1 feb. Fernando nu inovează din
ambiție de scriitor -
caută un mod de a putea continua să trăiască.
Și găsește formula drumului înapoi. ”Cât
de lung e drumul spre simplitate? Cât viața”, spune . Teoretizează minunat
dar când să aplice, recade în exaltări poetice, apelează la vin, tărie, opiu,
autojustificându-se prin dreptul minimal, omenesc, la exces, însă el îl ucide
prematur. Ce exemplu să iau de la el? Cum scrie sau cum să trăiește?
Bine măcar că ne vin vești bune
privind stoparea încălzirii globale: Bill Gates a oferit 300 de mii de dolari
pentru ca 10 vapoare să albească norii pe 10 mii de km pătrați, cu aparate care
pulverizează la 1000 de metri vapori de apă marină în ei, mărind densitatea
nucleelor noroase și reflectînd astfel radiațiile - proiect rapid, nepoluant,
mai bun decât lansarea a milioane de oglinzi în stratosferă sau producerea de
copaci artificiali care să absoarbă dioxidul de carbon. Numai cu 1900 de astfel
de vapoare ( costând un mizilic de 5 miliarde de lire sterline) care se vor
plimba pe oceane, încălzirea globală va fi stopată și va fi
răcoare peste tot pe lume!
2 feb.
Derutat de confuzia Saskiei, de lectura
masivă
a poemelor lui Pessoa, găsesc atât de ridicole însemnările mele de la
Yanis, notarea minuțioasă a procupărilor de cartier ( piață, gătit, filosofie
de cuhnie), ca și tot rostul și ne rostul vieții mele și al vieții în general.
Numai don Fernando știe să taie în carne vie, până la osul descărnat de iluzii
al adevărului: trebuie să accepți totul așa cum este, fie și o moarte
imprevizibilă, să te bucuri liniștit de ceea ce este și ești. Asta o spune în
poeme dar în acelaș timp scrie Cartea
neliniștirii și duce o viață de un dramatism mortal, în costmul lui sobru
de ajutor de contabil - imensă, absolută contradicție, care mă obligă să iau
totul de la capăt ca de obicei, tocmai când credeam că am ajuns la limanul
răspunsurilor ultime. Am ghinion: constat cu regret că admirabilul Pessoa a
clacat. Mircea Ivănescu a reușit să trăiască până la bătrânețe fără să se
autodistrugă prematur deși a băut și a fumat ca și don Fernando. Oricum,
amândoi au fost niște eroi superbi ai luptelor labirintice ale interiorului.
3 feb. Dacă scriam cu pana aș fi
avut doi admiratori asigurați
dar și pixul e foarte bun de jucat, cum sunt toate pe lumea asta veselă,
pentru motanii care joacă hochei cu pixul
furat de pe hârtiile mele în marea cratiță inox, cea pentru salată beuf. Sunt calm, mulțumit, totul e cum trebuie în
dimineața neașteptat de caldă de iarnă, sunt puternic, imperturbabil, voi
învinge neputințele Saskiei și ale mele, numai prin forța gândului. Am două
arme: Poesia și Ironia. Ce contează că a fost cutremur de 6,9 în Orientul Îndepărtat?
Pe mine nu mă afectează, cum nu mă afectează nici triunghiul Bermudelor care
înghite nave blindate, nici cataclismele cosmice care înghit forme la a căror
realizare au contribuit atât de mult încât poți spune că-și înghit proprii
copii. E treaba lor, nu a mea. Pentru mine totul are formă, pieliță netedă, ca
un obraz de copil. Cântă turtureaua pe cablu în deșertul cerului iar eu unul,
mă voi descurca în orice situație, pentru că le voi tratat cu calm și răbdare.
