14 nov. Ieri am stat acasă
pentru că a plouat,
a bătut un vânt violent, mi-a fost frig. Apoi, pe
lângă că știam că la muzeu nu avem căldură, din cauza unor lucrări la centrala
termică, am vrut să văd dacă am puterea
să mă rup din inerția rotirii. N-a fost soare, totuși în grădină, frunzele
galbene verzui, căzute cu toptanul, emanau o lumină difuză, suspendată, nevenind
și neducând nicăieri. Am pozat în medalion pe fiecare din cei doi motani și m-a
izbit greutatea de a-i diferenția chiar și la o analiză atentă. În poză, Aurică
are o figură mai ascuțită, cu urechi mai lungi decât Bobiță dar în realitate e
invers. Am găsit pe net o cronică demolatoare despre Jocul cu mărgelele de sticlă. Cu tot respectul față de Hesse (seriozitatea
problematicii), din unele puncte de vedere și eu găsesc cartea un joc de
artificii reci. Apreciez mai mult și eu
ca și Saschia, jocul cu baloanele de
săpun. Baloanele de săpun, îmi plac fiindcă seamănă cu noi, ființele. Ca balon de
săpun, te naști dintr-o zeamă coloidală, plutești puțin într-o pieliță
transparentă, moale, strălucitoare, nedăunătoare, după care dispari rapid,
curat, ecologic, biodegradabil, fără urmă – în această perfecțiune absurdul nu
e detronat nici o secundă, de pe tronul lui regesc. Ca un balon de săpun mă
simt când fac saltul felin de pe trambulina realului în visare și recad tăcut, insesizabil,
în anonimat, la cea mai mică atingere cu realul. Când baloanele se sparg, se
aude un mic pocnet, perceput de motanii atenți la plutirea, sclipirea și dispariția
lor neînțeleasă, fapt pentru care le port o adâncă stimă: ne mirăm asemănător
în fața strălucirii și neînțelesului lumii. Sunt suficient de ignorant ca să nu
știu să-l încadrez în vreun curent sau stil pe Hesse și nici nu e treaba mea.
Eu caut în lecturi doar răspunsuri la întrebările mele. Frumoase și corecte
întrebări și răspunsuri am găsit de exemplu în Estul naivității noastre de Liiceanu. Pentru a scrie ai nevoie de
ureche muzicală, spune el. ”Scriind, am visat de multe ori să ajung la starea
muzicală a scrisului. Scrisul te lasă deopotrivă sleit și vrăjit, ca o frază
muzicală care-ți traversează trupul. O
proză bună nu e posibilă fără poezie. Față de meteorologia capricioasă, incontrolabilă
a istoriei, în lumea culturii depinde numai de tine să fii cu adevărat liber,
să poți evada chiar din situații fără scăpare, să ai o alternativă la o lume
închisă, ermetică, fără ferestre și fără uși”. Până aici sunt de acord dar Nu
cred cum crede el, că scriitorul lucrează într-o camuflare și discreție totală,
din lașitate. Recunoaște că probabil Noica s-a înșelat cu el, L, un ins mai
emotiv, mai puțin apt pentru gândire, mai aproape de concret, de literatură.
Deci și L e unul dintre cei care au luat-o târziu de la capăt cu altceva, după
ce au lucrat mulți ani, cu credință și seriozitate în alt domeniu! Scriitorul e
după el, fără discuție un soi de autist care prin tot ceea ce face, speră la
marea întâlnire finală. Când ”povestindu-te pe tine îl povestești pe altul”
ajungi la o comuniune, scrisul își găsește justificarea, zice el, care e
notoriu. Cum rămâne cu cei care nu reușesc să străpungă în veci anonimatul? E o
întrebare grea, din categoria celor ultime. În cazul scriitorului anonim
întâlirea finală a parcurs drumul doar pe jumătate și atunci cum justifici
scrisul? Ce rațiune de a fi, are cel care scrie de unul singur știind (crezând)
că nu va fi citit niciodată de nimeni? Al. Dragomir, spune L, a avut o viață
împlinită pe fondul desființării ei – să scrii doar pentru tine, așa cum
mănânci sau dormi, fără gândul de a publica vreodată. Îmi place de asemenea cum
consideră cartea o armă contra timpului, care anulează depărtarea în timp și în
spațiu. ”Poți fi contemporan cu Seneca sau cu cineva de pe alt continent...deodată
mi-am dat seama că am trăit foarte mult și că într-un fel mi-am câștigat
dreptul de a scrie. Ca să scrii trebuie mai întâi să te îneci în propria viață, să trăiești iluzia și
deziluzia, înseamnă să-ți pui în discuție ființa toată”. Când vorbești în
cunoștință de cauză despre detaliile ultime ale vieții, care până la urmă sunt
lucrurile cele mai importante, cînd ”mai
important decât să faci teorie despre ființă este să descrii angoasa în fața
sfârșitului,” atunci poți să-l consideri pe Cioran unul dintre cei mai
rafinați interpreți ai condiției umane, interpret,
fiind bine găsit dacă viața și moartea lumii sunt aceeași muzică. Azi la muzeu
ne-au dat în sfârșit căldură! Narvalul Alb plutea deasupra solului prin verdele
rarefiat, al copacilor ca o rachetă în vid.
