10. dec.
Eram imigrant în Franța
și eram bolnav. Românii de acolo voiau să
mă ajute dar eu nu-i plăceam pentru că îi bârfeau pe francezi spunând că
așa merită, pentru că și ei ne bârfesc. Când m-am trezit m-am bucurat că sunt
sănătos și acasă.. Nici ninsoarea care a îmbrăcat lumea în alb nici visul
puternic, dintre cele ce par reale, nu
mi-au potolit nervii făcuți de Notorius cu cartea lui în trei volume pe
care am încercat aseară s-o citesc pentru a nu știu câta oară și am pus-o din
nou în spatele fotoliului să n-o mai văd, făcând rocada cu niște cărți
polițiste. Am reluat Muzeul Inocenței
de Pamuk – alifie peste rana făcută de Notorius cu îmbârligarea și
infantilismul lui grețos. Saschia a pățit la fel cu Notorius; ea chiar a plâns
de ciudă că nu-l poate citi. Pamuk e mai mult decât notoriu ca laureat Nobel
dar îl simți ca pe un frate, onest, poetic, direct, în comparație cu alcaloizii
bălăriei numite Notorius. Mă bucur de nebuniile motăneilor care au găsit o
sursă bună de aventuri încercând să ajungă la geamul de sus al băii. O nouă zi
anonimă, de punct marginal, pe marginea circumferinței Pieței Gloriei. În curtea
interioară, Narvalul Alb, s-a dizolvat de două ori: în albul zăpezii abundente
și în albul lui, distonant ieri, consonant azi; numai privind atent îi poți observa
conturul desenat de smogul din Piața Gloriei în timp ce înoată pe loc cu elan,
cu energie de felină marină în salt, spre coralii crengilor înzăpezite. Cât
regrtet că se încheie anul și tablagii n-au reușit să-mi repare acoperișul
marchizei, deși am fost în curtea interioară și am strigat la ei să înceapă cu
colțul meu pentru că sub el există un om,
chiar mic, cum mă văd ei de sus.
- Ce-ai mai făcut azi în
muzeul inocenței tale? mă întreabă Saschia seara.
-
Am
decriptat sigle maghiare și germane pentru Catalogus
Magnum Dipterorum Romaniae, prezentat la Congres
-
Cel
de 500 de pagini? Cum traduci titlul?
-
Marele inventar al muștelor valahe
-
Altceva ce-ai mai făcut?
-
Am
copiat însemnările cu pixul din ziua vizitei noastre la Tiberiu
-
Zău?
Ești de spaimă! Ce-ai notat?
-
Cum
gătește el în cohe
Apoi am dat zăpada de pe matiz, am fost de două ori în piață, am gătit, am băut
și am scris: ”Marea vuiește-n timpanul depărtării/ de piatră, de os de coral,
de sepie, / de lumină luminând în amintire. / Totu-i legat de tot, de mare și
de depărtare. / Marea vuiește izbindu-se în
faleza imposibilului acum /- nu pietros, nu îndepărtat, nu
hulit, / visat, cramponat ca o căpușă de suflet./ Probleme de poet anonim, în
noaptea rece,/ nedorită, sosită implacabil. / Ah! marea visătorilor frustrați
ai câmpiei! // Herr Gut cel Perfect,
care spune adesea: Hai să fim oameni serioși!, are dreptate să mă certe că n-am
scris cartea promisă / despre aventurile noastre la antipozi, / unde am fost
împreună ca și când n-am fi fost./ Urăsc întârzierea promisiunilor / până când
o să murim cu toții de bătrânețe: / și
Gut cel Perfect și Mar cel Sărit și Mur Șorecarul, / când Marea Barieră de
Corali e devorată de stele de mare / și timpul e poluat cu neant. / Are dreptat
Gut: / nu suntem oameni serioși! Sfârșitul tururor e previzibil / și noi ne facem că plouă-n deșert! // S-a dus și anul ăsta lângă ceilalți, / cu
blonda lui vară fierbinte în brațe, / în noaptea de decembre cu clopoței și
steluțe. / Degeaba spunem speranței Ave!/ degeaba vise lungi își întind
gâturile lungi peste orizonturi / dincolo de fiecare așteaptă mereu, / cu o
cruzime mecanică, ghilotina timpului perfect ajustată./ Degeaba construim bariere, viitoruri
calendaristice / acceptăm părul vopsit
al femeilor. / Știm precis, ca bărbați adevărați ce suntem, / adevărul, /–
animal neprins de nici o vânătoare.//
Elucurbații! E-lu-cur-bații! / silabisea bețivul hirsut, în noaptea de decembre,/
când coboram din turn să-mi cumpăr Dromader/
și băltoacele erau înghețate și asfaltul lucea grunjos, /ca o piele de dinozaur
de climă rece./ – Unde- băieții ceilalți? îl întreb pe bețivul singuratic / –
Morți! Lichidați! Nu vezi ce spațiu am?/ - Și nu ți-e frig?/ – Cine mai simte?
