22 dec. Vâscul verde l-am numit Cernnunos,
și l-am agățat sus la geamul logiei
sudice; printre ramurile lui privirea plonjeză în abisul ceții de afară. Ieri
am făcut salata beuf și aștept să-mi vină cheful să amorsez Marea Oală cu sarmale. Fumez Dromader, în cuhnie, ascult muzică și
scriu cu creionul pentru că Marc Aureliu mi-a spart pixul în dinți. Udăm
împreună florile (el, cocoțat pe ceafa mea, lipit de ureche, toarce și mă
gâdilă cu mustățile a rugăminte să nu-l dau jos), sub
coarnele de cerb ale Vâscului; conturul și structura vâscului, se citește pe fundalul
ceții ca un unvers rotund, ramificat în sine. Frământ carnea tocată cu mirodenii
iar motanii stau lipiți de prag inhalând mirosurile și pândind momentul prielnic
să fure. Până acum au reușit să înhațe un caltaboș mic, și să-l mănânce sub
pat. Desfășor fustele pliate ale verzei murate, ca niște cape toreadorești
dinspre miezul fără valoare.. sarmalică, sărmălească. Decupez nervura cu o
foarfecă mare. Există cârnați tocați cu barda, de ce n-ar exista și sarmale
tăiate cu foarfeca? Zeul Vâsc arată frumos în geam cu frunzele lui verzi ca
elicele și fructele mici, albe ca niște planete înzăpezite. Torn în capul
sarmalelor o oală de apă fiebinte, le dau la cuptor și gata! Mi-am plătit
libertatea pentru zilele de vacanță. ”Operațiunea Sarmaua” mi-a răpit o
jumătate de zi. Afară, în cețoasa lume a
exteriorului, ca și în amintirea mea, e dizolvat sufletul Fatamei. Picătura de
vin roșu de pe filă este identică cu cea de sânge de pe mâna mea - motanii mi-au
folosit mâna ca pe o liană, ca să se suie pe mine – alcătuim împreună, o pădure
tropicală într-o iarnă cețoasă.
24 dec. Motanii execută mari salturi arcuite
în sus și umblă țanțoș peste
așternuturi, cu coada ca un bumerang. Eu mă aflu în faza jocurilor cu ei și
cu mine însumi. Sunt jocuri suprarealiste. N-aș putea preciza perioada în care
mă aflu, cum fac pictorii: de exemplu, perioada albastră. Suprarealismul este o
metodă de cunoaștere, bazată pe asocierea spontană a materiei și a delirului,
spune Paul Mihalache într-un eseu despre Salvador Dali. La Dali, sub aspectul
eternității, materia e un concept iluzoriu iar timpul ca discontinuitate e o
veche obsesie a omenirii. Heraclit credea că timpul e numai conștiința noastră
despre el, iar Spinoza că timpul nu este o calitate a lucrurilor ci doar un mod
de a gândi. În secolul 20 timpul este locul comun al literaturii și al
științelor...naturii. În literatură, timpul este unul psihologic, nu cel cronologic,
real, scriitorul fiind cel care-i dă aparența obiectivității. Pentru Borges, în
Miracolul secret (El milagro
secreto), un an e o fracțiune de secundă. După Dali, timpul e relativ, elastic
dar ireversibil.
Motanii sunt exilați pe gang, ca să
nu dea atacul la cozonac. Nu-i plâng: sunt doi și se consolează. O
mare consolare i-a adus prin nașterea sa, ”doi” lui ”Unu”. Noi, care suntem
mulți, i-am adus mult mai multă consolare. E ciudat să a flu că scriitorii
optează pentru a nu fi moderni ci anacronici. În Marele masturbator (The Great Masturbator) Dali refuză
circumstanțele momentului și locului, imaginând o lume numai din figuri și
semne. Dar dincolo de hotarul transcendenței stă și așteaptă omul. Frumos spus,
deși, vai mie, am uitat iar să notez cine a spus-o. Oricum, dând o tură prin
câteva zeci de lucrări ale lui Dali, i-am văzut rotund opera pe care nu mi-o
imaginam așa, de la Somnul la Jungla umană și la Le Triomphe de Nautilus. Are, foarte clar conturată, obsesia
timpului neiertător.
