urmându-le și privindu-le.
Mț 15 ian. Pictorul a apărut
din ceața uitărtii noastre
reciproce și a lucrat frumos - mi-a machetat elegant jurnalul din
Indonezia. Saskiei și mie ne-au mai murit niște cunoscuți. Viață și moarte -
joc de lumini aprinse și stinse pe fațadele blocurilor, manevrate din
comutatoare de degetele unor persoane necunoscute - un aspect al fiziologiei
acelei părți a biosferei, numită omenire. Filmele de aseară, cu Terra văzută de
pe stația orbitală și cele despre dispariția speciilor, ar trebui predate în
toate școlile de pe glob, de la cele mai mici clase. Dacă am plătit un preț
greu pentru a putea vedea planeta și a afla ce se întâmplă la nivel global, să
privim chipul realității noastre în față: avem o problemă. O patologie. E
uimitor și înfricoșător să vezi cu ochii tăi de animal cum circulă oxigenul pe
deasupra globului – un gaz delicat, albăstrui, produs egal al planctonului din
apă și al pădurilor - să vezi cu ochii tăi de animal, fulgerele intermitente
urcând în ionosferă de unde electricitatea se redistribuie uniform în
troposferă. Demiurgic și demitizant, e un sentiment care te umple de grijă și
responsabilitate. E teribil că broaștele n-au dispărut din cauza poluării cum
se credea, ci din cauza ciupercii de pe
altă broască, mutătă de om din locul ei. Toate speciile mutate dintr-o regiune
în alta sunt tot atâtea erori în acest mecanism sensibil. Dacă e să privesc cu
alți ochi o zi din viața mea, ce constat? Eu folosesc materii din mediul
natural – ciuperci, făină, pier, ulei, cafea, tutun, dar existența mea e
dominată de virtualitate: unde, imagini, cărți, telefon. Peisajul rămâne un
fundal cețos.
17 ian. Sunt o picătură de ceață în ceață,
o alunecare cotrolată pe polei, pășesc cu grijă, când pe trotuar, când pe
carosabil. Sacoșa cu toarte lungi, în care am mămăligă și iahnie, se izbește
ritmic de coapsa mea răsucindu-se, desrăsucindu-se, transformând mișcarea
liniară de dute vino, într-una spirală. Din astfel de înfășurări și desfășurări
simple și aleatorii s-au născut toate, așa a apărut diversitatea de neoprit a formelor
care se produc și se destramă meru și în prezent. Cine sau ce, a pus totul în
mișcare? Pe scările muzeului m-am întâlnit cu un tip din genul prveniților pe
care soarta mi l-a strecurat anul trecut
în echipa cu care am fost Koram dar am făcut abstracție completă de existența
lui, ca să nu mă indispun; poate că în adâncul nostru recunoaștem fiecare că
suntem animale, sălbăticiuni dar dacă asta ne domină într-atât încât se vede,
mustește în fiecare cuvânt și acțiune, e ceva urât
iar despre urâțenie sunt egal de multe
de spus, cât despre frumusețe. E adevărat că toate au cel puțin două fețe; de
ce nu poate exista un lucru cu o singură față? fiindcă nu poate exista ceva cu
un singur capăt? pentru că nici un vârf nu poate exista singur, suspendat de
Tot, fără bază sau rădăcină? Chiar dacă e foarte mică, invizibilă, trebuie să
existe și cealaltă față. Dacă toate ar avea o față mare și una foarte mică, am
trăi într-o lume de conuri.
Sunt îngrijorat: s-ar putea ca
Saskia să aibă ateroame pe capilarele cerebrale; mâine facem tomografie
computerizată. Dacă modificările ei cerebrale vor fi definitive, voi deveni și
eu, ca oglindă a ei, o ființă ciudată. Citesc Cartea neliniștirii a lui Pessoa, ca să-mi pun sare pe rană. Prefața
lui Dinu Flămând e un text perfect, fără un cuvânt în plus sau în minus.
Azi, două franțuzoaice au câștigat
12 milioane de euro, greșid o cifră la loto: 38 în loc de 37. O greșală cu
urmări fericite. Sau nu: majoritatea marilor câștigători își pierd liniștea. Pisoii
înțeleg că vorbesc cu ei când folosesc un ton pițigăiat. Am cruda indiscreție
de a citi tabelul cronologic al vieții lui Pessoa. A putea privi în întregime
viața unui om care nu se poate apăra de curiozitatea ta, e o crudă indiscreție.