Seara Saschia se închină la
Dumnezeu și adoarme imediat, ca într-o dispariție subită și completă. Poate așa
ar trebui să dispară (de tot), orice om: liniștit, în somn, fără să știe că nu
va mai prinde o altă dimineață, în fond destul de asemănătoare cu toate
diminețile care au existat și vor exista. Motanii aleargă antrenând cu bună
știință totul în jur și nu ne neglijează nici pe noi; fac asta în fiecare
seară, parcurgând aceleași trepte, ca niște cercuri concentrice ritualice. ”Trebuie
să trăiești ca și când ai crede că trebuie să faci ceva. Pentru că orice om cât
de cât lucid nu mai are iluzii. Ca să ai iluzii trebuie să fii sănătos psihic,
adică să nu-ți pierzi capacitatea de
a te minți cu metodă. Un om care nu
are iluzii se scoală degeaba de dimineață iar unul care nu are credință moare
disperat” spune L.
15 nov. Pata de soare de pe Narvalul Butaforic
arată ca un punct strălucitor folosit în hipnoză, o sclipire fixă, luminoasă, absorbind orice privire rătăcită în
curtea interioară. Pentru mine ea e o constantă nemiloasă, în lungile luni de
zile în care mi-am făcut un fel de harakiri lent, în acest nenorocit an
metempsihotic în care mi-a murit sufletul Fatam și am renăscut în agitația
inocentă a motanilor. Narvalul de un alb dureros, perfect în forma lui fără
interior (viu), și inocența puișorilor de diavol, sunt elemente dominante ale
toamnei mele târzii, veșnice. Veșnicia ca roată oprită, e tristă; de aceea trebuie
să existe viață și moarte, nu doar viață veșnică! Răul necesar numit moarte, măcar
nu permite stagnarea. Plictiseala e mai rea ca moartea.
Chiulesc o oră ca să ajung la
librăria Papirus de la Romană, dacă
la cea de la Kretzulescu nu mai reușesc să ajung. În capul scării dau peste Adriana
Stoikova care ajustează minutele și orele chiulite – Chiulesc de la dirigenție,
îi spun. – Ha! Ha!, O.K.! În librărie tronează în zeci de exmplare, volumul gros,
alb ca narvalul butaforic, Parabolele lui
Isus de Pleșu, pe care nu o cumpăr
din lipsa banilor, a geloziei și din dorința de a nu intra în plasa de pescuit
a acestui pescar din alt univers – cel al notorietății, străină mie. Chiar dacă
universurile se vânează unele pe altele, am dreptul să fiu gelos? Cumpăr Fortăreața albă de Orhan Pamuk (dacă
aveam bani luam toate cărțile traduse), Al. Dragomir, Creția și jurnalul lui Notorius. ro. pe care-l răsfoiesc pe
loc, uimindu-mă de nefericirea lui de scriitor cunoscut, chiar celebru. Ce-ți
mai rămâne de făcut, nefericit fiind din cauza succesului, a celebrității, a
glorioasei ieșiri din anonimat? Nu-ți rămâne decât să te înfunzi într-o
cârciumă cu bere, mititei și dame ieftine, să trăiești, să trăiești, să trăiești,
până mori de atâta trăit! Peisajul din librărie îl găsesc fermecător și
îngrozitor totodată: se scrie mult, sincer, bine, genial, mai mult decât e necesar.
Asta e dureros: se repetă imensitatea atât de străină nouă, a universului. E
tristețea micii entități, condamnată a fi prea puțin cuprinzătoare. Plec din
librărie posac: n-am găsit Coaja
lucrurilor de Oțoiu și Caietele
timpului de Al. Dragomir, nu m-am îndurat să cumpăr ultima carte a lui A.
P., cu prețul de a-i fi lăsat singuri o oră în plus, pe Saschia și pe motani.
Viața mea e o carceră asumată. Ajuns în cuibul pisicilor îi spun Saschiei: - Țin să te informez că există viață afară!
Ce fac domnii Bobiță și Aurică? - Te așteaptă cu ceva bun. – Cum ar fi? –
Șuncă, cartofi prăjiți..De unde știe meniul? Plutim într-o fascinantă
imponderabilitate, ca săritorul din balon, Baumgartner. Nu suntem decât niște
biete puncte minuscule, neajutorate, într-o spațialitate ostilă. Pentru că
tocmai această ostilitate ne-a produs, soarta noastră nu are cum să fie calmă,
ocrotită, comodă. Ea nu poate fi decât disperată, nefericită, nejustificată. Nu
ne mai rămâne decât reinventăm totul doar pentru noi, pentru satisfacerea micii
noastre nebunii. Saschia adoarme devreme, sătulă ca o anacondă de șuncă și
cartofi prăjiți și euforică de la babiturice iar eu îmi închei seara în cuhnie,
în compania lui Frank Sinatra și a motăneilor. Aurică gândește, anticipează, e mereu la locul și la
timpul potrivit, inteligența i se citește în privirile aurii. Bobiță acționează
instinctiv, ca o panteră, dar nu greșește prea mult nici el. Sunt două piese de
șah, doi luptători cu arme diferite, care îi duc totuși pe fiecare la reușită,
cum fac în jocul de șah, calul și nebunul. Privesc din logia nordică, unde ies
la un ultim Dromader, reflectoarele
antiaeriene de la cazarama din Sebastian: își rotesc penajul violet undeva în
direcția plopilor canadieni, acolo, departe, în întunericul ca o junglă tropicală,
plină de păsări ale paradisului.