Orice nod are dezlegare: dacă îi vâri unghia de fier a încrederii tale în
încâlcirea lui absurdă, cedează și-i faci și lui un bine: îl ajuți să se
destindă din încrâncenarea spaimei lui de exterior, care l-a făcut să se ghemuiască
în jurul lui inventându-și un centru. Totul e măcar la fel de posibil pe cât de
imposibil. Motanii se aburcă dintr-un salt pe ahaltul meu cu valuri grecești pe
mâneci, Sakia nu crede că e acasă, deși este. Dar noi nu renunțăm la exercițiile
de optimism matinale, nu-i așa băieți? Hai să-i ducem Saskiei un capucino cald,
ca iubirea noastră pentru ea! Dacă don Fernando a ales neliniștirea treaba lui.
Nu spunea el că totul e normal așa cum e? Atunci de ce nu circumnavighează
(vorba lui), liniștit, pe exteriorul interiorului lui? (tot el zice). Aici are
dreptate, pentru că tot ce se vede nu e decât suprafața exterioară a unui
interior și există cu toată seninătatea și eleganța, la fel ca fata blondă în
roz, de la etajul 10 al blocului vecin care sutură pernuțe fantesy: le izbește
ușor, moale, ca pe niște bombe care ar putea arunca lumea cartierului în aer.
Are o coadă groasă, împletită ca o teorie a stringurilor dar corzile ei sunt
mari, la vedere, nu minuscule și neliniștite. Azi sunt mai impresionat de rotunzimea
anusului rozaliu al lui Bobiță decât de haosul cuantic sau poetic. Toate pe
lume există, pentru că sunt dacă nu rotunde, măcar bine închise într-o
geometrie – disimetriile, nepotrivirile și neliniștile sunt doar ale noastre. Ziua
e splendidă chiar dacă deasupra lui B2 s-au adunat nori negri. Și e frumoasă nu
pentru că crengile arțarilor sunt pline de muguri primăvăratici, nu pentru că
uguie turtureaua sau pentru că e fierbinte cafeaua ci pentru că Saskia pare
să-și revină. Tulburările ei cognitive n-ar trebui să mă sperie: sunt domeniul
meu. ”Trag cu poftă din țigară – toată viața mea n-am făcut altceva decât să
fumez” – spune Pessoa și are perfectă dreptate. S-ar putea ca că ziua asta frumoasă
din viața mea să fie nejustificat de fericită, să fie numai o altă impresie
eronată dar vizita neașteptată a Saskiei în sufragerie, cu pisoii negri
mieunând de bucurie după ea, într-un splendid contrast cu covorul portocaliu,
interpretările ei la pian și discuțiile despre statuietele aduse de mine de la
Antipod, m-au emoționat și mi-au încărcat bateriile.
4 feb. Înlănțuite în lanțuri care scârțâie
ca ușa neunsă a cuhniei, ca un
pisoi călcat pe coadă care se opune să-l tragi spre tine, ca peștii harponați
care vor să rămână în oceanul lor, așa sunt toate sau tu ești toate acestea sau
măcar unul dintre ele. De aceea nu-mi plac azi oamenii și îi văd ca pe o turmă
de vite în drum spre abatorul numit Timp.
În metrou un bărbat e hirsut și blond ca un arici albinos, unul e de o gingășie
pervers feminină, altul pare o gorilă îmbrăcată. Nici puștii atinși de o
voioșie inconștiență nu-s mai breji. Nu-i mai înțeleg nici pe motănei: până mai
ieri Aurică îl lăsa pe Bobiță să-l sugă ca pe o mamă, acum face pe el exerciții
sexuale. Nu mai cred în iubirea lui Marc Aureliu pentru mine: mă cultivă din
calcul, din interes, pentru că eu mă mișc mai mult și deschid toate ușile. Deși
e un foarte mare scriitor, nu am nimic de învățat nici de la Pessoa: nu-mi place
nici poezia lui castrată premeditat de lirism, nici încercarera lui eșuată de
liniștire prin neliniștire. Ce înseamnă să scrii mii de pagini pentru a încerca
fără succes, să te convingi că ești normal? Personalitatea lui multiplă e de
fapt numai o multiplă schizofrenie. Sigur că Totul nu e decât o infinită
schizofrenie cu început necunoscut, când Unu a crezut că nu se va mai plictisi dacă
se rupe în mai mulți și probabil că
fiecare om e un buchet de schizofrenii dar e foarte ciudat să ai atât de multe
personalități. Și eu am avut câteva: am crezut că fericirea supremă e să fiu
iubit de o femeie, am crezut că gloria supremă constă în a fi om de știință
recunoscut, am crezut că puterea e curajul de a pleca și ajunge departe iar
până să îi citesc pe Notorius și pe Pessoa am crezut că vanitatea satisfăcută e
aceea de a fi cunoscut. Dar vai, aflu chiar de la ei că eliminarea anonimatului
nu rezolvă nimic: după ce ți-ai cucerit notorietatea continui să fii tras pe
roata anatagonismului dintre viață și moarte ca și când n-ai fi scris și publicat
nici un rând. Ce altceva pot face în dimineața asta, decât să inițiez în
continuare lungi expediții înspre și dinspre fantasmele proximității, în care un
alb întunecat, rece, scaldă cu cruzime flancul stâng al Narvalului, în care
ceruri gri și furtuni de nisip se disting pe jegul dromaderului de hârtie iar zebra
de jucărie privește trist spre lacul galben, anemic al luminii lămpii de birou?