18 ian. Arțarii se leagănă cumplit, nebăgați
în seamă
de alți locuitori ai cartierului, în
afară de mine. Dacă legănarea crengilor e reală, legănarea blocurilor e o iluzie.
Mă simt ”transportat” departe, în arhipelagul de la antipod, unde, când eram
acolo, nu simțeam nimic deosebit. Oare ce e realitatea: o cafea, o țigară, o
amintire ca libertate, un vis ca speranță? Saschia: te iubesc pentru că tu mă
iubești. Partea de sud a țării are partea ei de ploaie iar mâine vor fi
precipitații slabe peste tot. Partea algeriană spune că printre cei 30 de
ostatici nu se află români și că e improbabil ca americanii să fie eliberați -
mai târziu aflăm că doi români au fost uciși. Uit țigara între degetele mâinii
stângi și mă frig tare. ”
În purpură și aur sclipeam odată-n soare / umil și tern acum îmi e veșmântul. /
Așa e și-n lăuntru, cum e și pe afară”. ”Umile, indistincte veșminte
mă-nfășoară”, e o variantă de vers și
atât.
Sâmb 19 ian. Acesta este
sfârșitul poveștii
spune o voce feminină armonioasă, melancolică, în radioul de cuhnye. În
ceas și în calendar, timpul trece și ne ia cu el. Sau poate că nu trece dar ce
importanță are dacă binele nu poate exista fără să fie minat de viermele lui la
rădăcină? Porteur de lux et valet de la
maison (cumul de funcții și titluri nobiliare care sună frumos în franceză
dar jalnic în traducere: hamal și
servitor), car două sacoșe grele din piață și mă pun pe treabă: păstrăvii mucilaginoși
sar de pe chiuvetă pe aragaz și de acolo pe jos. Mă chinuie groaznic băieții
ăștia plini de mucus și găinaț, cu o piele infernal de tare deși elastică.
Gata, sunt în tigaie! Mai am de făcut pastele milaneze cu ostropel și mazărea.
Dintre cei trei scriitori care mă interesează acum, Pessoa și Huellebecq sunt
niște maturi amari (fumători înrăiți,
bețivi, cu copilării negre) iar Bachelard un dulce copil. Primul și ultimul au viziuni contrarii: primul
consideră că reveria poetică recompensează suficient inconvenientul de a exista,
celălat că visarea nu are valoare, că există numai ce se vede și se simte iar
scrisul e numai un mod agreabil de a ignora viața. A inventa personaje
(Pessoa), nu e un mod de a visa, de a ficționa? Modul lui don Fernando de a se
autodistruge cu vin, aguardiente și tutun nu e o formulă visătoare,
producătoare de reverie intensă care l-a făcut să scrie ca și mine, în
anonimat, atît de multe poeme și pagini nepublicate? Mă mișc perfect coordonat
(deși mecanic) pe dușumeaua de dans a supraviețuirii: gresia kuhnyei. Noroc că
pisoii nu mă miorlăie, dorm duși la picioarele Saskiei. Nu voiam să le dau
păstrăv și pentru că Aurică a vomitat un segment de sfoară înghițită aseară în
nebunia jocului. Am trecut ușor peste Saskiei ”când avem bilete la teatru,
dimineața sau seara?” asta fiind o invenție. Transferă în realitate ce visează.
Să cred sau nu în medicamentul care zice-se, stopează și remit boala?
20 ian. Am adormit pe la unu, cu 572 de pagini de Poeme
de Fernando Pessoa în brațe. Neagă
tot, domnule: iluzionarea, filosofia, literatura și mai ales Poesia - zeul meu
cel mare. După dumnealui, totul e perfect așa cum este, inclusiv moartea.
Castrează toată visarea cu un hârști!
mucalit, ca un evreu care spune lucruri teribile, cu un zâmbet de doi bani.
