Vin. 4 ian. Car ca un car, cărți
pe cărări, după mine.
Din
Instinct și inteligență îmi
place fiecare rând. Muzica din seara asta
e zoologică: un cârd de gîște sau de cocori zboară gălăgios prin toate
cerurile posibile, traversând infinituri – mi-am dorit să fiu o pasăre mare, o
zburătoare puternică, un cocor sau o gâscă cu ficat gras, plin de energie, care
să mă poarte în zbor peste munți înalți. Pasăre aș fi vrut să fiu dacă aș fi
putut alege dar ca un făcut, nu poți alege nimic niciodată - totul pare ales
dinainte și nu-ți mai rămân decât fantasmele minții. Absurde și minunate,
produse de mucilagiul cerebral, blestemat să priceapă dar să nu poată schimba
nimic din ceea ce e sortit morții. ”Seara
asta și nu alta, e cea în care secundele acoperă lumea cu liane ritmice, cu liane
cățărătoare, elastice, ce înconjoară goluri, baloane efemere colorate, pline de
irizații imposibil de descris ci doar de trăit și de murit. Iar noi suntem ca
ele.” Primul dintre poemele ce vor umple niște file cu rânduri dezlânate, a
fost scris mai sus, în timp ce lumea înspăimântător de mare, își face mendrele
prin spații cu o violență mult prea mare pentru a o putea cunoaște noi, viermii
canibali ai jocului proteic, absurd și cinic. // Muzica asta mecanică, mecanicistă, m-a capturat, m-a prins în
lațul ei de oțel și mă trage spre malul imposibilului. // Veniți în cuhnia caldă băieți ca antracitul să ne cățărăm
împreună pe lucruri și pe gânduri în noapte, să nu ne pese că pe undeva se
trăiește și se moare mai bine! Veniți să ne privim în ochi rotunzi neînțelesul,
prea alunecos ca să poată fi prins de gheare. Veniți să ne zgâriem cu iubire,
pe rând, sau deodată.
6 ian. de Cuhnya y Arragaz , de Oală Mare y Inox, m-aș numi
dacă aș fi nobil. Dar eu sunt plebeu
și anonim ca Phaseolus vulgaris în oala mare, în care fierb fasolea cu tot tipicul, dichisul și sârgul, sperând
ca va fi gustoasă și ne va ține de foame ca sarmalele, care ne-au ținut două
săptămâni. Pofteam și niște pește dar nu l-am putut cumpăra fiind exagerat de
proapspăt. Viu adică. Cum puteam să-l pun în tigaie în timp ce un ochi se
prăjește și celălalt mă privește? Stau în cuhnie privind fuioarele fumului
albastru, diafan, ca o cernelă de moluscă marină și mă gândesc la sepii. Orice, poate fi orice altceva, cu un minim
efort de voință. Mă consolez cu sângele de iepure al Di Anei și fac abstracție de
mirosul de lăsătură de tigru care vine dinspre chiuveta din baie. De obraznicia
asta îl bănuiesc pe Mac Aureliu, că prea se freacă dulce și iubitor de
picioarele mele. Regret că n-am cumpărat pește, să-l prăjesc și să-l devorez
pentru că sunt o sepie hămesită. Fumul albastru suie viguros spre crăpătura
feminină a aerisitorii – trăim fiecare
în jungla noastră în care devorarea e regula. Fumul de exemplu, devorează
oxigen. Trăirile secunde - oglindă a devorării universale - nu pot fi decât
nemiloase. O turturea se citește clar între ramurile subțiri, denudate de
frunze (denudat aici, e un cuvânt tehnic spre cinic: frunzele au fost
deposedate de bucuria fluturărilor și sclipirilor lor estivale). Renunț să mai
merg în piață, prăjesc un cartof mare, arunc zeama de la sfeclă care se surge
cu un gâlgâit de sânge roșu, îi smotocesc pe motani și ascult două cântece sexy.
33 de porumbei își urmează în stol, traseul helicoidal printre blocuri, din
motive necunoscute.
7 ian. Nu mă bucur de soarele nemilos de
constant
- un rest al anului trecut, peste ninsoarea de azinoapte. Ningea și câinii
lătrau ca la stână. În fereastră era o lumină rozulie, ca întotdeauna când
ninge. Sâmbătă am dormitat cu toții ca niște marmote, duminică am gătit iar
acum peisajul oferit de marchiza de deasupra curții interioare e o, iarnă de
Breugel. Numai pentru că știu exact locul unde se află, pot descoperi Narvalul
Alb, perfect ascuns în zăpadă. Vocea unui șpicher, gâjâită ca a unui urs, ca a
unei fiare preistorice, mă irită - șeful lui l-a selecționat mizând pe
speculația ordinară a unei presupuse atracții animalice a auditoriului.