Proștii! / Deștept băiat fericit!/ - Ducă-se darcu totul, / când ai numai o
viață / și anul în pizda mă-si se duce!/ Înjura din inimă în noapte bețivul. // Ce faci, ai dat-o pe versuri?/ mă
întreba Saschia prin somn./ - Nu știu – Atunci ce știi? – Atunci nu există. Și nici
ce. // Îmi petreceam nopțile singur în cuhnie/ ca petrecăreții
cârciumilor în care nu intru./ Timpul își vedea calm de drum, / nu-i păsa de
zdupăiala amorezilor de deasupra, / de sincopa cardiacă de dedesubt, / de
noaptea care trecea de parcă nimic nu se întâmpla, / de zorii care veneau
senini,/ ca zâmbetul curvei de cartier,/ în bonomia lumii. // Sunt rezultatul celei de-a doua întâmplări din viața mea, când
puteam să mor convenabil, dar am ratat, pentru că Saschia, care mă voia pentru
ea în viața ei, m-a salvat. Și de asta mai trăiesc și beau acum singur în
noapte (am fost spintecat ca un pește pe burtă, mațele mi-au fost puse în
copaie, apoi am fost cusut zdravăn, ca un pantalon rupt în cur) dar iată-mă
proaspăt, trăind o viață lungă de atunci, cu Saxa pe țărmul Oceanului, cu Papillon,
albatrosul, și cu ceilalți hoinari ai libertății - am învățat cum să trăiesc
fără să mă mai apropii de moarte: cu grijă, cu friptane în sânge, cu glume, cu
bălăureli și curfutițe. // Doișpe, scriu sus, pe pagina desvirginată
de scrisu-mi barbar,/ doișpe ora nopții negre / prin care motanii negri
se-ncură / prin fericrea-mi nocturnă/ ( rimă îmbrățișată ?– nu știu ce-ar zice
de incultura mea Eminentu cu iambii și troheii lui vajnici ca aheii, ehei! ai
lui Omer!). Neagră e noaptea / și blondă tu Di Ană, / plină de subânțelesuri, /
care te dai timidă, rușinoasă, / ca să mă faci să mă dezlănțui hulpav, /françoisvillonic,
prin mahalale supt, remember?, / prin cârciumi utrilloice, vinoase (VINS! VINS!
VINS! – obsesie gălbuie! ), absintice, toulouslautrechiene. // Treișpe e e numărul filei întoarse
pe dos în noapte./ Sunt delegat de
nebunul de legat care sunt, /să aprind aragazul care pute a mercaptan / în
cuhnia cu caltaboși și castraveți murați / și motani care-mi dau târcoale,/ mă
pipăie cu ghearele și-mi cer pielița cârnațului. /Estimp celebrul cântăreț sârb
le zice pe românește / recunoscând că fură muzică de la noi / ca să fie celebru
(furați băieți, că avem de unde da la toți!) ca și Herta Muller care ne transcrie
pornografiile populare despre..insomnie (mai demult și nu amu, / eu dormeam și
pula nu, / dar amu, amu, amu, / doarme pula și eu nu, etc.) / de parcă ei, nemții - niște tipi atât de direcți - / n-ar
avea niște mătărângi de măgar / pe care generos ni le-artată în filme
hipermoderne.! / Îi pocnesc cu duioșie peste bot / pe băieții mei negri ca
noaptea, / nu le dau cârnaț, să nu se strice la maț, / pentru că-i iubesc și aș
vrea săt trăiască cât mine, cu mine, / sănătoși să fim!/ ( Estimp, timpul, în răutatea
lui inconștientă, ca o bubă se coace). / E mezul nopții, tace (cum vine asta?):
cutremurele se petrec departe,/ în pustiuri și insule oceanice, / reale numai
în numele lor – o minunată plutire în
somn, o pluuutiiire..
