luni, 15 iulie 2013

SALTUL PISICII 21

22 dec. Vâscul  verde l-am numit Cernnunos,

 și l-am agățat sus la geamul logiei sudice; printre ramurile lui privirea plonjeză în abisul ceții de afară. Ieri am făcut salata beuf și aștept să-mi vină cheful să amorsez Marea Oală cu sarmale. Fumez Dromader, în cuhnie, ascult muzică și scriu cu creionul pentru că Marc Aureliu mi-a spart pixul în dinți. Udăm împreună florile (el, cocoțat pe ceafa mea, lipit de ureche, toarce și mă gâdilă cu mustățile a rugăminte să nu-l dau jos), sub coarnele de cerb ale Vâscului; conturul și structura vâscului, se citește pe fundalul ceții ca un unvers rotund, ramificat în sine. Frământ carnea tocată cu mirodenii iar motanii stau lipiți de prag inhalând mirosurile și pândind momentul prielnic să fure. Până acum au reușit să înhațe un caltaboș mic, și să-l mănânce sub pat. Desfășor fustele pliate ale verzei murate, ca niște cape toreadorești dinspre miezul fără valoare.. sarmalică, sărmălească. Decupez nervura cu o foarfecă mare. Există cârnați tocați cu barda, de ce n-ar exista și sarmale tăiate cu foarfeca? Zeul Vâsc arată frumos în geam cu frunzele lui verzi ca elicele și fructele mici, albe ca niște planete înzăpezite. Torn în capul sarmalelor o oală de apă fiebinte, le dau la cuptor și gata! Mi-am plătit libertatea pentru zilele de vacanță. ”Operațiunea Sarmaua” mi-a răpit o jumătate de zi.  Afară, în cețoasa lume a exteriorului, ca și în amintirea mea, e dizolvat sufletul Fatamei. Picătura de vin roșu de pe filă este identică cu cea de sânge de pe mâna mea - motanii mi-au folosit mâna ca pe o liană, ca să se suie pe mine – alcătuim împreună, o pădure tropicală într-o iarnă cețoasă.

    24  dec. Motanii execută mari salturi arcuite

 în sus și umblă țanțoș peste așternuturi, cu coada ca un bumerang. Eu mă aflu în faza jocurilor cu ei și cu mine însumi. Sunt jocuri suprarealiste. N-aș putea preciza perioada în care mă aflu, cum fac pictorii: de exemplu, perioada albastră. Suprarealismul este o metodă de cunoaștere, bazată pe asocierea spontană a materiei și a delirului, spune Paul Mihalache într-un eseu despre Salvador Dali. La Dali, sub aspectul eternității, materia e un concept iluzoriu iar timpul ca discontinuitate e o veche obsesie a omenirii. Heraclit credea că timpul e numai conștiința noastră despre el, iar Spinoza că timpul nu este o calitate a lucrurilor ci doar un mod de a gândi. În secolul 20 timpul este locul comun al literaturii și al științelor...naturii. În literatură, timpul este unul psihologic, nu cel cronologic, real, scriitorul fiind cel care-i dă aparența obiectivității. Pentru Borges, în Miracolul secret (El milagro secreto), un an e o fracțiune de secundă. După Dali, timpul e relativ, elastic dar ireversibil.
  Motanii sunt exilați pe gang, ca să nu dea atacul la cozonac. Nu-i plâng: sunt doi și se consolează. O mare consolare i-a adus prin nașterea sa, ”doi” lui ”Unu”. Noi, care suntem mulți, i-am adus mult mai multă consolare. E ciudat să a flu că scriitorii optează pentru a nu fi moderni ci anacronici. În Marele masturbator (The Great Masturbator) Dali refuză circumstanțele momentului și locului, imaginând o lume numai din figuri și semne. Dar dincolo de hotarul transcendenței stă și așteaptă omul. Frumos spus, deși, vai mie, am uitat iar să notez cine a spus-o. Oricum, dând o tură prin câteva zeci de lucrări ale lui Dali, i-am văzut rotund opera pe care nu mi-o imaginam așa, de la Somnul la Jungla umană și la Le Triomphe de Nautilus. Are, foarte clar conturată, obsesia timpului neiertător.