25 dec. Totul se strică atât de ușor
și se repară atât greu!
Există un diabolism al amănuntelor. Pixul ros de motani l-am bandajat cu banda
adezivă cu care am fixat peretele cabinei de duș dsprinsă de salturile lor în
sus, către geamul prin care urmăresc păsările de pe crengile arțarilor. Au
dărâmat telecomanda veche și ea s-a desfăcut în multe componente, umerii și
spatele îmi sunt pline de urme de gheare, viața mea e la fel: roasă, plesnită,
lipită cu scoci de la Soci. Toate sunt de un perfect ridicol dar nu sunt scutite de teroarea
amănuntelor. Diavolul e în amănunte! Nu e frumos că am pomenit de Necuratul în
zilele nașterii Domnului dar Dali nu se sfiește să ridiculizeze nimic. În opera
lui, Dumnezeu, nu apare decât ca un balet, o gesticulație ne necesară, un delir
în văzduh. Crucea e o iluzie patologică. Calul atacat de lupul
– ciuline, pare un zeu mai frumos decât Isus. Nu știu dacă Dali se
considera credincios sau nu, pentru că sunt un mare ignorant (net ul zice că
”deși educat ca ateu voltairian, se pare că și-a găsit până la urmă credința”).
Aseară, când am frunzărit albumul electronic cu 200 de lucrări pictate de el, am
realizat unitatea operei lui năstrușnice: o absolută originalitate, dominată de filosofia neantului, consolatoare
in extremis. Iată ce am înțeles: formele nu sunt nemuritoare și dacă ele nu-și
dau seama, le trezește Dali din inconștiența lor dulceagă: le arată adevărul,
le devastează fața cu putreziciune și cu gângănii, le denudează golul, neantul, prin
spărturile în pielița lor subțire. Neantul pândește pe aproape, imediat dincolo
de coaja celui mai prosper chip suav, de
orice fiziologie or trăire. Pretenția noastră de a exista e atât de minoră!
Neantul da, are dreptul să pretindă că există, în irealitatea lui mută: nu
numai că e singurul care are dreptatea de partea lui dar este ceva discret până
la invizibil. De fapt e generos, lăsând biata aparență să se iluzioneze că există.
Am o poză făcută de Dichter în Sahel, la marginea Saharei, pe care o privesc
uneori: moșul cu tichie de catifea vișinie, pare că stă absolut nemișcat pe
terasa de unde ”păzește” deșertul. Totuși mi-am amintit că ”în realitate” bâțâia
ușor din cap. În amintirea acestui loc și moment dublu îndepărtat (prin
distanță și trecerea timpului), m-a trimis luminozitatea însorită a acestei
zile de iarnă în cuhnie. Mă întreb de ce batem noi, echipa de expediționari sui generis, aceleași plaje aproape
turistice, când există marile jungle de bambus, marile insule tropicale, marile
bariere de corali, marile pampasuri, marile lanțuri montane sudamericane,
marile deșerturi reci sau negre din Asia, marile Podișuri și taigaua Orientului
îndepărtat? Nu de bani e vorba: nu suntem capabili să ieșim dincolo de cercul
neputinței psihologice.