11 dec. Desenele, picturile
fotografiile,
provin dintr-o dorință mistică neexplicată, de a-ți apropia natura,
transcendentul și de a-ți explica ființarea, spune Bachelard în filosofiea
negației ( La Philosophie du Non), deoarece
toată cunoașterea trebuie negată ca să poți junge la o nouă cunoaștere.
Cunoașterea nu e posibilă fără întrebări, căci nimic nu vine de la sine, nimic
nu e dat ca atare, totul se construiește. Îmi place Bachelard, nu numai pentru
că valorizează enorm Poesia ca
instrument subtil de cunoaștere dar și scrie foarte poetic. Voi conspecta
articolul lui Viorel Nistor ”Despre o poetică a elementelor” la Bachelard. Lămurirea trecutului și ratificarea lui de către
prezent se numește istorie recurentă. Ce se întâmplă cu un trecut neratificat,
mă întreb? Chiar dacă și- a trăit prezentul cândva, e ca mort în anonimatul lui dacă nu e scos la lumină de acest prezent. Viorel Nistor în ”Despre
o poetică a elementelor” la Bachelard
arată că din punct de vedere științific există 3 epoci în cultură: preștiințifică, științifică și a noului
spirit științific. Prima, (din
antichitate până în secolul 18) erudită, sensibilă la pitoresc, la strălucirea
formelor, acordă dorințe obiectelor naturale. Aristotel credea că natura are
sentimente, repulsii sau antipatii.; în a doua (sf. sec. 18, încep. sec. 20),
se produce o ruptură de cea dinainte, singurele elemente autentice sunt cele
recunoscute de științele naturii. După 1905 ( teoria restrânsă a relativității)
apar teoriile alternative celor clasice - logici nearistotelice, geometrii
neeuclidiene, fizici non newtoniene, chimii non lavoisiene, epistemologia
necarteziană a lui Bachelard. ÎNDOIALA nu mai este punctuală și trecătoare ci
generală, permanentă, constitutivă, natura nu mai e simplă ci complexă,
adevărurile nu sunt date ci conjuncturale, relative la o teorie, la un câmp, la
o metodă la o epocă. Rațiunea funcționează regional, sensul teoriilor
complementare se află în nivelul superior, panfizica asociază microfizicile cu
macrofizicile și mecanica clasică. În acest context după Bachelard, axele
poeziei și ale științei sunt de la început inverse iar tot ce poate spera
filosofia e ca știința și poezia să devină complementare. În eseurile lui
despre poetica focului, a apei, a aerului, a spațiului și a reveriei Bachelard
arată că focul e producătorul de imagini cel mai dialectic, că apa e un fel de
imaginație a materiei, că psihismul aerian presupune o imaginație dechisă, dinamică
la realitățile văzduhului și ale vântului. Aerul liber semnifică libertatea,
direcția ascensională, verticalizarea, călătoria spre înălțimi și adâncuri,
unde se desfășoară o poetică a aripilor, a norilor, a vântului și visul
zborului. În Poetica spațiului (1957)
spațiul, indiferent unde s-ar afla, este unul fericit Poetica reveriei (1960) afirmă că reveria e un mod de a fi, nu un
mod de cunoaștere. Și Dan Todea, în ”Imaginea poetică la Gaston Bachelard” fca sublinieri interesante în opera
lui: un poet are propria lui lume de imagini și simboluri, este un înzestrat,
un original și un ilumiunat, stilul unui artist posedând ceva magic; pământul
este un creuzet al realului iar irealul este sacru. Am chimism cu acest stil de
cercetare cu instrumente poetice. Caut în continuare astfel de studii și găsesc
o teză de doctorat substanțială, ”Gaston Bachelard și posteritatea sa critică”, de Carmen Chirea – Ungureanu, pe care
o citesc cu pixul în mână și iau notițe: există 3 moduri contemporane ale
imaginării – descrierea, pictura și percepția. Primele două sunt niște oglinzi,
cealaltă este o lampă. La romantici, conștiința e o lampă care-și aruncă razele
în afară pentru a o lumina și a include o experiență. Imaginația este forța
minții omenești de a vedea reprezentări într-un spațiu interior psihic. După
Bachelard există atât de multă spontaneiate și libertate în lume încât orice cuvânt este un pretext pentru o
declanșare imagistică. Dar euforia cunoașterii poetice n-ar fi posibilă fără o
naivitate, o inocență a privirii - ca și când lucrurile n-ar mai fi fost văzute
niciodată până atunci - însoțită de ușurința de a produce cuvinte, de a vorbi
și de a scrie.