Sb. 17
nov. Discreția petuniilor mă pune pe gânduri:
cum reușesc florile să dispară, să se topească pe neobservate, după ce au
fost atât de prezente toată vara și lunga toamnă fierbinte? Cum reușesc să facă
asta atât de simplu, de banal, oamenii și toate vietățile?: mai întâi o corolă
deshidratată, apoi o frunză, un vrej uscat, o subțiere și o dipariție totală,
fără urmă. Și ivirea mugurilor e la fel de discretă, de insesizabilă. Numai înflorirea
maximă nu poate fi trecută cu vederea. Florile sunt tăcute. Lumea vegetală,
deși e de o pregnanță colosală, e mută. O floare e mai tăcută decât un pește,
pentru că peștii scot tot felul de sunete – mi-ar place să posed un catalog
sonor al acestor gălăgioși neauziți ai oceanelor. În dimineața asta, o
crizantemă albă din logia sudică, e dezlănțuită (tardiv) în grupuri de 10
flori: trei mănunchiuri așezate ca pe trepte, pe un pat de frunze bogate. Albul
petalelor suprapuse, iradiind dintr-un centru
gălbui, contrastează ca un strigăt, ca o prăbușire de cascadă, cu
celelalte flori roz sau roșii. E nedrept că am neglijat până acum descrierea
(menționarea măcar) a vieții florilor din logia sudică. Pentru că sunt
discrete?
La rude, unde facem o vizită, îl
întreb pe Tiberiu, vărul din Rontău cum spun ei la bucătărie – Ăleia de vară,
îi zicem..cóhe. Seara, la radio aflu
că există 30 de centre de studiu a filosofiei imaginarului, într-o emisiune
despre Gaston Bachelard - paradoxal și atipic filosof al imaginarului, mai prezent
în lumea artei decât în filosofie.
Luni. 19 nov. ”Poemele
care se scriu singure
vin singure, cine știe de unde și se așază pe filă ca un bot de mânz în
palmnă, ca un chip necunoscut și
cunoscut, apărut pe înserat în rama ferestrei - ninsoare de povești uitate, pe
timpanul clipei. Un băiat cântă, o fată plânge, în tremolo ul Edithei Piaf, un
român poară cu el 23 de ani în Africa și apoi toată lunga lui viață, un volumaș
de Eminescu (îl împrumută doar unui alt român singur care locuiește într-o
colibă pe două picioare). Acest român hoinar (ca și cel căruia i-a împrumutat
volumașul) a traversat multe granițe spre deosebire de slovenul Boris Parvo
care a fost el traversat de granițe, stând pe loc. Nu mai e nimic de făcut, îmi
pare foarte rău, se aude de mii de ori la căpătâiul unor bolnavi, de 155 de mii de ori pe zi pe lume,
iar eu care am pierdut ființe apropiate știu că statisticile sunt adevărate. Această
expresie zguduitoare mă face să simt cât de nedrept de bogat sunt încă, pentru
că ei, cei pentru care n-a mai fost nimic de făcut ne-au lăsat nouă totul: și
dimineața asta cețoasă și parfuml cafelei și joaca motanilor inocenți și speranța care moare
atât de târziu încât viața pare veșnică. Poemele care se scriu singure continuă
să se scrie: există cavaleri și ofițeri
ai artelor și literelor - o ierarhie a onorurilor și a omorurilor: omoruri din
nebăgare de seamă, omoruri în circumstanțe atenuante, în legitimă apărare,
deosebit de grave (cele blânde sunt perfect scuzabile). Așa sunt aceste
povești: îi aplaudăm sincer pe evreii geniali pe care mai ieri îi gazam,
nefiindu-ne milă de pielea lor catifelată când se atingeau goi (după cum povestește
un supraviețuitor). Paler din Făgăraș, spune: Nu rupe firul unei prietenii căci
dacă-l legi, nodul rămâne. E un om din tărâmurile strămoșilor mei de dincolo de
munți, de la care n-au mai ajuns la mine decât niște nume ciudate: Tămașu,
Radu, Danu, Dură, Batâr, Boar, Baciu, Vâșcu, Balor, Gúinea (nu Guinéea). De ce
zâmbești și nu spui nimic vere Tibiță, în dimineața cețoasă? Pentru că sunteți
dulci la privit motanilor! Eu o am pe Crenguța, așa numită pentru că am cules-o
de pe o creangă pe care plângea. Îngerii care cântă în radioul lui Tiberiu,
argintiu ca și al meu, celebrează reîntâlnirea noastră. Ce minunat e că există
îngeri și în sufletul nostru nedumerit, nu numai în vechi ceasloave și biserici!