26 dec. Deșerturile Atacama și
Sonora mi-au ținut de urât
până după miezul nopții. În Atacama
există viață doar pe o fâșie îngustă la țărmul oceanului, unde ajunge ceața
împinsă de briză; păsările beau efectiv, picătură cu picătură de apă de
condens. Chiar dacă nu plouă 30 sau 50 de ani, semințele rezistă și când plouă explodează – cuvânt folosit și de mine în descrierea unei oaze
înflorite. În deșertul Sonora marii
cactuși Saguaro, în caz de ploaie își
umflă pliurile ca o piele de elefant, înghițind zeci de tone de apă pe care o rețin
cu egoism până la viitoarea ploaie. Am văzut și traversarea Africii în balon. A
doua zi, aceste filme văzute noaptea
târziu, îmi par niște vise frumoase. Amintirile, imaginile din cărți și
tablouri alcătuiesc o lume mai vastă decât cea trăită fizic. O lume fantastă, intangibilă,
e fixată cu maxim respect în biblioteci și muzee, conservată și prezentată ca
epifanii împăiate. Lumea culturii e o imensă colecție de deliruri care se varsă
în marea banalului și-l ameliorează, îl face propriu visării. Pentru că nu
putem trăi simplu: ar fi un păcat și o prostie. Suntem o materie irizată
intelectual, curcubee cameleonice emise de psihic, cum sunt toate de fapt. Oamenii
practici, cel puțin din unghiul de vedere al poeților, sunt niște anomalii.
Fericite sunt jocurile care au parte de spectatori și fericiți spectatorii
care-și iubesc echipa! Saskia doarme iar motanii se aruncă de pe orice, ca de
pe trambuline, în apă. Muzica absoarbe
sensul lucrurilor și le arată spiritul lor necorporal. Interiorul nu
știe că există decât în momentul și în locul unde devine ”exterior în lumină”. Muzica
e anterioară oricărui trup: ”Veneno de
serpiente por el camino del vento”, sunt cuvinte pe care le înțeleg fără să
le fi învățat vreodată. Frec geamurile și dulapurile și-i dau Saskiei cartofi calzi
cu cârnați iuți și brânză grasă, alături de o felie de cozonac greu de atâtea
nucă și rahat. E o zi atât de gri, de rece și de lipsită de speranță și totuși,
pe caniculă, cât de mult am așteptat aceste zile friguroase, când Fatam încă
trăia și eu nu știam că vor fi ultimele ei zile! Nu știu de ce, deodată, îmi
imaginez Maramureșul nordic în ceață, în umeda depărtare, cu țuica lui tare, cu
slănina lui afumată, cu riturile lui vechi și cu religia lui sinceră, cum adastă
în el însuși, independent de mine, și care pentru mine înseamnă altceva decât
pentru moroșenii caselor de bârne groase; pentru mine el e Antipodul
și orice antipod e un vis frumos în depărtare. // Crengile arțarilor se leagănă în griul de afară cum se leagănă
cozile motanilor înăuntru, cum se leagănă crengile muzicii în tăcerea micii
vacanțe de iarnă. Dar în acelaș timp, valuri mari de nisip acoperă stânci
vulcanice și copaci până la genunchi, valuri mari de apă bat țărmuri străvechi,
valuri de timp venit de nu se știe unde, acoperă orice istorie, și inimile se
îngroapă în alte trăiri, îmbătrânind cu fiecare altă secundă și toate înseamnă
și nu înseamnă nimic. Spații uriașe, uriaș însorite și spații umbrite, împădurite,
înzăpezite, există împreună și singure
totodată. // Târziu în noapte și-n viață, mă răzbun ca o fiară în
vinul sânge de iepure ucis pe zăpadă, înjur că mi s-a terminat bateria la
telefon, înfulec sarmale călărit de mothani, ascult muzică, îi bine! Târziu în noapte și-n viață, îmi
amintesc de chiolhanuri prin hanuri, când dimineața lichidam cu patronul
chiftelele rămase de la clienți, regulam târfe roșcate fără adăpost, beam cafele tari și
coniace ca să ne dregem. Îmi amintesc și de ouăle mari de gâscă, oferite de
Javră mică cetei noastre de nomazi - parcă-l văd adunând ouă mari, albe
în așteptarea plecării, holbându-se la ele cu ochii lui ca oțelul, că el numai
de asta trăiește: să aștepte plecarea și poate că nu există nimic altceva în viață.
Poate că nu contează nimic altceva decât nebunia dorinței de a pleca departe
mereu ,spre acolo.
