2013. Anul
Nou începe marți, cu un concert la flaut
și un dans din partea mea în fața motanilor, spre marea lor mirare:
animalul ăsta mare, pe post de părinte, e în stare de astfel de mișcări ? – mai
mirat e Aurică cel Deștept. La TV o săsoaică (săxoaică) cu figură asiată, ne
explică ce minunat e războiul de țesut săxesc, vechi de 300 de ani: suveica trece
prin țesătură și unește gândurile în
cuvertură. Prima zi a noului an e
îngrozitor de senină, de asemănătoare cu cea dinainte, din anul trecut. Dacă
noul an începea printr-o vijelie simțeam și eu că s-a schimbat ceva. Așa,
granița dintre ani apare în cumplita-i nuditate de convenție, de invenție. Inventăm
ceva, trăgând o linie pe fața vechiului,
acceptăm jocul în gol, jocul cu miză falsă. Ne mințim. Lumea mă lasă să mă mint, cântă Dan Bitmann și eu știu de ce face
lumea asta: pentru că și ea se minte. Stau în cuhnye și frec rama de plastic a
ferestrei, am o cafea la fiert și privesc blocurille printre crengile arțarilor
gândindu-mă la vijelii și ploi tropicale diluviale. N-am primit și n-am trimis felicitări. Dar nu stau rău:
pot să mă mișc, să-mi fac piața să-mi gătesc și să mângâi cu privirea spinarea
de pisică a lucrurilor. Reale sau virtuale. Uneori visele au mai multă greutate
decât obiectele. Saskia citește o scrisoare de la un prieten care nu poate
vorbi la telefon pentru că e hipoacuzic și artist și nu are bani de baterie. Eu
sunt bogat: în fructieră am portocale, banane, kiwi, în frigider sarmale și
cârnați, iar pe frigider, doi motani frumoși, din ce în ce mai lipicioși, mai
apropiați de mine. Aurică sare pe mine, se lipește de urechea mea arătându-mi
că suntem priteni intimi. Nu-i nimic dacă nu mă sună nimeni și nimănui nu-i pasă
de mine! O am pe Saskia și pe pisoii fără de care n-aș putea trăi. Presimt că
voi recidiva în cartofi prăjiți și cârnați picanți!
- Cârnații cum îi vrei, perpeliți, părpăliți, pârpăliți sau cruzi, reci? o
întreb pe Saskia
- Cruzi, reci, zicea ea scurt, ca la restaurant
- Hai să prindem motanii, să-i aruncăm pe gang!
- De ce să-i aruncăm?
- Pentru că ei cad în picioare. Și nu au voie cârnați. Ai văzut ce-a pățit
madam Nicolesco cu Tigruț care suferă de o lună de la niște lapte.
- Ăștia nu sunt motani de aruncat. Sunt feline nobile, cu blana deasă și
mătăsoasă
- Da, cu ochi de aur și malachit. Sunt fantastici. Fantasmatici. Dar de ce
se aruncă mârlănește până și pe un boț
de mămăligă rece, nesărată, cu care fug sub pat și mârâie ca niște maidanezi?
Ies să beau cafeaua în loggia
nordică unde, pe acoperișul lui B2, două coțofene stau simetric de o parte și
de alta a unui burlan, ele însele într-o perfectă simetrie de alb cu negru. Mă
gândesc să le pozez dar ele fug înainte de a mă mișca, de parcă mi-au citit
gândul și nu vor să-mi facă pe plac. Nu-i nimic. Sunt moralmente compensat de zborul unei păsări
albe la mare înălțime. Intru în cuhnye și notez: pe cerul albastru, rece, al dimineții, zbura o pasăre
albă, nu știu dacă era pescăruș sau gâscă (poate lebădă?) dar era ceva teribil
de singuratic, de sus, zbura în viteză, în linie dreaptă, cum n-am mai văzut
vreodată în viața mea. O pasăre solitară, avansând cu o asemenea forță și viteză
de undeva spre altundeva, din motive complet necunoscute mie și cu atât mai
dramatice. Dacă nu sunt scriitor de ce scriu, de ce simt plăcerea să notez? Pentru
un om normal asta poate părea caraghios dar uite că pentru mine e important:
continui să mă întreb, ce era, cine era, cum se numea acea pasăre albă atât de
puternică și solitară, puternică prin înfruntarea solitudinii, care avansa atât
de decis, de intenționat spre ce și de ce? Poate eram eu însumi, care deși nu știu
nimic despre mine, continui să alerg cu disperare spre ceva necunoscut, mânat
de o dorință necunoscută.
