12- 14 mart. Cu capul pe
mână, privesc aburul din marea oală
în care fierb sfecla roșie și mă simt
norocos că am dat de cartea vieții mele de cititor, în timpul vieții mele. Sunt
fericit că mi s-a permis mie, un punct anonim, să aflu că a existat și deci
există, o Planetă uriașă din acelaș aluat cu al meu. Aduc un omagiu Marelui Frate
geamăn care mi-a făcut onoarea să mă lase să-i zăresc chipul invizibil. Sunt demult
în cuhnie: sfecla fierbe greu și de jos adie un inexplicabil miros de tămâie. E
o muzică romantică în noapte iar cuvintele nu reușesc să descrie tristețea singurătății
poetice - o virginitate care simte o nevoie dureroasă de a se dărui dar nu-și
găsește împlinirea, plinul ce umple golul. Nimic nu poate compensa tristețea
pierderii clipelor vieții prin trăirea lor dar există și clipe care scurtcircuitează tot ce avem
impresia că e lumea noastră. Așa a
fost întâlnirea mea cu Fernando, cum a fost cea cu Nichita pe Calea Victoriei
Sale, știute numai de mine: Nichita purta un frumos costum de blugi, azuriu ca
ochii lui, dintr-un buzunar i se ițea sticla de vodcă băută pe jumătate și
arăta ca un zeu al poeziei, abia descins din Parnas; cu o zi înainte, citisem o
poezie foarte scurtă de-a lui în ”Luceafărul”, cu un titlu foarte lung: Zdrobitordesciorchinător, care spunea
totul. Unde se află acum, el și lumea acelei clipe? În mine, în cercul minelui
meu care închide cu egoism infantil, arhipelaguri tropicale și deșerturi cu
șacali (cine le-a auzit schelălăiturile
nocturne, printre dărăpănăturile corturilor
rupte și soioase, nu le mai uită vreodată). Planeta își continuă rotirea fără
ca nimeni dintre cei ce o calcă zilnic să-și dea seama.
În curtea interioară a muzeului
împăieturilor, epiderma de ghips a Narvalului Alb era minată de un smog malign.
Lui Unimog i-am scris că s-ar putea să nu-l însoțesc anul ăsta în expediție în
Africa pentru că îmi e greu s-o las pe Saskia singură în starea de dependență absolută
de mine în care se află.
Seara în kunhye, gătesc o oală mare
de borș de pui, șnițele și frig cârnați de Hermannstadt, cum numește Dichter
Sibiul. De pe gang vine un miros intens de bozie: Marc Aureliu s-o pișat în
basca mea de lână de oaie mioritică după ce a dărâmat-o din cuier. Nu m-am
supărat pentru atâta lucru și nici când a urinat pe salteaua de lână după miezul
nopții (o să scot lâna și o s-o spăl, am marcat salteaua cu pixul) dar le-am
promis solemn băieților că o să-i castrez pentru că nu vreau să-i dau, vreau
să-i păstrez.
15 mart. Noaptea, lupii vântului
au urlat pe sub ușă,
a plouat mult iar de dimineață, blocurile
renovate se oglindeau clar, în marile bălți. Motanii gemeni se reflectă unul în celălalt
iar amândoi se reflectă în mine. Toată lumea e pe dos din cauza acestei
reflectări care o inversează și de aceea trebuie citită de la coadă la cap, cum obișnuiesc eu să
răsfoiesc prima dată o carte. Cum ar fi să scrii o carte pe care apoi s-o
copiezi invers? Spre rușinea mea i-am bârfit pe motanii care stropesc peste tot,
unui vecin care îmi propune să-i ducă la o vilă din cartier; astfel n-ar mai
trebui să-i castrez și și-ar păstra integritatea pe care îmi vine greu să le-o
sacrific. Dar dacă nu sunt ținuți în casă, ei ar muri repede în frigul de afară. De fapt m-am atașat de ei și se pare că și ei
de mine. Cum să le înșel încrederea în mine și în casa în care se simt
bine? Nu-s infanticid, pessoicid, musai
să-i castrez și să-i înfiez definitiv, pentru că sunt nevinovați, nu știu nimic
și nu-și pot decide soarta. Așa s-au întâmplat mereu toate pe lume: altcineva
și în altă parte a luat decizii pentru soarta fiecăruia. Haita de lupi a
vântului continua să urle pe sub ușă când am ieșit noaptea să fumez și am
strivit de zid ochiul de jar ca să nu împrăștie vântul scânteile. Acest ochi de
jar care în armată se spunea că se vede de la 2 km în întuneric, mi-a amintit de pânda
bunicului lângă țarcul cu berbeci, ca să împuște un lup venit din râpa lui
Macarie: lupul a văzut ochiul de jar, bunicul nu l-a putut împușca și el
trăiește și azi în amintirea mea. Amintirea e o vizuină unde viața se poate
ascunde de moarte. Nu numai viața, lumea întreagă - o vietate mai mare, sortită
și ea morții. Apropos de etalarea vieții
moarte: n-am văzut încă expoziția de cadavre jupuite și spintecate și poate
nici n-o s-o văd. Acum doi ani am scris de rău despre ea pe blog, după ce am văzut-o
la televizor. Dar moartea m-a vizitat astă toamnă prin saltul din lumea noastră
al Fatamei și prin Cartea despre care
am scris atât.