- Pe Aurică îl iei cu furca. E afânat. Bobiță, trebuie luat cu lopata.
-E greu ca plumbul! zice Saskia.
Pentru ea i-am adoptat, iubirea mea pentru ei venind mai pe urmă, datorită
nevinovăției, frumuseții și grijii pe care le-o port. Cu ei și cu medicația,
încerc să-i deblochez Saskiei elipsele, eclipsele de situare în spațiu și în
timp. Niște canale ascunse, invizibile, niște canalicule, niște tubușoare prin
care umblă lichidele fiziologice, e sistemul cerebral care ne ține la suprafața
închipuitei noastre normalități. Am fost obligat să-i aduc acasă pe motani
pentru că Saskia avea tendința să se retragă tot mai mult în cochilie, să tragă
cortina peste lumea exteriorului. Amoc mă anunță că a apărut un mare articol
elogios despre domnia sa, în ziarul național. Îi atrag atenția să nu și-o ia în
cap ca să n-o zbârcească, deși îi dau dreptate fizicianului care a spus că lumea
nu e decât o zbârcitură pe fața infinitului. Deci tot ce există e o zbârcitură.
Noi cum o zbârcim? Eu beau bere, Sakia se droghază cu pastile și motanii cu
adrenalina care le iese pe nas când îi apucă amocul. Trăim doar prin micile
noastre vicii. Nu există scăpare din acestă conjunctură. Și de ce ar exista? Nu
suntem fericiți așa?
- Dacă nu eram ciudată nu m-ai fi plăcut! îmi spune Saskia citindu-mi
gândurile ca de obicei.
Mț,
8 ian. De mult n-am mai avut un coșmare:
eram martotul unui accident rutier, cu două limuzine ciocnite în pantă, sub
ochii mei. Dintr-una am descarcerat o colegă care a scăpat teafără dar doi
căței au fost striviți și arși. A urmat alt vis în care un individ (eu?) atins
de o boală incurabilă era muribund dar tocmai de aceea, foarte productiv:
realizam câte o galerie de pictură în două ore. Am visat între 5 și 7. În drum
spre metrou inventez teme de romane: unul numai cu accidente (Coșmarul), altul despre artă (Le chevalier du chevalet), altul despre
stări alchimice (Laboratorul) și
altul despre căpătarea conștiinței de sine a unui tânăr, pe măsură ce îmbătrânește
ca și când s-ar trezi, lent, dintr-un vis (Trezirea).
Mierc.
9 ian. Nu mă pot separa de nimic,
mai ales de Saskia, deși mă trage ca un bolovan la fund. Nu e bine. Eu trebuie
să plutesc la suprafață, ca s-o susțin și pe ea și pe motani. Viitorul lor
depinde numai de mine, facem împreună pluta peste abis, dar nici unul nu ne dăm
seama. Narvalul Alb e o fantomă umplută cu
întunericul neantului în interior iar la suprafață, din dulama-i de
zăpadă n-a mai rămas decât un șal de lână albă, întins de la bot la coadă. Noi
cei vii, suntem lumea de apoi a celor morți, prezentul nostru e e trecutul lor.
Ah, dacă n-ar exista nenorocitul de timp ci numai tolerantul spațiu! Ai lua
trenul o stație înapoi și gata, ai scăpat de moarte! Dacă ai face asta acum și
aici, n-ai găsi decât oasele rămase de la ospățul hienei. N-ai găsi nici atât,
pentru că hienele mănâncă și oasele iar timpul le mănâncă și pe ele. Discut cu
tata la telefon. Are proiecte: vrea să îmbunătățească aparatele de stors fructe,
pentru că nu-l satisface nici unul din comerț. Va reuși: a dovedit-o prin destule
invenții brevetate de Dolfy Drimer. Pentru el nu contează că bate spre suta de
ani. Alții își consumă muniția la 50. Câte feluri de arderi sunt pe globul nostru acvatic, arderi temperate de
apă, care nu fac decât să repete în oglindă, cu încetinitorul, marile arderi
universale? Privește-mă în inimă
(look me in the hard), spune tipa asta ”ca focu”, Tina Turner, ca și Rod
Steward și Sting, pe care timpul nu-i stinge. Libertatea trece prin zid, visul
învinge materia, canarul scapă din colivie fugind cu cântecul lui pe aripile
vântului. E frumos în poezie, în vis, în armonia muzicii și a cuvintelor! ”Parcă
suporți mai ușor melcul zdrobit din greșeală după ploaie, când trompele elefanților
urlă durerea ființei / în nopțile negre, în inimile solitare, / care țin lumea
blajină în continuare / pe aripile ventriculelor lor fâlfâitoare. // Tu
giovanne companio mio / abandona te! / cântă Albano - fiul mecanicului. // Deșertul însorit mă salvează în
amintire. / Nici tuaregul, beduinul, asiatul nu se satură de soare, nici pustnicil
valah ieșit somnambulic la lumină, din întunericul pădurii. // ”O viață trăită e o viață pilită”
scrie cu fierul roșu pe pielea bivolului alb, blondul puternic zis Tarzan, a
cărui istorie nu o știu și nu mă interesează. // Luptele adevărate sunt cele
interioare, fără spectatori, îmi spune
noaptea, privindu-mă cu frumoșii ei ochi întunecați, ochi negri ca smoala,
pictați pe scrumiera berberă / plină cu cotoare de Dromader./
Subtilitatea e dăruită celor sortiți să moară
foarte tineri sau foarte bătrâni.