O crevasă dureroasă se cască sub julitura caninulului maidanezului în pulpa mea
iar afară e un frig umed, greu, ca și când ți-ai lipi pe obraji și pe ceafă
calupuri dintr-o noapte polară! Aseară am citi 50 de pagini din Livro do Desassossego și m-am simțit dezosat (desassegosat) ca un os de
pui de pe care s-a mâncat carnea cu dinții dar acum aș vrea să fiu în altă
parte: în liniștea unui deșert în care a plouat după mulți ani și e plin de
flori roșii și albastre apărute nu se știe de ce. Uneori mi-ar plăcea să nu fiu
om, nici animal, nici plantă. Poate piatră, să am tihna greutății opace. Sau,
mai mult decât oerice, vânt, să am libertatea
de a fi și a nu fi, a pleca sau a mă întoarce oricând, invizibil, neputându-mă recunoaște decât indirect,
în trâmbele de praf și în alergarea mută a norilor. Îmi doresc liniștea a ceea
ce nu există? Ah, dacă aș ști ce îmi doresc cu adevărat! ”A lăsa baltă toate îndatoririle..a repudia toate căminele, chiar și
cele care n-au fost ale tale, a trăi din resturile unor lucruri confuze, drapat
în purpura amplă a demenței și în dantelele false ale unei regești reverii.. A
fi ceva care nu simte apăsarea ploii de afară, nici durerea vacuității intime..
A rătăci ușurat de simțire și gânduri, senzație debarasată de sine însăși..”
Nu doream să citez nota 41 din Livro
dar nu m-am putut abține.. Acum să vă văd, poezie, reverie, delir al
imaginației, cărți nebune, acum, când am din ce în ce mai multă nevoie de voi!
Mț. 5 feb. Un cuget întunecat se citește mai bine pe fundalul unei zile
însorite, ca într-un dagherotip în care conturul neliniștii e cu atât mai
tranșant, mai tăios, cu cât restul lumii e mai liniștit, somnolent, în tihna
aparenței. Și totuși, în nimicnicia anonimatului meu sunt un mare latifiundiar,
posesorul unui ocean mai mare oceanul planetar – cerul și al unui deșert mai
mare decât Sahara – soarele. Între acestea, există un canion de piatră, adânc
de 4000 de metri, numit Saltul Tigrului, pentru
că un tigru a sărit, conform legendei, peste el. Starea de plictis vine din
dorința de a fi în altă parte decât ești și din neputința sau indolența de a te
deplasa acolo, rapid. Poate că lucrul cel mai important e să-ți poți păstra
liniștea în cea mai mare neliniște, să-ți afli odihna în oboseală și somnul
reconfortant, sub stânca ce stă să cadă peste tine. Poate că totul e să poți
lăsa totul să fie, să treacă, în timp ce tu faci parte calmă din el, ca un
strop de apă în zbuciumul mării, ca un zbor de vulturi și o plutire de nori
albi peste placiditatea muntelui. Mă las să alunec în somn devreme, dorindu-mi să
iau lucrurile cu calm și încredere și când voi fi treaz.. dar poți să faci abstracție
de cataracta al cărui vuiet încă nu-l auzi dar o simți după stropii invizibili
care-ți înmoaie părul și-ți umezește retina iar asta nu poate proveni decât de
acolo, din valea căderii ineluctabile? A naviga înseamnă a coborî. Mi-aș dori
atât de mult ca boala Saskiei să nu fie decât un coșmar al meu iar timpul să nu
fie o săgeată ci un râu cu meandre line, care nu vor ajunge vreodată la ocean.