”Sângele de iepure” al Di Anei e perfect, potrivit cu bucatele prăjite
rapid, în stil asiatic. Mă culc, mă trezesc și cerul continuă să fie îngrozitor
de senin iar lumea la fel. Să fie aceste reiterări cuhnyiești, această muzică
mecanică, cel mai minunat lucru, ultimul înțeles al existenței mele? Să se
mântuiasă fierberea universală excesivă, focurile ei devastatoare, într-o farfurie cu cartofi prăjiți și cârnați onctuoși? Nu: cârnații nu trosnesc
în dinți iar mirosul lor de usturoi împreună cu mine, cel care mă dedau la
acest festin patriarhal, nu suntem decât niște iluzii, niște imagini
reflectate. Ale cui? Nu se știe. Poate că nu existe nimeni la capătul
firului.
2 ian.
Caraibe, Honolulu, Noua Caledonie, Java,
astea sunt locurile unde mi-ar
plăcea să ajung anul ăsta. Sunt modest: chiar dacă toate sunt ținuturi
tropicale, aș putea ajunge acolo dacă aș ține morțiș. Dar nu țin. Nu am
motivație. Și de fapt posed aceste locuri în memorie și imginație. Ceva la care
țin și care mi-e în acelaș timp nesuferită, ca și viața mea, e dimineața asta
rece, cu promoroacă pe ramurile desfrunzite. Cablul dintre A2 și B2 pare foarte
gros, datorită promoroacei. Promorocii. Depinde cum faci pluralul: promoroace
sau promoroci. Promoroacă e un cuvânt care și-a pierdut complet istoria
pentru mine dar pare foarte adecvat. După Bachelard lucrurile au nume atât de
adecvate de parcă s-au botezat singure. Dar oare ce spune dicționarul? Ucrainienii
o numesc prymorozok iar rușii pomorok dar eu, ca de obicei, cred că e un arhaism de dinaintea limbilor slave. Nici sinonimul chiciură care ar veni de la
bulgărescul kițur sau cehul cikor nu mă convinge. Închid fereastra
să se adune căldură de la aragaz și fumul de Dromader se încolăcește în volute, ca în desenele cărților de
fizică cuantică, mai tari decât cărțile de poezie ale secolului 21. De fapt aceste
cărți de fizică sunt cărțile de poezie ale noului socol. Mi se pare că momentan
s-a produs o substituție în preferințele receptorilor, dar poezia care a rămas
puțin în urmă va recupera și atunci va fi fantastică. De fapt știința reușit să
iasă din carapace, s-a autodesființat și s-a restructurat, până a ajuns să
depășească poezia și religia. Știința, redevenind poezie, a reajuns acolo de
unde aplecat sau deasupra acelui punct pe spirală. ”Ochiul umed și rece al brotăcelului arboricol din amintire, e
lacrima fierbinte a unui suflet nebun, rătăcit în nopțile cu rouă ale
meditației” - în acest mod ciudat îmi amintesc de prietenul meu Lică Arpășanu,
mort în plină beatitudine, la poalele muntelui Bârlogul. Lacrima mea fierbinte
pentru el, coboară pe neștiute canale lacrimale și se răcește brusc în privirea
ferestrei străluminate de amintire. Toți morții mei sunt vii în mine, dezlănțuiți
în muncă și în iubire ca într-o eternă beție.
-Hai La Mulți Ani împreună! sună primul și singurul telefon de felictare
primit anul ăsta de la amicul Morsă.
Soarele nebun de frumos și inexplicabil de calm, strălucește ca platina în blana neagră a lui Aurică, suit pe
chiuvetă să lingă farfuria.
Toată ziulica a rămas soarele pe
îndepărtatul bloc fără nume, camuflat în anonimatul lui de dincolo de
crengăniș. Crengiș. A stat acolo cu o încăpățânare oribilă, ca o afirmare răspicată, de
neînvins, a nepăsării universale.
