9 feb. Nimeni nu iubește pe
nimeni iar unii nici pe ei.
Cu toate meschinăriile, răutățile și prostiile mele, primesc cu
recunoștință acest dar nemeritat: o dimineață atât de liniștită, chiar dacă nu e
decât o impresie, o amprentă pe retina minții. Știu că există munți neclintiți
și oceane neliniștite undeva, în exteriorul de unde provenim și noi dar
acum îmi văd de mica îngrăditură a
vieții mele în care a înflorit o floare luminoasă: starea de bine a
Saskiei, chiar de ziua ei. E Vărsătoare de minuni în pustietatea inimii mele.
10 feb. Dacă ai rezerve de soare
în tine
poți lumina tu o zi de iarnă cu
burniță și ceață cât să zărești arțarii plini de muguri turgescenți și să faci abstracție de
timpul care fuge luînd totul cu el
Dacă n-aș ști că timpul nu poate fi
manipulat aș urâ totul: și lumea și trecutul Saskiei și al meu. În acest trecut
a existat (deci există și va exista veșnic), atâta viață și iubire, cum a fost
viața Fatamei și iubirea noastră pentru ea. Ar fi nedrept să urâm asta.
Cultivând îngăduința acceptăm ce a fost, ce e și ce va fi. Căutând niște hârtie
de scris, am găsit o filă veche, pe care am notat cu creionul: ”Ochiul românului e obișnuit cu un peisaj
vegetal bogat, pictural: copaci cu frunze late, dealuri cu iarbă deasă, munți
cu creste ascuțite, râuri puternice nesecate, poiene smălțate cu flori. La
marginea Saharei peisajul e alcătuit doar din câteva elemente: dunga orizontului,
crestele liniare ale munților erodați, sfera soarelui și a lunii – o imagine
grafică. În timpul nopții peisajul se reduce și mai mult, devine schematic ca
un dagherotip de dimensiuni uriașe; nu e de mirare că în deșert stelele sunt prezențe
aproape palpabile. O senzație de pace (în realitate inexistentă), domină mintea
celui rătăcit prin pustiuri iar războaiele speciilor terestre, care se desfășoară sub acest ecran limpid, sunt
periculoase. În tabăra de corturi dimineața, pe nisipul
netezit de vântul serii, urmele scrise de jivine se topesc ca prin farmec, în
lumina soarelui. Am avut norocul să fiu luat cu grijă din cuibul meu de sub
streașină, purtat departe, peste țări și mări, apoi adus și depus intact la loc,
de pasărea mitică a prieteniei vânătorilor din clanul oceanic. Iar acum mă
complac în neputința zilelor mohorâte de
a mai produce sclipiri și a mea de a-i mai produce bucurii Saskiei, devenită
tot mai statică. Am reușit doar s-o trimit într-o călătorie de 26. 000 km pe
motocicleta lui Mihai Barbu, împreună cu care e și acum , în cartea lui, Vând kilometri; eu rămnân cu poemele și
cu cartea neliniștirii ale tenebrosului meu frate de cruce Pessoa. Livro, e o carte de înțelepciune:
”Adevăratul înțelept e cel care se poziționează în așa fel încât evenimentele
din exterior să-l afecteze cât mai puțin posibil” scrie el. ”Scuze, dar o fac
de dragul științei”, spune puștiul de pe ecran care pune niște omizi vii
într-un mojar și începe să le zsdrobească. Oribilă, inutilă cruzime, când le-ar
fi putut anestezia ,oribil și demențial felul superficial în care-și expediază
scuzele. De câteva nopți, după ce adoarme Saskia, citesc și subliniez în cartea
neliniștirii: mare carte necarte, nemiloasă scrutare până la os a eului. Sunt
multe lucruri în ea, pe care le știam dar nu știam că le știu: de exmplu,
propovăduirea inacțiunii. Voi ajunge și eu acolo?
11
feb. Ceață, burniță, motanii sunt iritați de ceva,
altfel nu-mi explic de ce își depun
excreta în chiuvetă. Lansat într-o
disperare violentă, la gândul că poate Saskia nu-și va mai reveni niciodată (se
crede iar internată în spital), m-am oprit brusc, tocmai sus de tot, dincolo de norii durerii, cu ochii
orbiți de strălucirea unei veselii nebunești. Narvalul Alb, mat, musculos are
sub botul teșit - tragică ironie a soartei - o băltoacă în loc de un de Ocean. Nu mă pot
desprinde de Pessoa, duc cu mine în geantă în permanență Cartea lui, în care subliniez din când în când.: ”Duc cu mine
conștiința înfrângerii ca pe un steag al victoriei. Fie ca Zeii să nu-mi
răpească încă, până în ceasul când îmi voi pierde înfățișarea de acum,
instinctul cu privire la lipsa mea de importanță, confortul de a fi atât de
mărunt și de a putea să mă gândesc la a fi fericit”. E confortul anonimatului. Cine și ce este important pentru
el? ”Poate că marii visători de azi sunt
precursorii celei din urmă științe din viitor”. Conform ultimelor
concluzii ale fizicienilor cuantici și filosofi holografici, avea dreptate.