Auzi ce-a făcut Chaplin!? A protestat la introducerea sonorului, ca să nu fie
distrusă cea mai veche artă a omenirii- pantomima. Poemele care se scriu
singure continuă să se scrie și să se citească în noi și noi suntem în ele,
fără să știm unii de alții”.
Seara muzica e mânjită de paraziți ca de un
mucus de moluscă. Tot ce e viu e coloid, emulsie, săpun lichid, mici particule
ținute împreună de forțele slabe Van der Vaaals, mai concentrate la noi decât
la melci și meduze dar tot băloase. Cele mai deștepte moluște sunt caracatițele
cu ochi uriași inteligenți, cu cristalin de vertebrată terestră, mult mai
deștepte decât sepiile, pentru că mimează și culorile substratului și textura,
gurguiele, irizațiile fluorescente. Cara Catița mamă, își păzește timp
îndelungat, flămânzind, puii pe care-i apără atentă, aruncând jeturi de apă
asupra păianjenilor acvatici prădători ( le e mai devotată decât sepia care-și
părăsește ponta oriunde); caracatița și-a păstrat arma sepiei: cerneala. Există
un viitor al suprafețelor în adâncul oricărui interior. Să ajutăm hidra să-și reverse ceața, spune Bachelard în Apa și visele. Astfel de gânduri mă
vizitează neanunțate (dar nu mă supăr), de fiecare dată când gătesc pilaf, mâncare
de cartofi, ficăței, pulpe grase, ouă ochiuri, cartofi prăjiți, cârnați tocați
cu barda lui Mihai Bravu, ilumint de fericirea ființelor frumoase care fac
salturi suple, sărind peste dulapuri ca de pe trambuline, în ape. Nu mă pot
supăra pe motani, orice ar strica. Nu mă pot înjosi în ochii mei încât să le inspir
teamă de mine, prietenul și părintele adoptiv a tot iertător. Când fac o
prostie își dau seama dar știu dinainte că-i voi ierta. Asta e frumusețea
relației noastre: conștiința egalității dintre ființe, bunăvoința împinsă la
extrem. Când mă ating în treacăt, ca din întâmplare sau când forțează nota în
momentul de maximă intensitate a jocului, îmi dau cea mai dulce dovadă de
iubire. Marc Aureliu urechiatul, lovește cu laba o sticlă goală de plastic și
ea se balansează în ritm din ce în ce mai accelerat, până încremenește. N-am
știut ce mă enervează în balansul diverselor obiecte ce nu par a conține în
geometria lor o astfel de mișcare ciudată, dar acum fac legătura cu niște versuri
din Poemele pierdute: În câte-un colț al
materiei / resortul vieții noastre se destinde / pân´ la înțepenire, /
Mineralia Magna mișcă totul fără nici un rost / atunci când nu încremenește
totul .
Mț. 20 nov. Dacă notorietatea nu aduce mai
multă bucurie
decât anonimatul absolut, înseamnă că nu merită să-ți faci probleme din
cauza insignifianței tale. Aseară am răsfoit Nez, jurnalul lui Notorius, în care speram să descopăr un om mai
normal, care să-mi trezească simpatia și astfel să încerc să-l plac măcar ca om
- scriitor, cum s-a întâmplat cu Radu Petrescu la care opera a trecut pe plan
secund. Dar nu! Viața interioară a lui Notorius e o văicăreală narcisistă.
Petru Creția crede că văicăreții care erijează nimicurile în suplicii nu știu
să-și accepte viața tăcând sau chiar zâmbind la inconveniente și disconforturi,
nu au destulă imaginație ca să-și reprezinte ce înseamnă adevărata suferință
(citat?). Un jurnal e produs de inadecvarea funciară a omului în lume. Asta îl
generează și asta e miza lui de a fi citit. Există și jurnale fericite în mod
paradoxal, pe dezastru, cum e Jurnalul
fericirii. În cel privește pe Notorius, rămân la părerea mea inițială: o
artă mare poate fi doar sobră, fără pestilențial sau pornografie chiar dacă în
viața cotidiană ele nu lipsesc. Am forțat și eu nota când am scris undeva în Caietul Gri că nu suntem altceva decât ”maț
și găinaț” dar mă întreb ca cititor,
de ce scriitori sobri ca Hesse, Mann, Jünger, Paler, R. Petrescu, mă atrag,
mă acaparează, mă cuceresc, îmi dau dependență, pe când Notorius, (care numește
opera ultimului ”o spârcâială literară”),
nu mă atrage, mă irită îmi stârnește chiar milă? Nu zic că se preface nefericit
din cauza notorietății, nu zic că viața nu are talentul nefast de a distruge
demnitatea omului dar când ești încă în formă, această suferință nu se
justifică. S-ar putea ca Notorius să nu fie decât o afacere editorială.