Joi,
3 ian. Prima zi de lucru. Am acoperiș nou!
Tablă nouă, sclipitoare, cu margini strânse bine cu mopsul, montată în lipsa mea. Adineauri fusei special în curte și făcui câțiva pași
peste frunzele înghețate până-mi zării comoara de acoperiș sclipitor. Totuși
nu mă simt acoperit ci descoperit, vulnerabil, nemotivat. Narvalul alb lucea carnal
deși nu e un narval viu ci un soi de sinugaș în propriul dinte de 3 m. Dintele
lipsește. Îl are în interior, și-a făcut harakiri cu el? Are o gaură în bot
prin care am privit dar n-am zărit nimic. E un narval virtual, încremenit,
extatic. Degeaba îi dau târcoale petele de lumină și limuzinele, el există doar
în propria-i neființă. În afară de faptul că am privit Narvalul, am făcut
ordine pe birou: am ridicat în picioare baobabul și zebra, am pus pe cuib
turtureaua de silex. Pe la prânz am avut o discuție interesantă cu nea Vasile
P., electricianul doct în fizică și cosmologie. Spune că dacă ar mai avea o
viață și-ar dedica-o astrofizicii. Toți locuitorii Terrei suntem oarecum
astrofizicieni. Nu știu ce e normalitatea, îmi spun suind treptele scării în
spirală spre chilia mea, dar mi se pare normal să avem în curtea interioară un
astrofizician deghizat în electrician, un alpinist de trasee de gradul V B, deghizat
în fochist, iar în labirinturile atelierelor, un mare istoric tracoman,
deghizat în tâmplar (deși îl dă de gol numele: Buda). Și câte alte ciudățenii
se mai ascund sub ochii noștri? Localitatea New Buda din America, a fost fondată
de tatăl lui George Pomutz după numele localității Buda din România, pe unde o fi ea, pentru că în dicționarul
localităților sunt peste 20 de sate cu numele de Buda și alte 20 numite Budești. Mă înclin în fața acestor oameni cum
alții nu o fac, din lipsă de imaginație: nu realizează că aceste figuri comune
sunt porți spre adâncimi și spre piscuri acoperite de gheața adevărurilor
supreme. Aceste rânduri le scriu noaptea în cuhnie, în compania unei muzici
mecanice care pare să nu fi fost produsă de vreo minte și tocmai de aceea
place. Muzica pare să se desfășoare singură, cu ample volute reverberate de
pereții de faianță ai cuhnyei renovate. Pun pe geamul mesei o veche carte
necitită, Instinct și inteligență, de
S. A. Barnett; editată în 1976, are coperți solide iar cuvintele mov, groase,
cărnoase, ale titlului, ocupă 40% din suprafața copertei. Presimțind că s-ar
putea să rămână necitiă, a făcut un efort emoționant să fie băgată în seamă.. Știința comportamentului animalelor
care s-a dezvoltat brusc începând cu anul 1945 observă aspecte foarte deosebite
de cele studiate de zoologi iar omul este omis de obicei din toate textele zoologice asupra
comportamentului. Muzica tehno îmi anihilează oprice idee dar am ce citi. Iată
cum descrie autorul ce înțelege el prin comportament: ”Trageți un foc de armă
lângă culcușul unor grauri adormiți (Sturnus)
și toți își vor lua zborul și vor dispărea. Suflați într-un fluier și un câine
dresat (Canis), va alerga două sute
de metri până la sursa sunetului. O fluturoaică matură va îngrămădi în curând
în jurul ei mulți masculi ai speciei ei. O orchestră cântă acordul final iar mii de persoane (Homo), care până atunci păstraseră
liniștea încep să bată din palme”
-
Ce
hărmălaie se aude acolo? O întreb pe Saskia
-
Motanii!
Au luat-o razna! Se izbesc cu capul de uși, se aruncă de pe speteze ca de pe
trambulină în apă, se suie pe perdea.
-
N-ar
fi păcat să le interzicem fericirea semiconștientă?
-
Semi?
Simt la milimetru starea noastră și știu că-i lași să facă orice!
-
Nu ne
putem permite să fim nefericiți