Cum cered el că trebuie să trăiești ?: ”Singura atitudine demnă de un om
superior e să persiste cu tenacitate într-o activitate pe care o știe inutilă,
sterilă, lipsită de orice importanță”. E atât de lipsit de importanță
faptul că fiecare lucru, ființă, fragment timp, sunt unice? : ”N-a
existat niciodată această oră, nici acestă lumină, nici acestă ființă care sunt
eu... nu sunt nimeni în această lume. Oștirile mele au fost înfrânte dar erau înfrângeri
molatice și nimeni n-a murit. N-am pierdut nici un stindard...orice victorie e o
grosolănie..Învingătorii devin satisfăcuți iar satisfăcut nu poate fi decât
acela care se resemnează. E puternic numai acela care se descurajează în
permanență. Cea mai bună situație și cea mai demnă purpură există în abdicare. A gândi înseamnă
a nu ști să exiști.” Literatura simulează realitatea dar o și reînnoiește. A
rosti e a reînnoi, e ”o spirală, un cerc care urcă fără să se închidă
niciodată, un cerc virtual care se dedublează și se înalță fără să se realizeze
vreodată, un șarpe fără șarpe care se înșurubează vertical în nimic...A rosti,
a ști cum să zici e tot ceea ce valorează în viață”. Da, mă pot întreba și
eu ca și el: ”regret eu oare că nimeni nu citește ceea ce scriu? Scriu să-mi
distrag atenția de la faptul că trăiesc, ...vasta întindere a pământului care
primește în sânul ei morții va primi, chiar dacă mai puțin matern și aceste
biete hârtii.” Eu copiez aceste rânduri destul de liniștit, deși
circumstanțele s-au străduit copios, să-mi aducă cât mai multă
neliniștire.
Mț 12 feb. Ar trebui să nu ne legăm de nimic
pentru că nimic nu e sigur, toate alunecă spre necunoscutul lor și asta
neliniștește totul, fie că va veni ceva bun sau ceva rău. Avem impresia că nu putem ști ce va fi, dar de fapt știm: ceva rău. Zdrobit de ghinioanele care se țin lanț
de mine de o jumătate de an, aflat între
fălcile unui buldog sau în gâtlejul unei anaconde care mă înghite milimetru cu milimetru, nu-mi
rămâne decât să evadez ”cu pușcărie cu tot”, spre zări mai senine, virtuale: derulez pozele din
ultima expediție poate chiar ultima din viața mea. Am fost de două ori în
Regatul Coram iar peisajele destul de asemănătoare în tot nordul Africii, sunt
redundante. ”Răsfoirea” electronică a acestui album, e un automatism
liniștitor. Sunt ca o pasăre care-și ciugulește penele sau o maimuță care se
purecă atunci când, în experimentele lui Lorenz, sunt supuse unui stres
supraliminar. Dacă aș fi credincios aș prefira boabe de mătănii – sunt norocoși
cei echipați cu un astfel de ritual hibrid, jumătate spiritual, jumătate
material, cum suntem și noi - hibrizi de trup și suflet.
E noapte în cuhnie, parcă dintotdeauna și tot de atunci sunt singur,
absolut singur, în noaptea în care o muzică bizară cântă o iubire gratuită,
dăruită sieși, în timp ce cotorul alb al țigării zace lângă scrumieră ca trupul
unui aviator mort, lângă aeronava zdrobită. Seara
asta ar trebui să fie una lucidă , să iau decizii în ce privește modul
meu de a exista în viitorul apropiat. Dar nu pot decât să rânjesc de unul singur, cu gura mea narvalică, în lipsa incisivului spiralat, crescut invers, spre interior. Focul ochiurilor de
aragaz sâsâie ca expirația unui șarpe mare, balaur din basme și balade. Drumul
de la narvalul alb la balaurul infernului ar trebui să fie unul
lung cât o viață dar eu am ajuns deja aproape de stihie. Trebuie să mă opresc, să încetez să mai gândesc, să simt, să lăcrimez; capul îmi
cade în palma stângă în care țin țigara sinucigașă - e o bilă negânditoare,
un fruct orb, tăcut, timpul trece cum a trecut și până acum,
nevăzut și neauzit, în el însuși. Nu pot acuza pe nimeni de tot răul din lume. Și urmează o noapte atât de lungă! De jos, din adâncul interiorului,
Hefaistos ridică totul la suprafață pe vechile și cinicele lui
pârghii de foc, din porunca unui zeu mai mare decât Zeus: zeul Absurd.
13 feb. În curtea interioară coboară dintr-o limuzină
neagră, un bărbat ras în cap, foarte elegant, cu borsetă și pantofi de
piele moale, învăscut în armura siguranței de sine. Dar ce armură se poate
opune timpului? Cele de fier ruginesc prin pământ sau dorm somn de moarte prin
muzee, carapacele țestoaselor, scoicilor, gândacilor, dorm golite de viață, pe
țărmul oceanelor sau în litierele pădurilor. De unde provine eleganța acestui om?