Radioul ne informează că
urangutanii, când trec prin criza vârstei mijlocii nu vor decapotabile ci cât
mai multe femele. Deși mâine am prima zi de Congres, recitesc până după miezul
nopții Das Glassperlenspiel, în care
fac sublinieri. Solemnitatea stilului e impunătoare. Dacă pot citi și vibra la
așa ceva în timp ce privesc un film cu niște soți aventurieri cu doi copii
într-o mașină de teren în Africa, dacă ieșind în logia nordică pot trage adânc
în piept aerul zăpeziu în care se solidifică ceața, gândindu-mă că e minunat să
fiu încă viu, dacă pot trăi intens și curat toate astea, de ce mai am o atât de josnică pornire critică la adresa unei
notorietăți nefericite pe care poate nu sunt în stare s-o înțeleg?
21
nov. Debutul Congresului: dezamăgire totală
Alocuțiunile introductive, de câte 30
minute, sunt sub orice critică: formale, adormitoare. Singura acidă și
deșteaptă e a doctorului Dan Ardelean: reise din ea cumplita noastră capacitate
de a ne autoîngropa valorile naționale. Poate nu există nicăieri valoare în
Univers ci ea e doar o biată invenție, poate că orice valoare trebuie iute îngropată,
scufundată la loc în neantul din care provine. Nu mai pot juca în calitate de
actor pe această scenă penibilă anul ăsta (scena mea s-a deplasat spre
infinit), așa că fug, chiulesc și mă întorc
în chilia – laborator - termen
contradictoriu cum sunt și eu.
Aflu că am o nouă colaboratoare, Daiana, mutată din altă secție și care vrea să
se ocupe cu furnici.
-
E important să te ocupi de furnici? mă întreabă
-
Dacă
le-am înțelege bine, am afla totul.
-
Cum
așa?
-
Nu
numai pentru că suntem ființe sociale și avem simetric, aceeași biomasă dar
mișcările interioare și exterioare ale roiurilor au aceleși legi ca și
galaxiile și entitățile abstracte care se agregă și se dezagregă la nesfârșit.
De ce fac toate acestea acelaș lucru și care e rostul lor? Asta e singura
întrebare la care avem de răspuns.
Amoc evadează și el din plictiseala congresului și vine după mine să-mi
arate ciorna unei reviste concepute de el, numită Oceania în caseta căreia m-a desemnat director științific. Îi
propun s-o numească Oceanica după numele
clubului Oceanic și ca să nu se
confunde cu regiunea Oceania unde din păcate clubul nu are intenția să ajungă. Revista
aș putea-o umple numai eu cu jurnalele mele, timp de trei ani dar nu țin la așa
ceva. Fugim împreună la o librărie unde cumpăr cărți de un milion, ca milionar
ce sunt. Dacă m-aș putea detașa de mine, de ființa și de istoria mea punctuală
aș contempla liniștit fuga demențială a
lumii înainte, și rămânerea ei vertiginoasă în urmă dar nu pot, așa că așa trag
spre casă unde mă așteaptă cei trei piosoi și o cuhnie caldă, unde-mi pot permite să să fiu eu în lumea mea,
să am propria mea istorie. Străinii care au fost și anul trecut la Congres pe o
ceață densă și rece identică, nu-și pot imagina că am avut o toamnă atât de
lungă, luminoasă ca vara, că țara asta e în cea mai mare parte a anului altfel.
Dacă atât de fals se percepe imaginea unei țări, ce pretenție să mai am în percepția
meteorologiei unui suflet? Cobor în piață sub cerul gri apoi gătesc,
lăsând cărțile lui Orhan Pamuk și una de fizică pentru la noapte, după ce
adorme Saschia.
22 nov. Cel mai lung cuvânt din lume,
denumește o proteină.
Se pronunță în 3,5 ore și are 190. 000 de litere. Mostra de pronunție e o
mormăială fără sens. Curios e că are un sinonim atât de scurt încât nu spune
nimic: titin. ”Degeaba ai moralu
ridicat dacă nu ți se ridică imoralu”, glumește ieftin la radio un prezentator.
Narvalul Alb înoată prin valuri de frunze galben verzui, în eșantionul relict
al Codrilor Vlăsiei din bătrânul parc din curtea interioară. - Vii cu atâta
entuziasm de departe, ca să te plictisești brusc, într-o jumătate de oră , îmi
spune Sena la telefon venit și el la Congres de la Constanța. Am o zi proastă: nu
cred că voi reuși să public vreodată altceva, în afară de articole științifice.