Dacă până și acest portughez are ascendență evreiasă (cu care se laudă și
Borges), ce mai e neaoș pe lume? Niște autododacți dați în Paște din
subsolurile Muzeului, spun că însuși Boer Ebista și Dece Ballus per Scorillo,
au fost mai mult decât evrei, au fost părinții evreilor și al tuturor
celorlalte neamuri. Și azi am făcut piața, am gătit, am pus aspiratorul și mopul,
am rânit la pessoi, am spălat rufe. Cu toate acestea, nu pot concepe arta fără emoție și iluzie. Nu se pote trăi poetic fără fantezie. Poezia
lui Pessoa pare să se genereze singură prin simplul fapt că e închisă între coperțile unei cărți de versuri - o
produce cititorul. De fapt, prin heteronimi, Pessoa ajunge tot la imaginarul pe
care-l hulește, deși propovăduiește o antipoetică, o desvrăjire contra naturii
poetice a omului. Ironia soartei face ca
cercetătorii cei mai habotnici în minuțiozitatea lor materialistă să ajungă la
concluzia riguros științifică că totul e numai iluzie.
21 ian. Jocurile își mănâncă
interiorul și se mănâncă între ele.
Sunt trădătoare pentru că sunt devoratoare chiar dacă par inocente - trădarea
e o parte naturală a lor. Am crezut că
dacă mă străduiesc cinstit și cu bunăvoință să mențin aparențele, pozițiile
ordonat schimbătoare ca gărzile militare, așteptările neînșelate la capătul
liniilor de joc, totul își va menține aspectul la infinit. Dar s-a infiltrat
neprevăzutul, minusculul, invizibilul incontrolabil și trădarea s-a devoalat
prin acumulare: există devorare și între
cercurile ce păreau să se mulțumească cu propria lor autodistrugere. Era logic
ca astfel de interioare să nu poată genera decât exterioare devoratoare. Am
crezut că dacă-i dau pastilele ordonat, îi gătesc și o alint, Saskia va fi fericită
și neschimbată dar a început să spună lucruri ciudate, ilogice. Mâine -
tomografia computerizată.
22 ian. Tras pe roata emoțiilor
nedorite,
antrenat ca balega pe roțile carelor de luptă mă simt, până aflu
diagnosticul Saskiei: ”tulburări cognitive ușoare”, cu șanse de remietere. Citesc
Livro do Desassossego – Cartea
neliniștirii, potrivită cu starea mea. Pagina 412: Plouă neîncetat iar eu simt brusc imensa apăsare
de a fi un animal care nu știe nimic despre sine...ghemuit ca un mușuroi într-o
regiune specială a ființei, mulțumit de puțină căldură ca de un adevăr etern”.
Am nimerit gaura de vierme care trebuie astăzi, în încercarea de a ieși la un
liman? E o zi luminoasă și caldă în care Narvalul Alb se scaldă lucios,
musculos, puternic - sufletul Fatamei evoluînd static, liniștitor, între
disperările mele.
Pessoa crede că poezia e doar un condiment al
prozei, dar eu dau întâietate poeziei: ea e nucleul generator al prozei, al
existenței și mai ales a existenței artistice, după cum crede și
Bachelard. Ziua caldă, însorită, dilată
la infinit bucuria mea că Saskia a ieșit totuși bine la tomografie. Stau pe
scaunul cu trei roți în loc de gheare și încerc să mă liniștesc amintindu-mi pe
îndelete întâlnirea și discuția avută în metrou: o femeie sărmană, cu bocanci vechi,
mirosind a fum, avea o sacoșă mare, în care mieuna un pisoi. N-am rezistat
tentației și am rugat-o să mă lase să-l zăresc pe locatar: un frumos motan
complet alb, care, zicea ea, avea puroi într-o ureche și-l ducea la veterinar. Am
intrat în vorbă: locuiește la marginea unui sat, lângă o moară și toți care vor
să scape de pisici le aruncă în curtea ei
- Moarte?
- Vii! De parcă, dacă aici e o moară, pisicile mănâncă mălai! Dar nu mai
pleacă de la mine, că nu mai au unde. Eu stau la capătul lumii
- Și ce faceți cu ele?
- La alea mici le dau ciorbă cu pâine dar vin și alea mari, care vânează.
Cumpăr 5 pâini odată. Pe urmă le caut stăpâni dar până-i găsesc cheltui o avere!
Două milioane pe lună, iarna.
- E foarte mult. Cum vă descurcați cu banii?
- Eu mănânc fasole cu mămăligă - am mălai de la moară și ceapă am în
grădină.