De la faptul că e îmbrăcat complet în negru, ca un cioclu? De unde provine cuvântul cioclu? Cioclu, gropar sau
dricar, e o persoană care transportă morții la groapă și vine de la bulg. țokla. Dar bulgara de unde vine? Mi-am dat seama azi, că scrisul meu nu e altceva decât un nenorocit
de cioclu prevestitor de rele. Nu-mi
dorisem asta, pornind să scriu în deplină fericire a liniștii pierdute.
În cartierul de pe deal, de dincolo
de fosta pușcărie, ciorile fac o hărmălaie decorativă în cer iar în cuhnie, aripioarele
de pui puse la prăjit scot un sunet ca un ropot de ploaie, aruncându-mă în
dilemă. Ce să redau? Ignor zburătăceala clipelor exterioare și mă
concentrez pe aripioarle de pui, că tot nu m-am ocupat până acum de acest
element anatomic fără de care zborul nu e posibil. Cum să prăjești ceva
destinat zborului? E la fel de absurd cu a prăji aripi de fluturi sau de avion, înătătoare de pești care zboară invers, imers. Extrag o țigaretă din pachetul
de Dromader, ascult o muzică de jazz
selectă, optimistă, în compania prosperității hipertrofiate artificial a marilor
cartofi, a marilor portocale și a marilor pere îmbujorate de o rumenelală comercială,
care-i face să vomite pe ecologiști.
15 feb. Complect asemănătoare și
complect diferită
de toate, e ziua asta. Sunt tot
atât de liniștit pe cât sunt de neliniștit. Din păcate nu am această optică
echilibrată în fiecare zi, nici măcar în fiecare oră. Sunt ca o roată volantă
care cade din tristețe în veselie, nerămânând în echilibru decât o fracțiune de
secundă, în care se schimbă macazul. Citesc în metrou o pagină antologică din Pessoa
și mă întreb: dacă știe totul despre cum trebuie să trăiască un om, de ce se mai
chinuie? : sunt mai de plâns cei
care vor realizabilul decât visătorii nerealiști. Primii sunt sclavii
exteriorului, ceilalți sunt liberi să trăiască detașați, ca în somn. Iată
și o intuiție genială a biocentrismului actual: spiritul meu se izolează de
jumătate din materie (deci lumea e măcar pe jumătate spirit uman). Deși stăruie
atât de dureros în cunoașterea de sine își dă seama că are șanse mici: n-am să scriu niciodată o pagină care să mă
dezvăluie sau care să dezvăluie cât de cât ceva..am eșuat așa cum a eșuat
întreaga natură.. a scrie e un viciu înjositor, scrie el, balansându-se ca
o mamă nebună care continuă să-și legene copilul mort. Instinctul care persistă sub aparența inteligenței noastre provine din
circumstanțe exterioare. Acest supraom suferă cu nu poate fi doi regi
simultan, domnind peste două regate cu legi diferite, de parcă ar aparține unor
universuri paralele, intim apropiate dar reciproc intangibile. Mereu face
saltul pisicii lui Schrodinger între două stări, viață și moarte, mereu duce
dorul simultaneității pe care dacă am ave-o am fi zei. Nu e ușor să exiști când
puteai mai bine să nu te fi născut dar dacă așa a fost să fie „ ... trebuie să
rămânem neclintiți nu pentru că am fi drepți ci fiindcă suntem noi înșine iar a fi tu însuți înseamnă a nu avea nimic
comun cu lucrurile exterioare care se prăbușesc, chiar dacă se prăbușesc
peste ceea ce noi suntem pentru ele. Pentru cei mai buni dintre noi viața
trebuie să fie un vis care refuză confruntările” Iar apropos de tendința mea de
a mă refugia în imaginar și inacțiune scrie: a nu exista continuând totuși să
meditezi, înseamnă a avea tronul. A nu cere, continuând totuși să râvnești,
înseamnă a avea coroana. Le păstrăm pe cele la care am renunțat..visând la ele
intacte”. Iată și agreabila pentru mine ca zoolog, atenție acordată relației
om- animal sau mai degrabă invers: ”...nimic
nu deosebește viața omului de a animalului, ambii fiind aruncați fără știința
lor printre lucruri, în mijlocul lumii”, nici unul neputând depăși propria
percepție și cunoaștere. Iată și unul cu pisică și cuhnie! ”Pisica se întinde la
soare și doarme. Omul se întinde în viață în toată complexitatea ei, după care
adoarme în ea...cu toții, oameni și câini, pisici și eroi, purici și genii, ne
jucăm de-a existența fără să ne gândim la ea cu adevărat.. sub imensa pace a
stelelor”. Pessoa rămâne pajul unui rit neînțeles, înveșmântat în viață,
executând ”fără să le pricep rostul, anumite gesturi și anumiți pași, anumite
ocoluri și reverențe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia.. și voi
putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel de fel de bunătăți întinse pe
mese, în uriașele cuhnii, să zicem din fundul grădinii”
Am dat citate extinse pentru că nu
m-am putut abține și pentru cei care din varii motive nu l-au citit pe Pessoa
și poate vor să vadă cu ochii lor, mostre scrise chiar de el. Normal ar fi să
închei aici aceste rânduri ale mele de sub titlul Saltul pisicii, pentru că pare imposibil să mai scrii ceva după
astfel de realizări dar dacă el nu și-a putut oprima umilitorul viciu de a (se) scrie, nu pot nici
eu. Așa cum, încercând să descrii un peisaj te descrii de fapt pe tine,
încercând să spui ceva despre un scriitor, spui ceva despre tine. Așa stând
lucrurile, mă cutremur cât de superficial am descris până acum păduri, munți,
deșerturi, oceane, or scriitori și artiști. Poate că am greșit mult dar
greșeala după Solomon Marcus e sora jocului iar jocul e fratele lui Dumnezeu.