    25 dec. Totul se strică atât de ușor și se repară atât greu!

 Există un diabolism al amănuntelor. Pixul ros de motani l-am bandajat cu banda adezivă cu care am fixat peretele cabinei de duș dsprinsă de salturile lor în sus, către geamul prin care urmăresc păsările de pe crengile arțarilor. Au dărâmat telecomanda veche și ea s-a desfăcut în multe componente, umerii și spatele îmi sunt pline de urme de gheare, viața mea e la fel: roasă, plesnită, lipită cu scoci de la Soci. Toate sunt de un perfect ridicol dar nu sunt scutite de teroarea amănuntelor. Diavolul e în amănunte! Nu e frumos că am pomenit de Necuratul în zilele nașterii Domnului dar Dali nu se sfiește să ridiculizeze nimic. În opera lui, Dumnezeu, nu apare decât ca un balet, o gesticulație ne necesară, un delir în văzduh. Crucea e o iluzie patologică. Calul  atacat de lupul – ciuline, pare un zeu mai frumos decât Isus. Nu știu dacă Dali se considera credincios sau nu, pentru că sunt un mare ignorant (net ul zice că ”deși educat ca ateu voltairian, se pare că și-a găsit până la urmă credința”). Aseară, când am frunzărit albumul electronic cu 200 de lucrări pictate de el, am realizat unitatea operei lui năstrușnice: o absolută originalitate,  dominată de filosofia neantului, consolatoare in extremis. Iată ce am înțeles: formele nu sunt nemuritoare și dacă ele nu-și dau seama, le trezește Dali din inconștiența lor dulceagă: le arată adevărul, le devastează fața cu putreziciune și cu gângănii,  le denudează golul, neantul, prin spărturile în pielița lor subțire. Neantul pândește pe aproape, imediat dincolo de coaja celui mai  prosper chip suav, de orice fiziologie or trăire. Pretenția noastră de a exista e atât de minoră! Neantul da, are dreptul să pretindă că există, în irealitatea lui mută: nu numai că e singurul care are dreptatea de partea lui dar este ceva discret până la invizibil. De fapt e generos, lăsând  biata aparență să se iluzioneze că există.
Am o poză făcută de Dichter în Sahel, la marginea Saharei, pe care o privesc uneori: moșul cu tichie de catifea vișinie, pare că stă absolut nemișcat pe terasa de unde ”păzește” deșertul. Totuși mi-am amintit că ”în realitate” bâțâia ușor din cap. În amintirea acestui loc și moment dublu îndepărtat (prin distanță și trecerea timpului), m-a trimis luminozitatea însorită a acestei zile de iarnă în cuhnie. Mă întreb de ce batem noi, echipa de expediționari sui generis, aceleași plaje aproape turistice, când există marile jungle de bambus, marile insule tropicale, marile bariere de corali, marile pampasuri, marile lanțuri montane sudamericane, marile deșerturi reci sau negre din Asia, marile Podișuri și taigaua Orientului îndepărtat? Nu de bani e vorba: nu suntem capabili să ieșim dincolo de cercul neputinței psihologice.