Joi 7 feb. Dacă ești nepăsător nu ai nevoie de putere
iar dacă ai putere nu-ți pasă de nimic. Când ceața devorează totul -
chipuri, bucurii și disperări - recad în adâncuri, rugându-mă ca un primitiv
totemurilor mele – dromaderul de hârtie, zebra de ghips, turtureaua de silex și
Narvalului Alb, să mă ajute acum când normalitatea, tabieturile mi se par
îndepărtate ca lumina pentru un scufundător departe de suprafață. Aceeași
suprafață de care mă plictisisem de moarte acum e un paradis pierdut. Cer
ajutor fantasmelor, când oamenii nu sunt în stare să mi-l ofere iar cărțile în
care am crezut și-au închis coperțile ca dalele de granit peste morminte uitate.
Vineri 8 feb. Formele intacte sunt ființe sănătoase,
cu fiziologie perfectă: lucioase sau
mate dar cu contur neciobit, ca frunzele de ficus sau dacă le compar cu
animalele, cu blăniță lucioasă, perfect lustruită. Am văzut însă și lei bătrâni
sau răniți mortal, topindu-se în mizeria neputinței și cerul descompunându-se
în ochii lor, mai ieri de o crudă acuitate. O frunză galbenă ar putea povesti:
furnicile care astă vară îmi gâdilau limba limbului de mă făceau să râd tăcut
în muțenia mea, acum m-au uitat și am coșmaruri că mă desprind și mă prăvălesc
în spirală. Avem o dimineață ploioasă. Aseară, o prietenă îi spunea Saskiei la
telefon cum i-a afectat cancerul până și inima și obosește să și vorbească.
Dacă tot ce e viu și chiar și celelalte lucruri ar gândi, ar putea spune
lucruri ca acelea spuse de prietena Saskiei. Decompunerea e la fel de vastă,
egală cu întruparea, muchia dintre ele fiind ceea ce se vede, se simte și se
trăiește. Plouă pe Narvalul Alb dar nici ploaia nici narvalul de ghips nu știu
nimic despre ei înșiși. Atât de multe lucruri nu știu nimic despre ele însele încât
nici eu nu pot crede că voi putea afla vreodată ceva despre mine. Totuși mi-am
început ziua cu o mare bucurie: Saskia, privind pisoii a spus că în casa asta binecuvântată, întotdeauna au
fost animăluțe – deci în tulburarea ei, nu se mai crede la spital sau în
provincie, ci acasă, unde și este. - Ți-a ieșit un porumbel din gură cât o
gâscă grasă! i-am răspuns și am pus-o să scrie asta, cu scrisul ei de o
caligrafică rarisimă, ca să i-o arăt când bate câmpii. Doamne, de ce nu pot fi rece ca ploaia asta printre picăturile căreia
se strecoară fulgi de zăpadă mari ca niște lebede albe? În curtea interioară
intră un autobuz alb care întoarce în jurul Narvalului Alb și văd ce scrie pe
el, cu litere mari, albastre: ”Cumpăna –
zi de zi în viața ta”. La ce se referă? Cine are nevoie de o cumpănă
zilnică? Poate de o bârnă de aur. Intră alt autobuz pe care scrie: ”Butterfly – educational group” - un grup
care te învață cum să devii fluture? Beau trei cafele dar tot ațipesc cu capul
pe masă și am un vis: eu și Saskia eram două maimuțe albe legate împreună cu un
lanț, undeva foarte sus, pe creanga unui copac extrem de înalt, în adâncul unei
păduri fără sfârșit. De ce eram noi prizonieri în inima libertății celei mai
adecvate lumi posibile pentru noi? Eram condamnați la o moarte cumplită: un
scorpion uriaș, cu cap de rechin ciocan și cu dinți de crocodil, suia încet
spre noi, lentoarea făcând parte din supliciu. M-am trezit cu ochii pe paharul