- Sunteți tare
- Nu, asta e situația. Mi-ar trebui un gard din plasă de sârmă dar costă
mult.
- Cât?
- Două milioane - banii lor pe o iarnă. O lacrimă i se strecoară în fularul
croșetat dar curat. Se ridică și dă să iasă, făcându-mi un semn de la revedere
cu mâna, pe cât de discret pe atât de lipsit de speranță. Mă ridic și o urmez pe peron înainte de a se închide ușile.
- Știți, astă toamnă mi-a murit o pisică la care am ținut mult. Luați banii
ăștia de la mine, de pomană pentru sufletul ei și ca să-mi poarte noroc pentru
motăneii mei. Ezită, apoi se hotărăște
- Dacă-mi dai iau! Nu cerșesc! Bodaproste! O să fac gardul!
Ne despărțim, ea sfătuindu-mă să nu-mi castrez băieții prea repede, că nu e
bine pentru sănătatea lor.
Atrase de vârtejul acestei
întâmplări să-i zic fericite, ne năpădesc telefoanele: de la Di Ana, de la
Pictor, de la Ica și Tibiță. În seara obișnuită de cuhnie îi spun în gând lui Fernado:
să știi un lucru, trăiești bătrâne, ești viu chiar în clipa asta în mine,
ca-ntr-o oglindă, împreună cu luminile blocurilor reale, de beton, cu muchii.
Luminile străpung noaptea și
moartea ca niște vârfuri de pumnal, cântă marele Armstrong, reflectat de
pereții de faianță iar motanii își bat joc de munca mea cărând coji de tapet
jupuit, peste tot. Nu mai mătur. Motanii decorativi, negri cu ochi de aur, joacă
hochei cu un puc din ciorapii mei, pe sub ecranul în care plutesc amabarcațiuni enorme, cu pânze fastuoase, pe
valuri lucioase. Eu nu neg valoarea poetică a lumii și gândindu-mă la hrăpăreți,
desfid animalitatea nestăpânită a omului; îmi amintesc de brațul păros al
Vânătorului de Păduchi de păsări, care strângea în palmă o pasăre mică în
expediția de pe țărmul oceanului, anul trecut - simbol al rapacității noastre atavice.
Și eu sunt rapace și devorator: devorez imagini și vise - căprioare impalpabile
ale universului. Probabil că vom merge iar împreună în deșert la primăvară și
nu știu dacă voi mai reuși să mă abțin de a introduce ”în scenă” personajul Urâtului și al Răului.
24 ian. Azinoapte a viscolit cu
ninsoare,
acum, în dimineața caldă și calmă, o pată de lumină orbitor de albă sclipește
pe Narvalul Alb văzut din laborator. Schimbările aduc și bucurie și spaimă.
Saskia, care a început să ia pastilele pentru memorie, zicea aseară că nu
suntem acasă ci undeva în provincie. Ce se va întâmpla cu viața noastră?
Apropos de contraste: sunt sub zodia a două planete una întunecată - Pessoa și
una luminoasă - Bachelard. Când Saskia a devenit brusc bizară, am tras un urlet
în gând. Urletul de moarte, de animal ucis dar neauzit de nimeni, ca
sentimentele în inimi și întâmplările fioroase în natură. Poate de aceea se înconjoară din când
în când anumite porțiuni de Exterior de câte un cerc: pentru a putea urla
neauzit de nimeni, în intimitate. Poate de aceea există forme și vietăți:
dintr-o infinită nevoie de intimitate, unde să poată fi urlată durerea lumii
plămădite din durere. Poate de aceea e lumea făcută din cercuri concentrice din
ce în ce mai mari: ca să încapă toate vijeliile ca aceasta de dincolo de
freastra pe care o deschid larg, ca să-i aud urletul cumplit. Nu mă atrage muzica de jazz de calitate din
micul nostru interior, absurd în seara asta și deschid larg fereastra spre
vijelie. Ce bine că există ploi, lapovițe, vijelii urlătoare, taifunuri, pe
lume! Ce minunat e că există alcooluri și vise care topesc colțurile fricii și
poți aluneca de pe gheața ei în în meteorologii compensatoare!
25 ian. Azi dimineață a
plouat.
În curtea interioară Narvalul Alb înota
musculos, reliefat de ploaie. De unde venea și unde se ducea stând, fixat,
mort, pe cele 2 tije metalice, în micul squar ca o inimă plată, numai el știe.