Pun
data: Joi, 10 ian. Adaug un punct la șir,
amăgindu-mă că voi face asta la
nesfârșit. Orice jurnal, odată cu
viața pe care o reflectă, ajunge la sfârșitul dincolo de care nu mai e nimic în
afară de vreun cititor dintr-un univers paralel. Am spus o prostie, pentru că
universurile paralele nu se întâlnesc. Alternez între pesimism și optimism ca o
ceață matinală cu un soare diurn. Azi nu e soare. Narvalul se camuflează ca un
avion de vânătoare în husă, pe puntea portavionului. Lumea e o mică pace
într-un mare război. După ce am ieșit pe
ușa blocului, am patinat pe cel mai mare polei din ultimii trei ani. Îmi venea
să mă întorc și să mă culc la loc cu motanii. Am mers pe urmele anvelopelor
care au zdrobit pojghița de gheață ce îmbrăca totul. Mateorologia e taina totului care se vede pe sine privindu-se
pieziș, în dunga ploilor și a vântoaselor. Totul,
e creatorul propriei lui deformări, marile schimbări universale se produc la
comanda pe care și-o dă lui însuși, ca și când i-ai spune unuia care doarme: -
întoarce-te că sforăi! Noi suntem doar mici
pâlpâiri de lumină, puncte colorate, pe epiderma lui cameleonmică. Destul de
liniștit astăzi, ignor amenințările
interiorului sau ale exteriorului, ca pe un singur balaur deghizat în fantome
temporare. Nu mă mai frământ, las totul nedeterminat cum se află și mănânc un
cremwurști de pui cu miez rozuliu. Vegetarienii ar spune că ne hrănim cu
mortăciuni iar ei cu hrană vie. Alții consideră că nici o planetă nu poate
genera conștiință prin ierbivore ci doar prin prădători, obligați la atenție,
curiozitate și dinamism tocmai prin modul lor de a se hrăni: depistarea, urmărirea,
vânarea, uciderea și devorarea prăzilor nevinovate de toate aceste apucături
oribile. Dar oare ierbivorele nu sunt feroce? Am văzut bivoli care ucid pui de
lei ca să se răzbune. Azi ignor marele exterior (enormul bloc turn al clădirii
BRD, ascuns parcă de crengile unei păduri fără sfârșit), mă mulțumesc cu mica fantasmare locală: narvalul încremenit în
pojghița poleiului de la marginea lăstărișului, litiera acoperită cu zăpadă
glazurată, privirea mea care patinează pe veșnicia intimității. Ca omnivor ce
sunt, îmi fac o listă de crudități ca să mă dezintoxic după excesele culinare
ale sărbătorilor, pentru că noi, ca și
lucrurile cele mai simple, nu suntem decât niște excese - provenim
dintr-o combinație de excese iar viitorul este doar speranța altor excese. Decorațiunile
interioare și designul, chiar și modestul mănunchi de tigve sau tărtăcuțe
legate cu o sfoară din laboratorul meu, sunt un exces; tărtăcuțele nu-și au
locul aici – ar trebui să atârne la o grinda sau de stâlpul unei colibe
africane. Excesul provene din exces și năzuiește către un exces și mai mare. E
atât de frig afară încât politicienii își bagă mâinile în propriile buzunare,
glumește DJ ul la radio.
