14 dec. Notez patru jocuri
ale motanilor:
indigo la patru labe peste așternut,
prin care îmi citesc forma și consistența trupului, cuibul (somnul între gambele mele), trambulina (de pe tăblia patului peste abdomenul meu), lupii la stână (ocolul pâș pâș de jur
împrejurul corpului meu învelit). Așa își manifestă ei, apropierea iubitoare de
mine. Sunt destule alte proceduri și tehnici pe care nu am răbdarea să le
notez, de la mieunatul dulce pe noptieră la pupatul cu nas rece, la
intrarea sub așternut, torsul puternic, etc. Nu relatarea faptelor ci oglinda,
ecoul, vibrația în suflet, dau satisfacție zgrepțănătorilor hârtiei. Am făcut o
cafea filtru și am fost în piață prin lumina calmă a zilei geroase de iarnă. Am
cărat sacoșe grele, gravitaționale, greutate înțeleasă prima dată de ușurelul
Newton care avea 1,50 m înălțime. Apoi am făcut o oală mare de borș de
pui, păstrăv file și pulpe fripte natur, în dubleta și am pus pământ de flori
și îngrășământ la crăciunică - euforbie care hibernează învers, vara, iar când dă înghețul explodează de flori. Dacă tot am
uitat să cumpăr leuștean merg din nou în piață unde cumpăr o pungă mare de
detergent pentru mașina de spălat și aduc sus bateria matizului, ca să nu
înghețe, apoi recad în melancolia de
seară.
Dum. 16 dec. Rece, mohorât, umed, cețos afară,
în contrast cu blana caldă,
mătăsoasă, strălucitoare și privirea neastâmpărată a motanilor dinlăuntru (a
motanilor lăuntrici). Aprind toate lămpile de la capătul patului, șterg de praf
ecranul televizorului, ascult arii și cantate de Bach. Potriveală fericită
între joaca pisoilor, concert și lumină.
Saskia citește ”Muzeul Inocenței” și
eu cu laptopul în poală, citesc și notez pe fișe, fraze despre Bachelard dar din păcate omit să
menționez autorul; greșesc astfel, pentru că de fapt mă joc: sunt cuvintele
mele încrucișate într-un rebus pe care-l abandonez ulterior fără să țin minte
autorul. Nu istoria exactă, cât speculația, imaginația,
ficționalizarea, sunt uneltele scriitorului. Intervine și memoria – reactualizarea
unor evenimente trecute, deformate de subiectivism, așa cum spune și face Bachelard - binecunoscut poet și filosof devenit piatră de temelie pentru scriitorii secolului 20.
Saskia se joacă ”de-a fripta” și ”de-a datul din coadă” cu pisoii. Ne privim
pe furiș fără să ne spunem nimic: astea sunt jocurile Fatamei. Și jocul cu baloanele
de săpun, Das Seifenblasespiel (seife: săpun, blase:
balon, spiel: joc) catre-i place
atât de mult Saskiei, e tot de pe vremea vieții Fatamei. Cuvintele poetice exprimă
o relație sacră cu Dumnezeu, pierdută și regăsită – e o reactualizare poetică a
paradisului pierdut. În poezie, jocul omului matur râvnește reînvierea
paradisului copilăriei, de aceea imaginile au o rădăcină autentică, adâncă. Spicuiesc despre Bachelard dar acum asta notez pe margine: datele sunt dintr-un articol al lui Geza (Gy Geza)
despre poetica spațiului la Bachelard: actul poetic nu are trecut. B. analizează imaginile spațiului fericit (o topofilie, o iubire de un anumit spațiu) - produs direct al inimii,
al sufletului. Cum se poate ca uneori, o imagine foarte singulară, să apară ca
un concentrat al întregului psihism iar el la rândul lui să acționeze asupra
altor suflete, într-alte inimi? Opera
este chemată să mântuiască un suflet cuprins de pasiune. Sufletul e angajare,
imaginare, putere primară, demnitate. Imaginația este o putere majoră a naturii umane, neglijată de
psihologi, irealul poetic seduce și neliniștește ființa adormită în
automatisme. În capitolul Casa de la pod
la pivniță, B. consideră sufletul o casă unde se adăpostesc amintirile,
inconștientul și reveriile. Omul nu mai este astfel aruncat în lume, ci depus în
leagănul casei. Sunt două reverii: una somnolentă și una poetică, ce nu dorme
niciodată, radiază imagini. Sertarele, cuferele, dulapurile, sunt organe ale
vieții psihologice secrete, purtând în ele un soi de estetică a lucrului ascuns.
Poetica spațiului dulapului: un centru de ordine închis, care nu se deschide
oricând și oricui, fiind de fapt spațiul de intimitate al memoriei. În
capitolele Cuibul și Cochilia se arată că într-un exercițiu
de prospețime, în reveria visătorilor înnăscuți, o lampă poate deveni centrul
unei lumi iar masa, o lume mică proprie. Diverse incinte (pivnița, podul,
coliba, o cochilie – deci și cortul nota mea) semnifică ideea de securizare,
vorbesc despre o topografie a ființei, în termenii dilecticii interior/ exterior - una din problemele mele de bază.