În mitologia mea, rudele și progenitura nu sunt altceva decât subdiviziuni ale
lui Unu, autoîmpărțit în joacă, din
plictiseală.
Azi e vreme închisă. Narvalul e de un alb intens, iradiant. Folosesc mai multe
elemente din decor decât Pessoa pentru că sunt ne distilat, am aderențe
primitive de care nu sunt în stare să mă separ
și nici nu vreau, pentru că de fapt îmi plac. Am vorbit de exmplu la
telefon cu Di Ana despre cea mai gustoasă mâncare din lume: carne de porc
scoasă din garnița cu untură în care se întinge mămăligă fierbinte. Bunicul
Peter, încingea untură și punea în ea frunze de varză murată care sfârâiau.
Continui deci să exist și să scriu sau să exist ca să scriu, dacă doar așa îmi
place să exist. Dacă într-o zi, într-un viitor căruia nu-i voi mai aparține,
frazele pe care le scriu acum vor culege laude, voi avea în sfârșit și eu pe
cineva care să mă înțeleagă, cineva apropiat, o adevărată familie în care să mă
nasc și să fiu iubit, spui, iubite Fernado în măiastra-ți carte. Ah! dacă n-ai
fi avut tocmai păcatul pe care-l
hulești, de a înțelege prea mult, dacă n-ai fi știut de la început că niciodată
nu vei obține nimic din ceea ce ți-ai fi putut dori, Fernando! (să-mi permiți
să-ți spun pe nume, acum când știu că ceri iubire de dincolo de timp, din
timpul trecutei tale vieți). Bine măcar că ai știut că ești genial și n-ai
exagerat! Să facem un exercițiu de iubire retrospectivă, nimic neputând exista
decât retrospectiv, să forțăm doar puțin nota și să vedem dacă totul e real sau
e doar o impresie. Dacă totul este doar impresia noastră despre el, îi lăsăm
libertatea de a exista fără noi și el există degeaba, e nul în absența unei
minime observări și evaluări. Dar pentru asta e nevoie de distanțare. Se crede
că melcul nu vede la o distanță mai mare de 6 mm și ce valoare ar avea gândirea
lui dacă ar avea-o? Fernando are o părere de neclintit: totul e real și ireal
în acelaș timp, ceea ce spun și fizicienii cunatelor. Dar dacă totul e la fel
de ireal pe cât e de real, irealul are aceleași drepturi cu realul și totul se
anihilează la zero. Ce mai există și ce mai putem face? Fernando spune să
rămânem absolut nemișcați, orice mișcare fiind cumplit de obositoare dar nu
cred că nemișcarea poate fi o soluție când e saturată de morbul plictiselii.
Acum îmi amintesc că Fernando avea o părere asemănătoare cu a mea despre
Dumnezeu: nu poate fi deplin încântat de eseul lui – Natura; ea e o enormă eroare,
după cum poate constata ușor oricine.
Aș putea spune că am făcut o obsesie
pentru Pessoa cum am făcut anterior pentru Radu Petrescu, Aldous Huxley,
Octavian Paler, Mircea Ivănescu – toți fiind de fapt niște pessoa – persona – măști în teatrul lumii, unde se joacă jocul de a
fi și a nu fi. Funcționez deci prin obsesii. Sunt un tip obsesiv ca și toți cei
de mai sus. Scriu printre rotirile mele sufiste printre crătiți în cuhnie. Dacă
am putea zări schimbările milimetrice și pe cele mult mai mici, am vedea că
nimic nu se produce brusc și nimic nu ne-ar mai putea lua prin surprindere. Dar
în mod ciudat, lipsa oricărei surprize e o uriașă pierdere; trebuie să ne
întoarcem la modestia suprafeței, a bunului simț de a ne încrede în ceea ce
vedem și gândim. Despre acest rău de unde pornesc toate nenorocirile mi-am mai
povestit mie însumi și mereu am uitat. Privesc fațada lui B1 care-mi ține
companie de atâția ani cu ferestrele lui divers luminate: mi-a oferit prietenia
unei proximități și a unui joc familiar. Jocurile interior / exterior, aproape
/ departe, real / ireal, anonimat / notorietate, bine / rău, adevăr / minciună,
suprafață / centru, bine / rău și tot așa le nesfârșit, au fost jucate de
Pessoa cu prețul vieții dar el s-a cantonat mai ales în jocul unu / mulțime și
în tragedia neputinței trăirii simultane; a avut, aș putea spune, un sindrom
holografic, recunoscut astăzi nu ca patologie ci ca posibilitate fizică și
psihică. A fost una din multele lui intuiții geniale.