12 ian. Sunt General: am epoleți negri cu bumbi
aurii -
câte un motan pe fiecare umăr. După înviorarea de dimineață, adică mica
plimbare prin toată casa, casă ne alintăm, cobor în piață să iau două mărunțișuri
și vin cu sacoșa grea să se rupă. Continui drumul pe pista găsită pe internet
aseară: Alex Matei – Observator cultural. E vorba de William James care, în Adieu à la litterature, spune că
destinul social al literaturii a fost pecetluit
începând cu poezia de după mijlocul secolului 19. Pecetluit, adică trecut
în arhive. Rămân în grădina poetecilor care se bifurcă și găsesc teza forte a
lui Huellebecq: omul este în esență un
sălbatic; în umanitatea sălbatică a viitorului, cruzimea va fi ritualică, biologicul
va prima (va selecta o ierarhie fără milă ) iar civilizația nu va avea un
happy, ci un.. unhappy end. În
editura Paralela 45 care funcționează în Orașul Pitit, a apărut în 2005 Babaria interioară de Jean François
Mattéi din care reise acelaș lucru: după modernism ne paște revenirea la
cruzimea animalică iar azi în literatură, riști dacă scrii lizibil, dacă afirmi
crezuri serioase (iubire, nemurire, religie) - trebuie să fii insular, local,
animalic, mediocru! Halal! Mai bine rămâi anonim. Totuși, Jonathan Haidt, în discursul despre pendularea între individualism
și comuniune, vede lucrurile invers: omul
nu este o insulă ci o parte a unui continent, cea mai puternică forță
cunoscută pe planetă fiind cooperarea umană ce poate fi constructivă și
distructivă în acelaș timp. Tot el amintește că pentru a-și transcende sinele,
aztecii mâncau o ciupercă psihoactivă, Psilocybe,
iar alții foloseau dansul, învârtitul
sau încercuirea. Substanțial acest Jonathan Haidt! O să fac o listă de idei: - în
timpul luptei spune Glen Gray, fost soldat american în al doilea război
mondial, soldatul gândește: voi cădea dar nu voi muri – ce este real în mine va
merge mai departe și va trăi în camarazii pentru care mi-am dat viața - narvalii
folosesc ecolocația - sexul poate fi eșanjist, bi, tri, trans, sado mazzo,
zoofil - când intersul personal pălește, când devenim mai altruiști, ne simțim
mai buni, mai nobili, înălțați - cum poate exista o adaptare prin care un
organism își frânge interesul propriu (religia)? - Darwin credea în selecția de
grup: noi și alte câteva specii suntem produsele unei selecții de grup – în cartea
lui E. O. Wilson, Selecția de grup
care va apărea în aprilie se arată că ea este o competiție în interiorul unui
grup între membrii lui, în care cei slabi sunt eliminați, în care intersele
personale sunt împotriva colegilor ce vor fi sabotați, însă când se dă lupta
între grupuri, toți sunt obligați să coopereze - Durkheim numește omul Homo duplex pentru că am evoluat
printr-o selecție pe mai multe niveluri; n-am evoluat ca să aderăm la religii
organizate la nivel înalt dar ne adunăm în jurul ideilor sacre, de dincolo de
indivizi sau a unora morale – în lupta dintre bine și rău, cu toții credem că
suntem în echipa binelui - politica este un sistem tribal, parțial individual,
parțial sacru - deși societatea modernă satisface sinele profan, având noi acum
prosperitate, sănătate, confort, totuși cei mai mulți oameni doresc să-și depășească
micimea, să devină parte a ceva mai mare, a unui continent - temele lui Huellebecq
(pe numele lui real Michel Thomas), sunt: solitudinea și deruta omului după
moartea ideologiilor și apariția provocărilor științei. Dacă tot sunt aici, mai
citesc cîteva lucruri despre postmodernism relevate de Virilio, Sun Tzu,
Notorius și Kirby
După Paul Virilio, în hipermodernism
cultura e dominată de complexul industrial și militar, în care cetățile
medievale (habitate ale inerției ), au fost înlocuite cu circulația maselor iar
spațiul ca resursă strategică a vechilor
războaie, a fost înlocuit cu valorificarea momentului și deci a
vitezei. Sun Tzu, în Arta războiului arăta încă acum 2500 de
ani că viteza este esența războiului iar această revoluție a vitezei este
prezentă azi, în dinamica comunicării. Notorius despre ieșirea lui din anonimat
spunea: nu e plăcut să fii notoriu, să ieși ca păduchele la lumină, totuși, ce
ciudat, acest păduche sinucigaș nu-și poate dori mai mult decât să iasă și să
fie zdrobit între unghiile celebrității. După Alain Kirby postmodernismul nu
mai este contemporan: a murit și este îngropat. Eu unul nu am trăit
postmodernismul din ignoranță și ne epuizându-l, încă mă interesează ca
fenomen, mai ales prin ciudat de rapida lui dispariție, deși și asta e sigur, o
biată impresie a mea. Cum i s-a putut întâmpla așa ceva postmodernismului, când
avea atâtea calități și tehnici narative?: distorsiuni temporale,
intertextualitate, realism magic, ironie și umor negru, suspiciune, pastișă..Tot
Borges a intuit corect: literatura îmbătrânește și ea și dispare în oceanul
uitării unde dispar toate. Oceanul uitării e formularea lui Sănduc Dragomir.
