vineri, 19 aprilie 2013

SLTUL PISICII 17


   Vineri, 14 dec. Foarte frig noaptea

însă cald în cameradormitor, unde aseară, fie a încetat devreme ”războiul motanilor”, cuibăriți între gambele mele, fie am adormit eu și am visat asta. Cred că am adormit cu toții pentru că preșurile sunt neîntoarse și sulul de hârtie igienică e la locul lui. În curtea interioară a muzeului împăieturilor, spinarea cu o fâșie de zăpadă a Narvalului Alb seamănă cu Creasta Pietrei Craiului. Fixez pe birou în poziție verticală o așchie de silex cu concavități, aducând bine cu un pinguin introvertit, cu concavități către sine; o proptesc cu o bilă de piatră lustruită, ca ou al acestui pinguin, căci deși face parte din aceeași ”faună de piatră” cu turtureaua de silex, nu e oul ei. La sfârșit de An, sunt aceeași combinație de oboseală și melancolie, ca întotdeauna. Poetica reveriei mi-a dat o mare satisfacție, confirmându-mi aproape toate intuițiile și răspunzându-mi la aproape toate întrebările, inclusiv aceea de a ști ce să fac cu viața mea și cum să trăiesc mai departe: excat ca până acum, adică visând cu ochii deschiși. Știind deci acum ce voiam să aflu, voi lua totul de la început. De ce?  Pentru că din tot ce a scris marele metapoet B, transpare  un meta răspuns, o sugestie indirectă: modul poetic de aexista – nu poate rezolva de fapt nici o problemă practică. Dimpotrivă, reveria nefiind un instrument de aflare ci doar de existare, omul aruncă aceeași ploaie de întrebări de data asta o ploaie liniștită, calmă, peste lumea văzută și nevăzută. Frământările nu vor înceta dar nici drumurile nu se vor termina într-o fundătură. Efectuez un prim drum fizic ”interior”, suind cele 14 trepte până în gangul mansardei laboratoarelor căutându-l pe Braco (Braconierul Păsărilor) dar acolo nu e decât Tacitus aflat în plină transă a muțeniei.  Când apare Braco îmi spune că nu are setul complet de poze din expediție dar mă consolează arătându-mi pielicele galben aurii, preparate cu mâna lui, jupuite de pe șoriceii săritori de deșert căzuți în capcane în  Coram, astă primăvară. E o adevărată lucrare de artist taxidermist; spre deosebire de Habotnic, care aruncă corpurile, ai noștri conservă totul în alcool: muaculatură, pui dacă sunt femele gestante, schelete complete; craniile sunt esențiale pentru identificarea speciei. Osele delicate sunt greu de curățat dar Braco are o metodă de ultima oră: pune leșurile într-o cutie de plastic cu gândăcei (Dermestidae) ale căror larve consumă numai carnea și ligamentele, fără să afecteze suturile dintre oase. E o prelucrare micromecanică făcută de mandibulele acestor mici Piranha ai colecțiilor în cazul în care sunt infestate. – Nu ți-e teamă că scapă și invadează tot muzeul? Îl întreb pe Braco. – Nu. E o tehnică verificată. La Berlin au pus într-o cameră cu astfel de larve un elefant! Singura problemă era mirosul. – Avem o meserie împuțită! – Cosmosul miroase a friptură la grătar, a metal încins și a sudură, intervine Tacitus, dar mie nu mi se pare ciudat: totul e o retortă infernală și dacă galaxiile sunt vii, probabil că-și fac și ele în weekend, friptură la grătar. Îi las pe băieți și mă întorc prin gangul mansardei unde miroase  a friptură cu mujdei de la cârciuma  Café Agripa. Universul e cuhnia lui Dumnezeu unde-și prepară diferite ”feluri” acest mare gurmand, de altfel bun gospodar, păstor al turmelor de forme pe care le îngrijește numai pentru satisfacerea poftelor lui  nesățioase. Seara acasă, aprind ochiuri albastre de aragaz, oglindindu-mi freza în geamul de termopan, ca un chip în geam ce sunt. În materie culinară diferența dintre vulgar și select e ca și inexistentă: o brânză cu ceapă și cu mămăligă, niște cârnați cu varză acră sau fasole sunt un meniu vulgar - un somon afumat, o brânză împuțită și o șampanie sunt ceva select, însă totul depinde de circumstanțe. Amicul meu valon cera mi-a trimis o vedere pe strada ”sforțării” în loc de ”străduineței”, nu pleca din țară fără o damigeană de borș și varză murată pentru sarmale. Oricum, modesta mea cuhnie privată a devenit un contrapunct al muzeului- cuhnie: încă de dimineață, când se fac cafelele și omletele, până spre prânz, când întră în luptă artileria grea a fripturilor, peștelui, ostropelelor, mansarda e cuprinsă sincopele înghițiturilor în sec și a chiorăielilor de mațe. În mansardă există depozite cu mamifere împăiate și cred că pielicelele au prins deja miros de mujdei și maioneză. Problema nu e a mea, pentru că în chilia aflată cu 14 trepte mai jos nu ajung aburii de mâncare. Seara, acasă, pe foamea stârnită de  frig și de iarnă, găsesc în frigider trei măsline storcite, un boț de cașcaval, unul de brânză și două felii de șuncă obosită. Prea destul! Sunt salvat! Nu va trebui să-mi sacrific unul dintre pisoi. Scriu în cuhnia plină de căldură ca un trup de sângele lui, în noapte: ”E miezul nopții –aproape / -n Țara Hyperboreii. / Deșertul avansează-n amintire. / Sachia doarme, cu motanii. / ”Cu cât  mai frig i-afară / cu-atât mai cald e-n casă” / spunea rumenul vânzător de morcovi. / E miezul nopții-a proape,/ Saschia și motanii dorm ca luptătorii morți în Războiul Motanilor și al Viselor / (doar un război e lumea! / scriu asta pentru mine, în noaptea de iarnă.) / Deșertul continuă să se rotească mecanic / între scorpioni și lună, între ocean și somnul turturelei de silex, între mine și tine.