16 feb. E Sâmbătă, fulguiește
somnolent
și Marc Aureliu e tot mai drăgăstos
cu cât devine mai viril și cu cât urina îi miroase mai puternic a bozie
amestecată cu mentă. Încearcă să-l posedeze pe Bobiță ”cu o sculă minusculă”,
roz, ascuțită. N-am ce le face, nu-i pot castra decât la toamnă! Pe micul ecran
ni se oferă imaginea cocainei - o plantă verde cu mici fructe roșii, harta
Americii Centrale cu Panama și localizarea Medelin ului, apoi Colosseum ul roman.
Sakia s-a trezit, și-a băut cafeaua și a readormit cu ochelarii de distanță la
ochi - se îndepărtează lent de realitate, ca o corabie dispărând insesizabil
dincolo de orizont. Oricât voi avea de pătimit cu îndepărtarea autistă a
Saskiei de lume, viața motanilor trebuie să meargă cât mai normal înainte. Îmi
voi aduna jurnalele din expediții într-un singur volum cu poza lui Unimog în
plin soare, în fața coloanelor albe ale Palmirei pe copertă iar pe dos un gecko
de aproape, orbit de soare. Dar oare nu
e mai bine să continui să scriu în anonimat fără dorința de a publica? În
ultima instanță a publica e ceva atât de indiscret, de impudic, îmi spun
ascultând vântul care urlă ca un lup de deșert pe sub ușa de metal prost
montată.
17 feb. Nu mă supăr că Saskia face
baloane de săpun
cu frenezie, mai ales când crede că n-o văd, cum nu mă pot supăra pe motanii
care-și iau avânt și ajung din viteză, într-o clipă, pe marginea de sus a ușii,
pe rama ferestrelor deschise, or în fundul
dulapurilor. Credeam că o să am o zi liniștită, somnolentă, ascultând hituri și privind volutele helicoidale
ale stolului de porumbei care încearcă să spargă monotonia geometriei penitenciare a cartierului, când, brusc, mă cuprinde durerea
ascultându-i pe Michael Jackson și Witnhey Huston - oglinzi
cântătoare, zdrobite prematur. Dacă e adevărat că noi suntem asemenea zeilor,
zeii sunt muritori ca și noi, în oglindă. Jackson poartă o geacă portocalie care-l face să
semene cu puii de lăcustă marocană și nu poți să nu te întrebi unde a putut să
dispară definitiv atâta energie concentrată? Când
patrulează pe scenă, la braț cu o prietenă la fel de suplă, îmi doresc
subit să fiu cu ea în locul lui, pe plaja unei insule exotice, cu palmieri
foșnitori în briza oceanului. (Azi a nins puțin. N-am gătit nimic în afară de
cremwurști și cafele).
18 feb. Aruncat dincolo de timp prin
întreruperea
ritmului, eliberat din prizonieratul oricărei activități (am două zile
libere din cauza centralei termice defecte), n-o să fac nimic decât să ascult
muzică și să mă joc cu motanii. Trăind, nu facem decât să inventăm rosturi și
țeluri. Morarul care doarme în moară se trezește când ea se oprește, alertat de
liniștea ireală – realitatea nimicului
nostru. Când reiei lucrul după un concediu reușit, simți cel mai clar absurditatea
oricărei preocupări. De ce trebuie să faci un lucru și nu altul, de ce trebuie
să faci ceva? Are rost să te frămânți și să suferi pentru un vis neâmplinit,
pentru un război pierdut?– lumea continuă să existe ca și înainte și nici un
mort n-a putut s-o facă să moară odată cu el. E nevoie de multă bunăvoință ca
să-ți continui exitența hărăzită ție de niște întâmplări anterioare și străine.