La Congres colaboratoarea mea Destinée comunică despre insectele necrofage,
deși e ultimul domeniu la care m-aș fi gândit - asta o atrage. Am starea asta
și pentru că a murit actorul Șerban Ionescu, un tip viril, vioi și armonios. Mă
afectează. Acasă, pe micul ecran, cântărețul Cornel Constantiniu evoluează în
alb/negru, într-o veche peliculă, filmată prin gangurile medievale ale Hermannstadtului
iar motăneii îmi trec chipurile din întâmplare, printre picioare, în lumina
aurie a cuhniei. Ce rost au toate astea numite împreună (ca un buchet de flori
cu cozile retezate), viață? Nu pare a avea vreun rost tot ce se întâmplă mereu
în lume: unul divorțează de nevastă și de tot și se spânzură, altul se
iluzionează că viața e frumoasă și că merită trăită nepăsător, sfidător,
nebunesc, ca să merite deranjul, când ghilotina bine unsă, așteaptă la capătul
drumului. Nu e vorba decât de mine și de încercarea mea de a găsi ceva care să
mă remonteze într-un atât de nefericit novembre - cea mai cețoasă, mai gri
întomnată lună a anului. Să recitesc Jocul
cu mărgelele de sticlă sau să citesc Fortăreața
albă de Pamuk? Radioul cântă mecanic, e opt jumate seara și am o atât de
lungă noapte neagră în față, prelungită dincolo de capătul oricărie nopți -
dacă acolo o fi lumină, cui îi mai pasă? Ochii motanilor și afecțiunea mea
pentru ei și-au mărit circumferința în ultima vreme.
23 nov. Câteva pagini dintr-o carte de
fizică
și câteva drumuri pe potecile care se bifurcă.. în calculator.
Devin robot? Măcar dacă asta mi-ar aduce un strop de nemurire! - Unul dintre
profesorii mei a murit atât de tânăr, la doar 62 de ani, spunea conf. dr. Dan Ardelean.
Contează enorm câțiva anișori de senectute mințită ca tinerețe. Capacitatea
omului sănătos de a se iluziona cu noi scopuri, e un fel de a se minți. Lumea se naște zilnic dintr-o
minciună mare cât ea. De ce le place motanilor să stea cu mine în cuhnie unde e
fum și frig, cuibăriți pe sacunul de sub masă? Simt nevoia să fie lângă mine
deși nu sunt nici motan și nici negru. Rătăcind pe calculator, am revăzut poze
cu Fatam și Saschia: cu cât mergeam mai mult înapoi în timp, le vedeam din ce
în ce mai tinere și mai ofensive către exterior. E ora 9. Saschia doarme deja; mai e atât de mult până la miezul
nopții! La radio se dau valsuri romantice. Valsul romantic se pierde zadarnic
în poezia zadarnică a nopții, în sufletele necunoscute ale poeților de cartier.
cum se pierde spuma valurilor Simfoniei
destinului pe țărmul clipei solitare, în timp ce noaptea înghite vieți în
somn și o nouă zi pare ceva puțin probabil. Rămân în noapte acultând izvorul
lumii: ”de dimineață am terminat de scris
o carte iar după amiaza am început alta, - spune scriitorul deja cunoscut,
tot mai lacom de celebritate – am de
îndeplinit o datorie din tinerețe”. Muzica gravă, nocturnă, nu ține isonul
vanității lui sunătoare a gol. ”Sunt
femei în roșu și frunze în galben și asta e frumusețea lumii! Afirmă poetul
publicat într-o editură militară, în care eroii nu au nume, ci nume de cod, M1,
M2, M3, ca blocurile de cartier; astfel de poeți nu au loc în planul altor
edituri deși ”au potențial narativ amplu, de aceea și-au prins degetele în
mașinăria scrisului”. În tot acest timp cântă o muzică nebun de romantică și
timpul trece cu viața mea și cu viața lor literară cu tot. Femeia în Roșu ar putea fi o carte de vârf, multietajată, de o
neobișnuită bogăție de imagini. Sigur nu va apărea, dar dacă ar fi să fie, ar
fi citită și citată, s-ar putea da doctorate pe ea, spune poetul cvasianonim.
S-ar putea, doar e vorba în ea despre eșecul omului de ajunge la infinit,
despre harul lui de bețiv ( am o pasiune
pentru bețivi deși sunt diletant în materie), despre lucrurile care nu pot fi
surprinse decât cu coada ochiului. Nu e vorba despre lucrurile care se pot
apuca ci despre cele care se visează și unii pot intra în vis, și să te ții
acolo distracție! Înțelegeți ce vreau să spun? Scriind nu ne-am îndepărtat ci
ne-am apropiat, n-am urcat, am coborât, plecând, n-am știut că nu trebuie să
plec ci să mă întorc, să iau lucrurile invers! Spune, spune spune, poetul ca și
anonim, căci are acum ocazia și nu văd de ce n-ar avea dreptate.