Joi, 13 dec. Visătorul ar fi prea singur dacă obiectul familiar
nu i-ar accepta provocarea și ce este un poem frumos dacă nu o nebunie
strunită? Se poate naște un univers dintr-o singură imagine în expansiune...în
utopia mea de vindecare prin poeme cred
că Poezia te ajută să respiri normal. Prin cărți, reveria transformă universul
tangibil într-un univers al frumuseții (intangibile). Dacă arta pictorului este
de a vedea frumos, poetul trebuie să vadă frumos pentru a spune frumos. Visătorul
e convins că între el și lume există un schimb de priviri. Tot ce privesc mă
privește ( citează Bachelard din Novalis), căci cosmosul este un Argus cu ochi
permanent deschiși – tot ce strălucește vede
și nimic nu strălucește mai mult decât o privire. Dacă apa lacului are o
asemănare înspăimântătoare cu pupilele omenești (apud Theodor de Banville) și
există o spaimă de a fi privit tu însuți de tot și toate, când lumea privirii e
obligată de poet să devină o lume a rostirii, răsturnarea e și mai mare.
Rostirea devine ea însăși un cosmos. Înainte de ”cultură”, lumea visa mult. Miturile
țâșneau din pământ, despicau pământul pentru ca, prin ochii lacurilor să
privească cerul. Toate ființele lumii vorbesc prin numele pe care îl poartă, nume
atât de bine ales, încât te-ntrebi dacă nu s-au numit singure. Totul trăiește printr-o viață ascunsă,
deci totul vorbește sincer, poetul ascultă și repetă ce spun ele, vocea
poetului amplifică vocea lumii. Toate acestea le spune Bacherlard în ”Poetica
reveriei” deci, există o speranță, o salvare – reveria! Să îndrăznesc să cred
că îmi sparge și una dintre nucile cele mai tari ale problemelor mele - devorarea? Iată ce scrie el despre asta:
”Ce bine iei în stăpânire lumea printr-o mușcătură! Lumea devine complementul
direct al verbului eu mănânc. Mielul este complementul direct al lupului pentru
Jean Wahl, care comentând opera lui William Blake, filosoful ființei, scrie în
felul următor: Mielul și tigrul sunt o aceeași ființă. Carne moale, dinți tari,
ce armonie, ce unitate a ființei totale! Martinov, la sfârșitul secolului
încearcă să dovedească că toate cuvintele limbilor omenești au rădăcini care
înseamnă a mânca. A mușca este
într-adevăr o amorsă pentru participarea la lume. Fiecărui apetit îi corespunde
o lume. Visătorul se hrănește cu lumea în funcție de temperamentul imaginației
sale”. Ce să mai spun? Era atât de simplu! Era vorba doar de unitatea
contrariilor care dusă la extrem, înseamnă devorare reciprocă.
Nu mă mai întreb cum de a putut fi luată în considerare drept un text științific această scriere, deși ne aflăm în
miezul cel mai adânc al unui poem. N-ar trebui să mi se pară ciudat că se
exprimă așa într-un eseu, adică în ceva care în principiu e ultra rațional ( e
multă raționalitate și aici dar cu totul altfel decât cea clasică). Ceea ce
știu sigur e că sunt bucuros că s-a născut și a avut succes mondial un astfel
de meseriaș al visării. Nu-mi mai e rușine de teancurile de ciorne cu poeme
care m-au însoțit toată viața.