17 mart. Duminică. Concert al
femeii în roșu
cu frumoase brațe goale turgescente, mătăsoase, expunându-se egal
interiorului ei muzical și exteriorului privirilor hulpave ale bărbaților din
orchestră și din sală. Interiorul ei avid de exterior, ca o secetă avidă de
ploaie! Cei ce dăruiesc primesc. Dăruirea e o rapacitate cu semn schimbat. Nici
o relație nu e inocentă: impulsul reciproc care leagă două entități e ”un liaeson dangereuse”. Devorarea e mult
mai veche decât viața iar lumea e doar o formă de neliniște. O întreb pe Saskia
dacă putem considera că o jumătate de formă e o formă iar ea îmi spune că da.
- Atunci și un pahar – ceva care are o gaură mare în el, e o formă?
- Râzi de mine! E o formă și încă una care-mi place. Știi că-mi place
sticlăria!
Are dreptate: nimic nu poate exista dacă se menține întreg; chiar și marele
Unu trebuie să se despartă într-un
fel de el, pentru a se putea măcar imagina. Motanii vor fi întregi până
miercuri, apoi vor fi niște nenorociți de masculi castrați. Mi-e silă de mine
că sunt în stare să le fac așa ceva! Ascultăm Flamenco, dansul nobil și demn al țiganilor spanioli (cine spunea
că demnitatea e o tâmpenie?). Gitanii au luat ritmul de la latini și mișcarea
mâinilor de la indieni. Ei de unde le-au luat? Oricum Spania a făcut din
țigănie o noblețe mândră. Ai noștri au rămas un gunoi. De vină suntem numai noi
– o spun doar pentru rimă. Sunt iar într-o perioadă indecisă, labilă: în cea
mai mică disperare îmi văd sfârșitul și imediat ce renaște speranța iau viața de
la început. N-am învățat nimic de la scriitorii mei preferați, perseverența în
tratarea unor teme: de exemplu, dacă am scris despre punctele de pe cerc,
despre jumătate, de ce nu scriu și despre triunghi, despre fragment? Ființele sunt fragmente de viață, înșirate
ca mărgelele pe ață, de unde și expresia ”viață legată cu ață”. Ața e istoria
naturală. Oare cum arată istoria pisicii?
Dechid net ul, care scris netz, cel puțin în Banatul șvăbesc al lui Ion Dichter, înseamnă plasă din ață. Primele domesticiri au avut loc cu 9500 de ani în urmă, în
Cipru. Acolo s-a găsit un schelet de pisică așezat cu mare grijă (înmormântat)
alături de stăpân. Chinezii cred că pisica salvează pe cei din lumea vizibilă
de spiritele rele ( în Evul Mediu se
considera că pisica vede spiritele),
egiptenii au făcut din ea o zeiță, pe Bast,
Bastet sau Pasht iar marinarii
englezi țineau la bord pisici negre ca să le poarte noroc. Budiștii consideră
reîncarnarera în pisică privilegiu al sufletelor bune, acesta fiind penultimul
pas către Rai. Se mai spune că profetul Mohamed și-a rupt mâneca unei haine
fastuoase, doar ca să nu deranjeze niște pisoi adormiți pe ea.