Sb 24 nov. N-am mai prins în scris ziua de
azi. A fugit undeva,
pe țărmuri însorite. Am rămas noi: cerul adânc de toamnă adâncă și tipul
din film care-i spune ei: - Ești un Căpitan de Pescador nemaipomenit! Ție nu-ți
poate plăcea un bărbat care nu iubește ce face! După ce Saschia și-a înghițit
sandvișul de seară mai mult dormind, au venit lână mine și motăneii, să vedem
filmul cu pescarii cei duri. - Ce știți voi, câte milioane de spectatori
credeau ca și mine că Șerban Ionescu și Larry Hagmann sunt nemuritori și uite
că sunt morți! Le spun privind cu coada ochiului cum ”lupii de mare” se luptă bărbătește
cu valurile dar tot în zâmbetul cald și-n brațele moi al femeilor își găsesc
liniștea. Trece vremea, ca o muzică neauzită decât de urechea gândului iar
barometrul..Dă-l încolo de film și de timp! Viața mea fizică își urmează
destinul. Fizica nu e decât ”o vânătoare de rațe moarte” citesc în Enigma cuantică. Asta ne paște când
făcând știință simplificăm lucrurile: chimia e doar o fizică, biologia o chimie
și psihologia o biologie. Totuși există ceva care ne obligă să negăm realitatea
directă, ”să credem că universul începe să arate tot mai mult ca un gând măreț
decât ca o mașină măreață” (Sir John Jeans). Nu înțeleg de ce accelerează
motăneii joaca mai mult decât e necesar pentru condiția fizică. S-ar putea ca
jocul (orice joc) scăpat de sub control să fie sursa tuturor relelor, a Răului.
Motanii mârâie și chiar latră subțire, (- legătura dintre neamul pisicilor și
al câinilor! zice Saschia și are dreptate: tot ce există e carnivor, se
devorează unul pe altul).
Luni, 26 nov. Două obiecte care au
interacționat vreodată
sunt interconectate pentru totdeauna. Lumea noastră are o conectare
universală, dincolo de forțele fizice. Între microscopic și macroscopic nu
există granițe. Fizica actuală sprijină gândirea vechilor înțelepți. Lumina în
anumite poziții pe retină ne face să ”vedem lucruri”, poziția a ceva care se
atinge de pielea noastră ne face să simțim, poziția receptoruilor olfacticvi
din nas ne face să percepem efectul de miros. Alte ființe ar putea experimenta
realitatea în alt fel. Pentru ele, un atom aflat simultan în două cutii sau pisica lui Schrodinger și moartă și vie
în acelaș timp, ar fi ceva natural. Natura terestră alege la întâmplare o
singură realitate prezentă dar creierul nostru lucrează pe mai multe planuri
simultan. Poate că că viața a reușit, în ciuda oricăror neșanse, să modeleze
universul după scopurile sale. Teoria cuantică sugerează că noi am creat
universul și istoria lui, că el există doar pentru că noi suntem conștienți de
el. ”Oare faptul că privim în urmă acum,
dă realitate lucrurilor care s-au întâmplat atunci?
Se întreabă John Wheeler în cartea pe care am terminat-o de curând și din care
am reprodus câteva sublinieri. Vioaie și provocatoare carte, scrie despre ea Whashington Times. Nu-mi vine să cred că
demiurgismul poetului devine ceva atât de grav, de important. Asta mă întreb
seara, în kóhe. Speculațiile mele
poetice se potrivesc atât de mult cu aflările științifice profunde dar nu sunt
mândru de aceste empirii: vin de undeva, din adâncul misterului lumii și e
normal ca ele să rimeze cu gândirea celor mai vechi, sinceri, nebuni și adevărați
poeți. Îl ascult pe Sting împreună cu Împăratul Marc Aureliu și fratele lui
Bobiță sau Generalul Bobutz cum îi mai spun, ca să rimeze cu George Pomutz - cuirasat al americanilor
botezat după numele generalului Pomutz - pom mic, pomuț la ardeleni. Ofițerul român originar din Săcelele Brașovului,
este unul dintre diplomații care au cumpărat Alaska, părinte fondator al
națiunii americane. Realizez că orice restricție pe care o impun motanilor e
nedreaptă. Când ei patrulează pe masă, pe aragaz, pe chiuvetă, pe dulapurile de
sus, nu vor decât să fim parteneri egali ai jocului. Pricep greu că ei mă
consideră un motan mai mare, egal în joacă, în comunicare, în iubire directă,
nesofisticată. Saschia mă roagă să ud florile fiindcă fata care îi face masaj
nu vrea să le ude, ripostând: - Să le ude valetul casei! Adică eu. E geloasă că
Saschia mă are pe mine, care-i fac toate mofturile iar ea nu are pe nimeni, dar
nu cunoaște istoria noastră împreună, sacrificiile făcute de Saschia ca să-mi
gătească, ratându-și poate cariera artistică. ”Când noaptea neagră cântă la, la,
la, chica mea grizonată, se reflectă în
geam tra la la, pe ritmul muzicii negre, îndrăcite. Nimic nu se schimbă, deși toate
se dau și sunt date peste cap: viitorul
naște trecutul în privirea aruncată peste umăr, lucrurile se văd și nu se văd, sunt și nu sunt, totul se naște lejer,
continuu, pe neobservate, numai din voință și sentiment. Dacă nimic nu are rost,
merită să-i dăm unul întrebându-ne? Merită! Tresar într-un foșnet curmalii
părăsiți în fericirea unui univers de bule. Există domnule, spunea Saxa,
plăcerea liberului arbitru, demnitatea
riscului ce nu pot fi abolite de boli. Gândesc lumea într-un anumit fel și așa
se împlinește. Lumea depinde doar de toanele minții mele, de aia avem fiecare,
o enormă responsabilitate! Deși e înspăimântător, am ajuns aici din joacă! Ei și
ce dacă se duce de râpă libertatea personală de care eram atât de mândru? Orice
demiurg e un prizonier în lanțuri și orice creație e o afacere ratată!”. Helas! Sunt buni cârnații tocați cu
barda, noaptea în cuhnie, în noaptea negră de decembre, cu motanii negri
torcând cuminți în poală. Afară ori înăuntru, din cerul amintirii, stă să cadă zăpada peste
urșii visători de fructe de pădure, peste povârnișurile și crestele sîngelui
încins al braconierului, ostoit în lacuril glaciare. Atunci sunt cei mai gustoși
cârnații tocați cu barda - altminteri grețoși, necomestibili, pentru locuitorii
câmpiei.
