SALTUL PISICII 26

26 ian. Nu e confortabil pe platforma îngustă

 a speranței precare, oprit printr-un noroc, în timpul căderii în gol. Ce rezolv cu aceste jurnale pe care mă încăpățânez să le țin și care nu sunt decât niște necroloage ale clipelor, zilelor și anilor căzători sau zburători? E viscol și crengile arțarilor se clatină zadarnic. Saskia se delectează cu  pârjoale, bere fără alcool și Huellebecqul meu: Platforma și Particulele elementare. Îi place că e ironic dar nu-i place că e trivial. Eu mă delectez cu vremea furtunoasă dezlănțuită! Dincolo de baletul crengilor elastice, geometria utilitară, urâtă, a blocurilor, se exprimă brutal: nu există nimic bun, dătător de noimă ci doar o suraviețuire  insuficient justificată prin sine. Să vină deci nebunii, poeții, care cred că dincolo de aparență există neapărat ceva, iar dacă nu există inventează ei, că asta e specialitatea lor. Privesc prin viscol, în logia nordică: la etajul 5 al blocului de vizavi, o fată frumoasă în halat alb suflecat, lustruiește geamurile. Nu văd alt motiv să facă asta pe o astfel de vreme, dacă n-ar fi ca și mine, o nativă a furtunii.

  27 ian. Huellebecq apelează la pornografie

   ca să demonstreze că nu e complexat, că-l doare-n șpiț de simțul comun și de toată organizarea socială coercitivă? Nu merită să mă indispun nici din cauza lui nici a soțietății vorba lui nenea Iancu. Mă bucur de noua zi ce mi-a fost dată: soare, zăpadă, ger, piață, gătit, rânit la motani, a căror urină miroase a bozie. Michel pune împreună în literatură, vaginul și particulele cuantice; în Platforma, tatăl este pentru fiul lui, un nesuferit de mascul sportiv și viril, mai tare decât el, care nu reușește să satisfacă nici o prostituată thailandeză. De două ore cuhnia mea plutește în miros de usturoi și melodii în care e vorba de ochi electrici și vise electrice, expresii care în românește sună ciudat. E mai reușită reclama pentru cabernet: bărbătesc, impresionant, cu caracter fructos, (nu fructuos), se maturează excelent, în vase de stejar. Nori placizi plachează cu plăci plate, infinitul de cartier ca să mă exprim așa. Ies să mă reaprovizionez cu vin și tutun și un  câine negru, profită de întuneric și mă julește cu caninul. Nu știu de ce nu m-a plăcut. Întotdeauna am stârnit agresivitatea câinilor și a oamenilor de nimic. Sunt o gazelă gustoasă, apetisantă? Dau cu spirt însă câinele fiind maidanez, va trebui să mă vaccinez dacă nu vreau să turbez. Pentru cine scriu aste lucruri? Există meseria de scriitor anonim pentru cititori anonimi? Că doar nu scriu pentru Tacitus, cu care mă întâlnesc uneori la toaleta muzeului – un tip complet străin mie, care mi-a spus că-i place cum scriu.

   Trăiesc și mor fără să le pese de mine, depărtările, în fiecare clipă, cu tot ce conțin: păduri tropicale, cețuri, arome, deșerturi cu lumină vântoasă, nisipoasă, care înlăcrimează ochii beduinilor. Toate pier în clipă, în absența mea, trăiesc fără mine, asta mă doare, dar mă doare numai pe mine, pe ele nu. În felul ăsta nu fac decât să-mi spun încă odată doar mie cum sunt: de neînțeles și de nepovestit. Îmi sunt inabordabil, de neprins, ca peștele alunecos, pentru că nimic nu are rost iar pietricelele din jocul cu arșice se leagă într-un înțeles numai în mintea jucătorului. Refren: câinele negru ca noaptea neagră care m-a mușcat, ar putea fi turbat, aș putea turba și eu, vinul e negru ca umorul scriitorului derbedeu, care nu reușește să i-o vâre thailandezei deși păsărica ei e aspră, excitantă iar vaginul de o elasticitate perfectă. Nimic nu contează în adâncul nopții privite arzător de ochi albaștri de cuptor și cântate de îndrăgostiți cu ochi electrici. Din logia nordică văd cum se aleargă doi căței negri pe zăpada albă. Sunt fericiții inocenței; dacă cel care m-a mușcat era turbat, vom urla împreună la lună. Saskia și motanii dorm, lăsându-mă treaz pe singurătate. Cum pot fi atât de singure, încă din prezentul lor toate, când viitorul le e ca și trecut? Când se prăvălesc ca stolurile în picaj clipele rămase, tu dormi Saskia mea beată de somnifere și mă ajung de pe urmă melodiile semințiilor îndepărtate, încă inteligibile, timpul curge în jos, spre adâncul amintirii, unde munții mari ai nopții și freamătul oceanelor visează în somn liniștit. Aștept dimineața în care cântă turtureua o moarte cre nu ucide ci clarifică, taie fără durere, precise contururi inutile.