Se întunecă devreme și nu știu dacă ce aud e vântul sau sunt lupii din filmul
înregistrat în pădurile noastre bătrâne, unde o femeie trăiește singură de 24
de ani iar astă toamnă lupii i-au omorât un câine care a apărat-o pe când căra apă de la un izvor îndepărtat. Realitatea și virtualul se amestecă și în mintea mea ca în a Saskiei,
care doarme noaptea, aproape toată dimineața și vreo oră după prânz. Motanii dorm
cu capetele date pe spate și li se văd colții mari, de fiară. Negri cum sunt, par
corcituri între fiare și diavoli. Bieții diavoli imaginați și bieții îngeri
asexuați, din cerul în care nu te poți agăța de nimic! Numai timpul care trece, dă noimă lumii, chiar dacă e o iluzie. Dacă în universul holografic mișcarea e doar o impresie, viața ca formă de
mișcare, e o impresie. A cui? Azi n-am gătit nimic: m-am hrănit cu zacuscă și
cu hituri eterne. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-un castel cu biblioteci, pinacoteci
și servitori ceremonioși. Poate că altele ar fi fost melancoliile și
plictisurile mele, într-o ambianță luxoasă dar nu-i nimic: fantezia mea
decolează pe deasupra oricărei mocirle mă face să mă simt bogat atâta timp cât
mă iluzionez sau visez. Iluzia și visarea sunt diferite: iluzia e o aparență complet
falsă, pe când visarea își are temelia în realitate.
Mț 19 feb. Eu m-am născut la 19 ani
dintr-o privire, nu dintr-o mamă, și m-am prăvălit în viață ca într-o
moarte. Am trăit mai puțin decât o efemeridă. Am scris ca să-mi fac suportabil
conflictul, iar ce am scris nu ar putea purta alt titlu decât Conflict - cuvânt care ar putea induce
în eroare ca fiind acțiune. Viața mea a fost numai contemplare chiar și
încleștat în cea mai neînduplecată desfășurare faptică. Azi aveam chef să
citesc și să visez dar a trebuit să merg la Poștă unde am stat mult la coadă,
apoi în piață unde totul e luminos și zâmbitor de dragul comerțului, apoi am
gătit mâncare de mazăre și am prăjit pește. Așa s-a spulberat dispoziția
mea, artistică în ceastă zi
însorită de februarie. M-a consolat filmul despre Nucu Pandrea, un descendent al
lui Brâncuși, cu care seamănă izbitor, nu numai la chip ci și la minte: vrea să
creeze o ”școală de cântăreți din frunză”. În timp ce curățam gresia, chiuveta,
aragazul, a început să cânte Iglesias și totul a redevenit poetic. ”Când amiaza
cade în singurătate / scriu, deși nu folosește la nimic amăgirea prin scris /
și nici o artă / dar pustie ar fi trecerea noastră / în lipsa amăgirilor. // Acordeonul acordează lumea. / Cântecul lui
amorțește teama / și focul poeziei se stige-n melodie, / pe o stradelă,
/ la un colț de lume înduioșată. / //
Însângerată mi-e inima / în seara însângerată de soarele roșu al ferestrei. / O
pată de sânge roșu băltește / pe albul tipsiei, / spintecate sunt inimile
sfeclelor roșii ”. Nu pare să existe nici o legătură între însângeratul meu suflet, paharele de vin
roșu băute și lecturile tenace din Cartea
neliniștirii, care nu are început și sfârșit, ci numai mijloc. Mijlocul nu
înseamnă nimic, mediocrul e doar o conjunctură a capetelor și nu înțeleg de
ce-mi sângerează sufletul, când seninul ar putea limpezi totul în transparență,
printr-o simplă ocheadă aruncată din depărtarea de unde bate vântul inimii. Inima gândește, creierul servește doar la răcorirea
sângelui, credea Aristotel și avea dreptate. ” Joc pierdut pe marginea
drumului amintirii, / muzică pe muchia tăcerii alunecând, alunecată, / în
lumina lunii înecată / - asta-mi fu întâmplarea-mi numită viață: zbor de gândac
din pământ, în gura liliacului de seară din alt univers – zbor scurt // Hâită, indescifrabilă, era muzica
undelor suprapuse, / delirând ca viața mea, în timpanele serii:/ unii cântau
una, alții alta, / foarte convinși, fiecare, / în singurătatea nopții fermecate,
/ care nu exista, / cum nu erau nici ei. / Era doar luna enormă, monstruoasă, /
în deșertul zădărniciei. // E plictisitoare orice încercare de a
explica un lucru; el rămâne mereu prea departe de simțuri și dispare când vrei
să-l fixezi în cuvinte. Scrisul e din cauza asta un lucru obositor și nici
muzica nu reușește mai mult: în clipa în care spune ceva – clipa e moartă
demult, ca steaua poetului și asta e înspăimântător deși pare frumos - noi
atunci nu suntem nicăieri.
Mă aplec să caut sub pat o
pastilă a Saskiei și simt o atingere fină pe pleoapă – un sărut al lui Aurică
cel fin, deștept și viril. Îl iau în brațe: în mustața stângă are un fir alb,
deci e Bobiță! Nu-mi mai pot retrage sentimentul – asta înseamnă că îi iubesc
pe amândoi la fel. Mi-am făcut un cadou. Animalele sunt mult mai rotunde decât
noi: nu și-au pierdut nici ferocitatea dar nici iubirea necondiționată!