de plastic cu cafea, îmbrăcat în hârtie mov, mată, pe care e stilizată o mare hieroglifă galbenă,
în formă de scorpion. Lapovița de afară face risipă de parașutiști: porumbei, gâște
polare, lebede albe, prăvălindu-se grăbite spre pământ, ca spre un cer al
mântuirii. Îmi place această atmosferă umedă în care ploaia revarsă peste noi
aceeași bogăție generoasă cu care revarsă soarele lumina peste deșert, ca
într-un balanasoar colosal. Pentru a putea vedea ceva în deplinătatea lui
trebuie să te situezi la distanța antipodului lui. Sunt atât de bucuros că Saskia
se simte bine azi! Sunt un milog al schimbărilor minuscule ale ambianței. Cu
toții suntem cerșetorii a ceva. Cerșetorii ar trebui să fie zeii noștri de la
care am putea învăța esențialul: cum să supraviețuim. Parcă-i văd încărcați de
daruri ca icoanele din catedrale, gemând sub povara ofrandei de bijuterii
dăruite de credincioși. Stau la masa de lucru în lumina lămpii dar nu lucrez, cum
nu lucra nici don Fernando în biroul lui de ajutor de contabil într-un magazin de
țesături din Lisabona, la etajul 4. El nu era nici pe deaparte un biet
ajutor de contabil. În ceea ce scria se considera un geniu îndurerat de nedreptul
lui anonimat și asta și era. Nu vreau să fiu înțeles greșit, cum că m-aș compara
cu Pessoa. Vorbeam doar de coaja lucrurilor și de miezul necunoscut de sub ea. Afară
ninge dezlănțuit, cu stele uriașe, semn că ciocnirea galaxiei noastre cu galaxia
devoratoare Andromeda, a început: suntem înghițiți într-un mod blând și plăcut.
Ninsoarea intempestivă spune ceva, e un gest al cuiva, o afirmație. O atât de
mare frumusețe te obligă să iei o atitudine: ori ești fericit ori nu ești deloc!
O mare frumusețe te responsabilizează, te obligă să ieși din apatie. Seara i-am
făcut Saskiei cadou o pereche de ochelari, o carte și un buchet de ghiocei
pentru că ea care nu agreează iarna, așteaptă cu înfrigurare cel mai mic semn
de primăvară. Mi-e frică să cred dar am impresia începe să-și revină. Dacă măcar o za din
lanțul cu care eram legați împreună în vis s-ar slăbi și ne-am putea despărți,
ne-m putea elibera de teroarea crocodilului scorpion. Aici trag o linie
zgâriată pe filă, ca o zgârietură de gheară de motan și aprind trei ochiuri
albastre de aragaz hotărându-mă ca anul ăsta să nu mai bălăuresc cu băieții
prin deșert de dragul Saskiei. Scriu aceste rânduri și mai trag o linie: n-au
decât să fugă în lume la zeci de mii de kilometri băieții mei, să călărească
motociclete, vehicule de teren, femei, cum făceam și eu, le spun asta cu un
anumit ton motanilor, transmițându-le o mare siguranță în existența lor, bazată
corect pe iubirea mea necondiționată. Iar ei înțeleg perfect pentru că nu sunt
proști. Cred că am depășit suta de pagini de când tot scriu la Saltul pisicii și aș putea încerca să
trag o concluzie dacă n-aș ști că nu există concluzii. Nu-mi fac probleme:
textul se va rupe singur undeva. sau îl voi rupe eu. A recunoaște că doar fragmentarul,
cunoașterea incompletă ne e dată, e modul cel mai cinstit de aborda problema
totului, pentru că nici el nu e decât un fragment din ceva și mai mare sau mai
mic dacă mergem în sens invers.