18 mart. În mulțimea ca un monstru policefal,
care așteaptă
metroul în dimineața asta rece, mă
enervează fiecare chip. Fețe obosite,
prăbușite, neîncrzătoare în existența vreunui scop, spectacol bizar, fugă de
neprins, mișcare stranie, ca întorcerea bruscă a bancului de pești, spre abis.
Au dreptate bieții oameni: prea e luni și prea e devreme! E lunea neagră. Dar
nu atât fiecare chip, cât mulțimea ca repetiție mă irită. Care e rostul acestei
multiplicări mecanice, inconștiente? Totuși, tot ce există e o mulțime
rezultată din repetarea unor vechi scheme preexistente. Jocurile sunt repetiții
prin mișcare: un joc desfășurat ocupă un spațiu enorm, în comparație cu jucătorii
punctiformi. Lumea e ceva mic, desfășurat într-o enormă mișcare. Mulțimea poate
fi: o turmă, un stol, un banc de pești, o dună, un munte, un ocean, un râu de
apă sau de timp. Această mulțime rezultată din repetare îmi displace în
dimineața asta. Iau pe rând motivele care m-ar putea face să mă bucur că
trăiesc și în afară de afecțiunea mea pentru motănei nu găsesc nimic. Unde-mi
sunt ambițiile, entuziasmele în care mă lăsam atât de ușor antrenat și îi
antrenam și pe alții, găsind farmec nu doar în orice formă dar și în orice
sclipire întâmplătoare? E curioasă dar naturală această schimbare a desenului
din caleidoscopul interiorului meu: ca la teatru, o mică deplasare a unui
reflector, un filtru înlocuit, o mică modificfare a pupilei diafragmei,
transformă facil, nedureros dar radical, decorul. Curat eșanjism coane Fănică! vorba musiului Huellebecq.
20 mart. Puțină bunăvoință în plus ar putea regenera relațiile
dintre oameni, dintre noi și lucruri? Totul e numai relație, poziție,
formă, suprafață și nuanță. Trec zilnic de două ori, pe lângă cimitirul cu
porți etern deschise, de lângă fântâna arteziană, pe care conștiința mea îl
respinge cu oroare și pune iute pe el, zăvozii uitării instantanee. Dar nu știu
ce anume mă determină azi să-l văd
când trec și să mă întreb: ce-a mai rămas din toată viața îngropată acolo? Cum
ar fi trebuit să fie trăite cel mai bine toate acele vieți? Răspunsul e doar
unul: intens. Viața și moartea sunt înspăimântător de intim legate. Totul nu e
decât o schimbare de poziție, ceva firesc, reversibil, ca schimbarea vitezelor
într-o călătorie fără început și fără sfârșit, un drum fără nici o necesitate, totuși
existent. Saskia mă sună la laborator și mă anunță că Mama Pisicilor, domna Vio, a luat motanii noștri și i-a dus la
castrat. N-am fost în stare să le fac asta cu mâna mea, am profitat ca un laș,
de bunăvoința domnei Vio. Deși e frumos afară, pentru mine și motani e o zi
urâtă. Mă sună și Ion Dichter care azi se află la Duisburg (unde a scris Rilke
elegiile? Nu Duineser Elegien le-a
scris în castelul Duino din Trieste): nu mai fumează, inima lui lucrează mai
mult decât aparatul, e bine. Un rus, Igor, îmi contestă o lucrare științifică și
o face într-un mod meschin, vindicativ, pentru că i-am arătat odată că greșise copilărește.
Nu mi-am plăcut niciodată numele de Igor oricât de scandinav ar suna, dar pe
mulți ruși îi plac, mai ales pe Dostoievski, care se întreba obsesiv, la orice
vârstă, dacă e pe cale să-și încheie, or să-și înceapă viața.