20 feb. Din august anul trecut, de
când cu întoarcerea noastră
de la Yanis cu Fatam bolnavă,
urmată de agonia și moartea ei și de delirul Saskiei.. de șapte luni viața mea
e un infern. Uneori până și în pisoiașii negri văd un semn al Hades ului deși
nu-i urăsc și știu că în adâncul inimii mele ei sunt albi ca spuma laptelui sau
a oceanului, ca banchizele între care înoată narvalii albi. De aia le zic în
glumă pessoi, de la Pessoa.
-
Ce
naționalitate are Pessoa, portughez? mă întreabă Saskia aproape adormită, citindu-mi
gândurile ca de obicei
-
Si
señora, viene de la pessoa (persoană)
care în latină e persona, care
înseamnă mască.
-
Portughejii
ăștia breji fonfăie latina ca să facă din persona pessoa. Vezi că pessoii tăi
ți-au scris o poesie în cadă.
-
Merg
la ei. Somn ușor!
-
Și eu
te iubesc, îmi spune prin somn
Și eu pe tine și pe pessoi și pe Pessoa, care
scrie: ”Lucrurile visate au numai partea dinspre noi..cealaltă parte nu poate
fi văzută. Nu le poți da târcoale..Partea proastă cu lucrurile din viață e că
putem merge să le privim din toate părțile. Lucrurile visate nu au decât partea
pe care o putem vedea..Ele au numai o față, la fel ca sufletele noastre. Ideal
pentru mine ar fi să pot trăi cu totul într-un roman și să mă odihnesc în
viață.”
Motanii negri aleargă ca nebunii în iubirea și
toleranța mea absolută de care ei își dau seama deplin, altfel n-ar face-o, în
timp ce Africa de Sud de pe micul ecran, e de trei ori cât Franța și e scăldată
de două oceane: Atlantic și Indian. Dacă n-aș fi prins în existența mea împreună
cu Saskia, acolo mi-ar plăcea să trăiesc, în brațele unei negrese sau metisse.
Dacă iubești Africa ar fi păcat să trăiești cu o blondă, normal e să trăiești
cu o cafră sau o negressă creață și fină ca o bijutertie scumpă. Lumina
deșerturilor africane mi-a dat întotdeauna odihnă și încurajare în existare.
21
feb. Visele nerealizate sunt cele mai fidele. N-au trădat
idealul în carnea alterabilă a vreunei împliniri. ”Nu suntem cu adevărat decât ceea ce visăm
căci restul, de îndată ce se realizează, aparține lumii și celor care ne
înconjoară. Iar dacă mi s-ar realiza unul dintre visuri aș deveni gelos, aș
socoti că acceptând să se realizeze m-a trădat.” (Bernardo Soares, ajutor de
contabil în Lisabona).
Narvalul –
Suflet de Pisică, plutește pe deasupra micului scuar în formă de inimă unde e
implantat în curtea ascunsă a muzeului, nevăzut decât de foarte puțini (și
poate nici de ei) așa cum îl văd eu. Oceanul și-a trimis ca mesager o muchie de
aripă de apă – mocirla de un verde negru, adunată sub narval de la ploia din
timpul nopții. Sunt liniștit, assossegos, astăzi, cu sau fără motiv. Ce sunt
motivele pe care le culegem din exterior și le transformăm după digerare în
interior, în umori, stări, dispoziții? - repere care ne ghidează în noaptea
neființei când aterizăm în ținutul temerii sau decolăm într-o bucurie
subiectivă. Uneori cred că nimic nu poate proveni decât din exterior iar
alteori că nimic nu poate exista decât în interior. Altfel spus, uneori simt că
numai în afara formelor se poate vedea, auzi, pipăi și gândi, că numai în afara
lucrurilor unde se ciocnesc faptele și ideile se petrece totul de care depinde soarta oricărui interior, alteori
cred că nimic nu poate exista decât dincolo de o pieliță definitorie,
ocrotitoare a unui miez. Pun cotul drept pe birou, îmi spijin capul în palmă și
privesc pe sub bolta ferestrei, în adâncul albastrului cenușiu, indistinct, al
rețelei de crengi; în brațul stâng sprijinit de speteaza scaunului simt inima
pulsând în arteră, ca o vietate necunoscută. Toba din muzica ritmată dă replica
inimii. Rațiunea e o mare anomalie, o eroare care a complicat zadarnic
infinitul. Nu poate exista fericire în aceste condiții.