    26 dec. Deșerturile Atacama și Sonora mi-au ținut de urât

 până după miezul nopții. În Atacama există viață doar pe o fâșie îngustă la țărmul oceanului, unde ajunge ceața împinsă de briză; păsările beau efectiv, picătură cu picătură de apă de condens. Chiar dacă nu plouă 30 sau 50 de ani, semințele rezistă și când plouă explodează –  cuvânt folosit și de mine în descrierea unei oaze înflorite.  În deșertul Sonora marii cactuși Saguaro, în caz de ploaie își umflă pliurile ca o piele de elefant, înghițind zeci de tone de apă pe care o rețin cu egoism până la viitoarea ploaie. Am văzut și traversarea Africii în balon. A doua zi, aceste  filme văzute noaptea târziu, îmi par niște vise frumoase. Amintirile, imaginile din cărți și tablouri alcătuiesc o lume mai vastă decât cea trăită fizic. O lume fantastă, intangibilă, e fixată cu maxim respect în biblioteci și muzee, conservată și prezentată ca epifanii împăiate. Lumea culturii e o imensă colecție de deliruri care se varsă în marea banalului și-l ameliorează, îl face propriu visării. Pentru că nu putem trăi simplu: ar fi un păcat și o prostie. Suntem o materie irizată intelectual, curcubee cameleonice emise de psihic, cum sunt toate de fapt. Oamenii practici, cel puțin din unghiul de vedere al poeților, sunt niște anomalii. Fericite sunt jocurile care au parte de spectatori și fericiți spectatorii care-și iubesc echipa! Saskia doarme iar motanii se aruncă de pe orice, ca de pe trambuline, în apă. Muzica absoarbe  sensul lucrurilor și le arată spiritul lor necorporal. Interiorul nu știe că există decât în momentul și în locul unde devine ”exterior în lumină”. Muzica e anterioară oricărui trup: ”Veneno de serpiente por el camino del vento”, sunt cuvinte pe care le înțeleg fără să le fi învățat vreodată. Frec geamurile și dulapurile și-i dau Saskiei cartofi calzi cu cârnați iuți și brânză grasă, alături de o felie de cozonac greu de atâtea nucă și rahat. E o zi atât de gri, de rece și de lipsită de speranță și totuși, pe caniculă, cât de mult am așteptat aceste zile friguroase, când Fatam încă trăia și eu nu știam că vor fi ultimele ei zile! Nu știu de ce, deodată, îmi imaginez Maramureșul nordic în ceață, în umeda depărtare, cu țuica lui tare, cu slănina lui afumată, cu riturile lui vechi și cu religia lui sinceră, cum adastă în el însuși, independent de mine, și care pentru mine înseamnă altceva decât pentru moroșenii caselor de bârne groase; pentru mine el  e Antipodul și orice antipod e un vis frumos în depărtare. // Crengile arțarilor se leagănă în griul de afară cum se leagănă cozile motanilor înăuntru, cum se leagănă crengile muzicii în tăcerea micii vacanțe de iarnă. Dar în acelaș timp, valuri mari de nisip acoperă stânci vulcanice și copaci până la genunchi, valuri mari de apă bat țărmuri străvechi, valuri de timp venit de nu se știe unde, acoperă orice istorie, și inimile se îngroapă în alte trăiri, îmbătrânind cu fiecare altă secundă și toate înseamnă și nu înseamnă nimic. Spații uriașe, uriaș însorite și spații umbrite, împădurite, înzăpezite, există  împreună și singure totodată. // Târziu în noapte și-n viață, mă răzbun ca o fiară în vinul sânge de iepure ucis pe zăpadă, înjur că mi s-a terminat bateria la telefon, înfulec sarmale călărit de mothani, ascult muzică, îi bine! Târziu în noapte și-n viață, îmi amintesc de chiolhanuri prin hanuri, când dimineața lichidam cu patronul chiftelele rămase de la clienți, regulam târfe roșcate fără adăpost, beam cafele tari și coniace ca să ne dregem. Îmi amintesc și de ouăle mari de gâscă, oferite de Javră mică  cetei noastre de nomazi - parcă-l văd adunând ouă mari, albe în așteptarea plecării, holbându-se la ele cu ochii lui ca oțelul, că el numai de asta trăiește: să aștepte plecarea și poate că nu există nimic altceva în viață. Poate că nu contează nimic altceva decât nebunia dorinței de a pleca departe mereu ,spre acolo.