Știu că el habar nu are de nimic, că e o invenție a mea, cum e și impresia mea că
exist, că am chip și nume. Pe la prânz
și-a făcut apariția neanunțat ca de obicei, blondul Unimog. N-a rezolvat nici
de data asta nimic din ce mi-a promis, mai ales cu editarea volumului despre zoologia
deșertului, coordonat de noi. N-am ce-i face, bate câmpii, obsedat doar de
mașina ideală de teren Unimog, cea cu roți uriașe și cu toate dotările
posibile, de la lamă de escavator în loc de bară de protecție, până la cabină
de duș, cușete, laborator științific universal, etc.
- De unde naiba vine numele ăsta care seamănă cu Inorog? îl întreb
- I l-au dat nemții. După război țara le era un cimitir de utilaje sfărâmate
și ei își făceau unelte motorizate pentru agricultură, bune la orice, numite Universal Motor Gerät, prescurtat, Unimog. Gerät înseamnă sculă, unealtă. Pe
urmă astfel de vehicule a produs firma Mercedes. Așa ceva ne trebuie nouă în deșertul
pietros.
Seara în cuhnie, jocul ochiurilor de
aragaz se desfășoară mai mult în spectrul caloric decât în cel luminos. Am mai
pus un bec în plafonieră și am de două ori mai multă lumină. Întunericul atotputernic
și atotștiutor nu ne va spune niciodată tot ce știe - ține pentru el secretul
lumii, cu meschinărie. O înfricoșător de romantică melodie nocturnă își
etalează în nuditatea ei de fruct ecorșat, carnea interioriului. Saskia e plecată
demult pe drumul somnului, printre coclaurii luminați de altă lumină decât
lumina plafonierei. Sunt șocat că și-a pierdut atât de brusc memoria și orientarea
spațio temporală. Dar există oare ceva care se produce brusc sau doar ni se
pare nouă neașteptat, din cauza neatenției cu care privim lucrurile? Mai
degrabă totul începe pe neobservate, de foarte demult, iar noi suntem niște
orbi inconștienți; dacă se întâmplă să ne dăm seama mergem pe burtă, ne facem
că plouă, cum ar zice Axas.
Ar fi aproape ridicol dacă n-am comite și ultima prostie să considerăm asta o
tragedie. Apropos de ridicol, azi a murit un specialist în umor, Dan Mihăescu
pe care îl credeam nemuritor. Cine își permite să râdă cu atâta nepăsare de toate,
decât un nemuritor? Privind în urmă,
într-un retrovizor clarvăzător, i-am văzut pe toți cei morți demult, ca într-o farsă colectivă. Însă
ei murind, n-au făcut decât să coboare încă
o treaptă. Chiar și Unimog, avea
câteva fire albe noi în barbă chiar dacă el zicea că se simte tot mai puternic
și mai tânăr. Stau în cuhnye și mă gândesc la blogul cuvintelor jucăușe, pe care probabil nu-l citește aproape nimeni sau
chiar nimeni, la iluziile mele științifice și literare care n-au fost în stare
să spună nimic mai mult decât această melodie romantică, pierdută în noaptea
universală. Cum ar rezista Bachelard în fața tratatului de descompunere al lui
Cioran? În noaptea rece care intră pe fereastra abia întredeschisă, ceea ce
contează, e amintirea reverberată a zilelor
și nopților fericite prin încrederea mea naivă în bine. Degeaba avem în adâncul
nostru oceane de energie și de forță dacă nu avem acces la ele. Amintirile ne sunt
date pentru repararea cuibului, cum fac termitele care-și zidesc termitiera cu
cadavrele confraților. Îmi țin capul în mâini ca să nu mai aud muzica nemilos
de lirică din interior și lătratul câinilor ca la stână afară. Nu există salvare!
Nu poate dura nimic în perfecțiune, orice armonie, oricât de generoasă, e
supusă degradării și asta e sursa infinitei tristeți a lumii. Dumnezeu nu poate
fi decât pe jumătate vesel, în cel mai bun caz; cealaltă jumătate e tristă iar
lumea din ea nebună. Mieunatul motanului
cu ochi de aur e contrapunctul. Toate sunt perechi - simplitatea bonomă a
anonimatului, sprijină totul.