22 feb. O dimineață atotputernică,
în care
se poate întâmpla orice: rău, bine.. m-am trezit cu noaptea-n cap și o să plec
așa, cu ea în cârcă, la scârbici ca să ajung cât mai devreme acasă. Fierb ouă
moi, hrănesc pessoi, îl pun pe Pessoa în geantă, pun un borcan cu sfeclă roșie, un cârnat și niște
brânză în sacoșă și plec. Plouă. Nu mă întorc după umbrelă – e Vineri și o să
am timp să mă usuc. La intrarea în gaura de vierme se vând prăjituri. Cumpăr una
și încep să mănânc dar când să trec printre bețele batante de inox care ne
numără ca pe oi, lovesc borcanul; zeama roșie ca sângele lasă pete suspecte
pentru cel puțin un călător, căruia îi cade fața când vede că încep să scot
diferite pungulițe ”însângerate” și le pun în coșul de gunoi. Am aruncat, nu-i
așa o ureche, un nas, o inimă și un creier de om. Îmi e frică de puterea malefică
a acestei dimineți. Direcția și sensul călătoriei Narvalului Alb, curat, plouat
pe trunchiul și pe coada musculoasă, îmi rămân necunoscute. Narvalii sunt
inorogii visului meu de libertate oceanică. Aseară, făcând ordine în dulapul cu
lenjerie dărâmată de motani, am găsit o filă îndoită, îngălbenuită și ruptă la
un colț, pe care Saskia scrisese mare ”Rafael”.
În interior era un mic jurnal ținut de ea pentru puiul ei de broască țestoasă. Un
foarte scurt jurnal al unei ființe moarte prematur și care se încheie așa: ”5.
Feb. 199.... a murit probabil în somn, probabil de deshidratare sau insolație
de la veioză. În ultimele zile făcea pipi rar iar căcuțul era mic și tare.”
Cimitirul lui se află în grădină, lângă al Fatamei, l-am îngropat eu la
rădăcina unui arțar și un arac uscat i-a marcat ani buni mormântul. A murit de
hipertermie pentru că Saskia nu l-a lăsat să hiberneze unde voia el, în spatele
veceului unde era răcoare și umezeală și avea condiții ideale. Am insistat atunci
să-l lase în pace. Iubirea e o fiară . După cum reise din jurnal, Saskia a
mai făcut și alte greșeli: i-a dat carne crudă și slăninuță, nu doar salată, volbură, frunze de
varză. Degeaba l-a iubit și i-a făcut desene, cum ar fi cel sub care scrie:
doarme cam așa (cele 4 lăbuțe în direcții diferite și capul în jos, într-o
parte). Ăsta e romanul viețiii de 8 luni a lui Rafael, smuls din Dobrogea dintre
rudele lui matusalemice Michelangelo și Leonardo. Angreanjele lumii chiar sunt
exagerat, nemilos de fin ajustate.
Dacă nu mi-ar
fi frică de puterile acestei zile ciudate, poate aș îndrăzni să cred că Saskia chiar își revine spectaculos. Furat
de aceste gânduri în kuhnye, am pierdut legănarea crengilor elastice ale
arțarilor în lumina pieritoare a zilei. Pessoa spunea că pe el l-ar durea mai
mult un arbore doborât decât un om decapitat, pentru că în viziunea lui arborii
trăiesc mai mult, sunt mult mai înalți și mai verticali decât oamenii.
” Plouă încurajator, cântă în ploaie privighetoarea
peltică Mireille. Plouă proaspăt, viril, nu dulceag. E o oarecare noapte
ploioasă și o muzică sinceră. Melodiile curg neoprite, din ce în ce mai romantice,
curg ca unse, ca parapantele pe pante, pe pantha rei, ca schiorii pe trambuline,
ca boberii pe jgheab, ca bărbații în femele. E adorabil acest ciupit de vărsat
de vânt, Nicu Alifantis din strada Romană nr. 9 când spune: ” numai noaptea vino, când tăcerea / se
lovește tainic de ferești,/ eu nu știu ce fac în încăperea / unde stau
și-aștept să te ivești”. Dedic această seară romantică amintirii
camarazilor de bar dispăruți; ploaia cade udă și neagră pe negrul asfalt, în
negrul cartier al nopții și numai veșnic tânărul Iglesias mai lipsea ca să mă
zaharisesc complect. Plouă. O atât de proaspătă umezeală cuprinde totul,
zadarnic mă așteaptă Saskia cu palma deschisă ca o cătușă, să mă facă
prizonierul iubirii ei ca să poată adormi, umblă slobozi pe-afară câini
vagabonzi, ca prin moarte fantome, există și o libertate nedorită, o nebunie.
Ploaia bate toaca monotoniei, emigrez pe poetci umede, suprasaturate, în
pădurile tropicale. Culcă-te fără mine Saskia! E o noapte prea ploiasă, cinematografică
și eu nu pot adormi, sunt prea sensibil, simt cum mor în fiecare clipă doar
pentru că nimeni nu mă-nțelege chiar dacă unii îmi spun uneori: ai condei, de
parcă condeiul ar scrie singur, singur și el ca și mine. E plăcut în cuhnie pe ploaia asta, unde o să
stau până termin cele 20 de gloanțe din pachetului de țigări, fără să-mi pese
că moarte scrie pe ele. E o noapte
îngăduitoare, o să scriu până-mi amorțește mâna, că ăsta mi-e stilul: încep cu
cuvinte simple, spuse sincer doar mie și sfârșesc beat, la țărmul mărilor și
oceanelor”.