Seara
motanii fac salturi mari, periculoase, de pe orice, ca în apă. Îi sunt recunoscător
lui Bachelard care mi-a dat răspunsuri la atât de multe și grele întrebări ale
mele dar tot obosit și plictisit sunt. Mă înviorez cu o bere, frec oglinzile din baie și de pe
gang, pătate de lăbuțe, spăl gresia și fereastra termopan iar aerul de afară e
atât de rece încât îmi îngheață picioarele-n papuci. Șmotruiala conservă
impresia de neschimbat a suprafeței, pentru că totul trebuie să pară ca ieri în
convenția unanim acceptată. Dar ce se află dincolo de aparență nu e fix,
imobil, ci agitat, tensionat, veșnic nemulțumit, pentru că acolo se făurește
lumea văzută. Aparența, ca o stampă istorică, e doar coaja, prezentată ca
liniștită, senină, imuabilă, a unor eterne războaie interne. Pacea oricărui
prezent e rezultatul bătăliilor abia încheiate, fumegând pe dedesubtul
ecranului, mirosind a sânge și a moarte dar asta nu o percep decât decât cei
hiper sensibili. Regret că practic nu se poate nota multitudinea fațetelor simultane ale
aceleaiași realități. Creatorul e un călător care pleacă permanent din stațiile
prezentului, în toate direcțiile sau fără nici o direcție, în realitățile lui
negeometrice. Gândul, ca apa din izvoarele și pâraiele unui bazin de recepție,
parcurge rapid și complet toate ramificațiile dar din păcate nu le poți înregistra,
fixa, povesti pe hârtie. Să scrii, e totuși cea mai bună încercare, pentru că
fotografia, grafica, înregistrarea sonoră, sunt insuficiente în condițiile
simultaneității lor. De exmplu acum, notând aceste rânduri, am fost obligat să
omit că între timp am tăiat și cel de-al doilea cartof pentru cină, iar când mă voi duce să întind rufele,
cartofii se vor arde. Să exiști simultan cu tot ce este, e o imagine fascinantă
dar se întâmplă. Să-ți imaginezi că acest tot,
te vede pe tine, ca pe o parte din el, pare o nebunie și mai mare, dar tocmai
ea a fost confirmată de fizicienii cuantelor. Nu este o imaginație: orice
aparență banală ascunde o istorie complicată. Prezența noastră printre toate
celelate lucruri nu e ceva simplu, de la sine înțeles, e rezultatul unui abis
de lupte violente, tragice, nearătate nouă din motive importante, necunoscute. Prezentul
nu există decât într-o infimă măsură; macroscopicul
e doar circumferința unui enorm interior microscopic. Întrebarea e, cum să
ne comportăm în această situație. Cârnațul și krumpii prăjiți se răcesc pe
placa de marmură de la geam, Oceanul se zbate acolo, în neliniștea absolută a depărtării
lui, ca sufletul în irealitatea amintirilor și a imaginației. Aici, acum, se
petrec și nu se petrec toate. Cum ar putea exista în gerul de decembre jungla
fierbinte și cum ar putea să nu existe acolo unde este în realitate, ca și în
amintire? Aceste paradoxuri nu sunt mofturi poetice, sunt simțiri și trăiri
sincere, grave, ale mele, probate de mărturisirea atâtor altora. Realul și
irealul, existența și impresia se schimbă cum se schimbă gărzile de noapte și
de zi, chiar dacă totul e zadarnic, iar dușmanul este inventat de dragul
jocului luptei. ”Și timpul continuă să
izvorască din noi și noi din el, / ziua și noaptea continuă să se tachineze în
jocul inventat nu se știe de cine / – un
joc plin de umor deși puțini își dau seama, / prinși în el printr-un un exces
de seriozitate, / (seriozitatea fiind cea mai pură formă de ridicol). / Timpul care
poate știe ceva / stă alături de cercul oricărei semnificații, și râde. / De ce
m-ai lăsat atât de singur în noaptea adâncă, / iubirea mea moartă-n lumina
înțelesului?/ Știam amândoi că nu există
fericire.”