21 martie. O expoziție care a șocat planeta,
sau ”Șoc și groază: morții vii de la Agripa”, cam așa arată titlurile
de ziar despre expoziția ”Human Body” importată
de muzeu de la americani. Iar eu sunt
indecis, cum sunt toate pe lume, neavând curaj să o vizitez. Mi-e frică de
interiorul nostru. Curiozitatea științifică mă îndeamnă dar o teamă amestecată
cu silă, mă determină să mă cramponez ca un motan cu toate ghearele, de
marginile aparenței. Iată cât de greu e să aplici ce teoretizezi. Articolul de
care am pomenit, e publicat de un tabloid ieftin, Declic și iată ce scrie sub două fotografii: acești ochi care ne
privesc par a nu fi fost închiși niciodată / scena Dans în Doi a fost posibilă datorită unei disecții duble pe acelaș
exemplar uman, (exemplar înseamnă un
număr, fără nume și istorie). ”Scena” arată așa: în stânga un schelet înclinat
pe spate, se ține de mâini cu propriul lui corp (carcasă cu mușchi și
tendoane), înclinat în sens invers. Ferice de ziaristul care a reușit să
folosească îndreptățit de data asta, formula irezistibilă ”șoc și groază”! Ia
să vedem ce-a mai produs mintea nesățioasă de oroare a jurnalistului? ”Cine a zis că morții nu pot să alerge ori să
joace tenis? Ei pot face asta în muzeul transformat într-un sanctuar al
morților vii care și-au părăsit mormintele pentru a umbla printre noi... unul
alergă de rupe pământul cu toți mușchii încordați și ochii ieșiți din orbite
iar inima îi bate de zici că e gata să-i iasă din piept, altul trimite o
torpilă cu racheta de tenis..ai zice că acești oameni morți sunt la fel de vii
ca și noi”. Inspirată suculență morbidă a frazelor! Bine indispus de bucuria
stupidă a omului, mă cert cu Dʼakad pe circuitul electronic intern, în care-i
spun ce cred: știința să facă anatomia interiorului în spațiul intim, discret,
sacru, al cercetării, nu să scoată moartea la mezat ca pe o marfă. Asta mie mi
se pare un sacrilegiu. Apoi regret că am dat curs disputei, pentru că sunt prea
mulți cei ce nu sesizează valoarea polemicii (vorba aceea: margaritas ante
porcos). A avea curajul să te îndoiești, e o dovadă de bună credință spunea
Kirkegaard citat de Sábato. Seara, aflu de pe micul ecran că în recele Nord,
totul se mănâncă de la un ren: buzele, nasul, ochii, totul! Totul e numai o
mâncare, o mâncătorie!
23 mart. Bianca Niță se numește
copila care cântă
în lumina străvezie a dimineții, în palatul străveziu al inocenței, cu glas
de cristal. Există perfecțiune, măcar numai vocală, dar există. Sunt bucuros că
motanii după castrare s-au dezlănțuit în joacă. Ce bine e să fii inconștient la
frustrări și castrări! Dacă aș fi la fel de inocent ca ei, m-ar face fericit
modestele întâlniri cu un cunoscut sau altul, o legătură de ridichii fragede, o
pereche de ochelari de soare sensibili, cumpărați ca amuletă în perspectiva
unei evadări prezumtive. Crezi că mă detronezi de pe vreun tron Împărate Aurică
de te așezi imediat pe locul meu cald, privindu-mă cu ochii tăi de aur și căscând
dulce? Iar tu, musiu Bobiță, de ce miroși coaja de banană și de ceapă verde, simți
chemarea clorofilei, a pădurilor și a junglelor? Ai vreo legătură cu fiarele de
acolo? În curtea interioară a Castelului Huniazilor, prizonierii turci cărora
li se promisese libertatea dacă găsesc apă, au scris pe o lespede în adâncul
fântânii, după ce în loc să fie eliberați au fost condamnați la moarte: apă ai, suflet n-ai. Știu că ghizii
inventează istorii pentru bănuți dar
dacă e adevărat, de ce e nevoie de atâta răutate gratuită pe lume? De ce geamul
iatacului domnițelor dădea tocmai spre groapa cu lei, unde erau aruncați
captivii urșilor flămânzi, de ce au rămas doar 400 de balene albastre din
250.000, de ce ele sunt studiate de o domnișoară gracilă, care-și dă doctoratul
pe spinarea lor și le implantează emițători lecturați din satelit, când asta e treaba bărbaților puternici? Pentru că femelele au născut lumea și ele o vor
salva sau o vor lăsa să dispară.