     29 ian. Reîntors la  Pessoa, pentru că H. e obsedat de vaginuri

  și m-am săturat de golănii franțuzești chiar dacă franțujii  i-au dat premiului Goncourt. Cât mi-ar fi plăcut Fernando, să fi scris eu aceste cuvinte: A gândi înseamnă în mod esențial a te înșela / M-am născut și eu, ca toată lumea, supus erorilor și defectelor / dar nicicând erorii de a dori să înțeleg prea mult. / Așa e, înainte de a fi interiori suntem exteriori / Iată de ce suntem esențialmente exteriori. / Așează-te la soare. Abdică/ și fi-ți tu rege ție însuți / Căci le vin în ajutor zeii cu exemplul lor doar acelor care nu mai au nici o pretenție / decât să se lase purtați de fluviul lucrurilor.

   Nu știu ce m-aș fi făcut fără Pessoa în zilele astea în care Saskia vorbește în dodii și m-a mușcat câinele și am alergat pe la spitale să mă vaccinez antirabic și antitetanos. Citesc din Pessoa pentru a mă ajuta - îmi încropesc un adăpost  din cuvinte, ca larvele de tricoptere zise carabeți, din pietricele, care fiind grele, nu sunt luate de apă. E o zi perfectă pentru letargii  singuratice, cu Narvalul Alb invizibil, înnotând pe sub crengile înzăpezite în ceață. Unde e binele pe care altădată reușeam să mi-l arunc în față ca pe un colac de salvare? Poate de acum încolo o să mai pot ajunge la Saskia doar coborând împreună în trecutul nostru, unde ea e mult mai prezentă. Oglinda reflectă corect. Nu se înșală pentru că nu gândește, nu creează.

      30 ian. Citindu-l pe Pessoa, îmi dau seama

 că ar fi trebuit să fiu de o sută de ori mai penetrant ca să pot scrie ca el. Sau măcar să fi fost mai liber. Eu am fost doar sclavul impresiei, în direcția corectă sau falsă. Dar de multe ori mi-am dorit să mă mintă frumos și ea m-a mințit. Azi Saskia a fost agitată spunându-mi să o duc acasă deși nu s-a clintit din pat; după ce adoarme, rămân cu cartea groasă, cartonată, a lui Pessoa, pe geamul mesei din cuhnie. O melodie se strecoară cu o dulceață înfricoșată printre interstițiile nopții. Unii spun că sentimentul s-a născut demult, încă de la meduze, care pot fi fericite dar eu cred că e și mai vechi, că există de când există viul. În cuhnia renovată mă simt străin ca un pagur într-o cochilie nouă, conștient de ridicolul autoîncurajării dar și al disperării. Nimic din ceea ce trăiește și moare n-ar trebui să dorească să afle nimic dacă dorește să fie fericit. De ce vor unii oameni și mai ales scriitorii să afle ceva (totul?), să înțeleagă, să se înțeleagă, decât pentru a nu mai fi singuri în trăirea lor neliniștită? Citindu-l pe Pessoa am o bucurie dureroasă constatând că nu sunt singur în neliniștea mea incoerentă. Ce poate să-și permită incoerența, când toate sunt atât de fin ajustate? De multe ori mă sufocă rigoarea nemiloasă a potrivelilor, care nu permit nici măcar o abatere infimă de la felul lor sever de a fi. Și asta dinainte de a te naște și după ce tu nu vei mai fi. Cui servește această enormă severitate?

   Nimic nu mă va putea despărți de Saskia, oricât de puțin deschisă va rămâne fereastra ei. Am să râd și-am să plâng cu tine tot mereu. Strângemă-n brațe asta vreau, asta vreau! cântă Bosquito, care ne place amândurora; dirijez în aer cu mâna  în care țin țigara. Fumez atât de mult încât nu înțeleg cum de n-am murit încă. Scot fum ca o fumarolă, n-a mai fumat niciodată cineva atât de mult ca mine (am uitat de orientalii cu narghilele, de inventatorii fumatului, din Matto Grosso!). Mă dor deltoizii de la exerciții și vaccinuri, e o noapte plină de amarul poetului amar, otrăvit cu tutun ca și mine. Ignor scrumierele pline. Mă ustură gâtul dar ce-are a face? Toți murim odată și-o dată, nu există măr, oricât de frumos să nu se umple de mucegaiuri dacă scapă nedevorat de tânăr. Sunt cuprins de cunoscuta lene neputincioasă de a te opune morții, a oricărui vicios, de  seninătatea nebunească a impresiei de invulnerabilitate; Oare omușorul care ustură  de la fumat, se drege cu pită cu brânză și slană afumată? Simpatic cuvânt omușor! Omușor: luetă, uvulă, omuleț, oușor, limburuș, înghițituș, împărătuș, la malaezi anak lida – copilul limbii.

  Marc Aureliu a făcut cea mai mare expediție din viața lui: a urcat la etajul de deasupra, în timp ce aruncam gunoiul, după care s-a zăpăcit, a vrut să intre în alt apartament și l-am adus în brațe. Să ai curaj înseamnă să faci ceva, cu orice risc. Dacă Saskia își va păstra luciditatea, vom coborî împreună până la sfârșit, spirala aventurii pe care am urcat până acum tot împreună. Voi avea norocul de a-mi putea povesti mie însumi în singurtătate-mi, călătoria, ca Octavian Paler, agățat de oțetarii din curte, în timp ce coliziunea dintre Andromeda și Calea Lactee începuse?