Marți, 27 nov. Când scrii în
fiecare zi câteva rânduri
doar pentru tine, te sedimentezi chiar în condițiile în care barbotarea
minții e maximă, nebunească. Îți rămâne ție o urmă din tine, mai consistentă
decât urma păsării pe cer, a peștelui în apă și a bărbatului în femeie. Mă
condamnam pe vremuri, când știam atât de puține despre lume, că țin jurnale, ca
femeile. Apoi am aflat că mulți dintre preferații mei, ca Mann, Green, Jünger și
alții au ținut jurnale, deci nu era o joacă de fetițe. Fără notarea
meteorologiei zilnice n-ar fi posibilă o situare în realitatea fizică deși
realitatea și ireralitatea sunt împreună o problemă controversată. O bizar de
constantă zi de toamnă târzie m-a întâmpinat cu o ceață delicată la primele ore
urmată de un soare circumstanțial pe narvalul butaforic, din Curtea Interioară.
Am găsit destul de multe cărți cu tema curții interioare și am vrut de multe
ori să scriu un poem despre ea dar n-am reușit cum n-am reușit să amintesc
despre Narvalul Alb deși despre el, ceva grav mă bântuie de când a fost
instalat acolo: pata de soare de pe el și chiar el însuși, le consider în mare
secret (chiar față de mine) – Sufletul Fatamei. Cum poți să teleportezi un
suflet de pisică într-un trup de narval butaforic, asta e o treabă simplă
pentru tipii de teapa mea. E ceva vulgar, de mahala, să te pretezi a fi de o
anumită teapă, dar e ceva frumos să aparții de ceva, chiar și de o mahala. Probabil
că există nu numai o literatură dar și studii serioase, nu numai trăiri și
sentimente, vizavi de mahala. Marginea umilă, mahalaua, e îngăduința rigorii
centrului, o toleranță de care nu orice entitate severă și limitată e capabilă.
Ambianța intolerantă, castrată de omenie și elasticitate e foarte săracă fără
mahalale. Uneori simt tot Orientul ca pe
o imensă mahala a lumii pe care nu mi-o pot închipui ca normală și frumoasă
fără ea. Nici curtea interioară n-am înțeles-o niciodată ca o lume în sine,
înainte de a locui în Banat, în acel colț germanic de românime, un colț
colțuros, îmblânzit de lătinie. În Banat, nefericirea mea juvenilă s-a
transformat în fericire. Am aflat plătind vama tristeții, că există și alte
bucurii pe lume decât posedarea altui
trup trecător, în primul rând aceea de a trăi pur și simplu. Această
nouă bucurie intrase deja vijelios în subteranele mele chiar dacă eu nu simțeam
nimic la suprafață. Un alt fel de înțeles al lumii a pătruns în mine, prin
gangul boltit al înaltelor porți, în curtea interioară pavată cu pietre
lustruite de râu. În curte se afla grajdul văcuței, al porcului cu bot roz iar
în pod un teanc de icoane pe sticlă și un mare ciorchine de clopote ale
fostelor turme de oi. O lume biblică, idilică se refugiază și astăzi în curțile interioare din Banat și Transilvania,
ca un mare și pur secret într-un suflet: lumea nu e decât un execițiu de
iubire. Lumea e sau nu e, în funcție de asta. Curtea interioară e lumea de
dincolo de marginea cercului către centru, cântând și baletând într-o infinită
cădere ocrotită de margini abandonate dar nu uitate. Acolo l-am întâlnit pe Nistor
Huliu, bătrânul vultur alb al piscurilor imaginare care mă iubea pentru ceea ce
eu doar presimțeam că aș putea fi. Misterul curților mele interioare a rămas
intact în trecut, în amintire și în prezentul lor continuu, fără ca eu să pot
(poate nici nu am vrut) să elucidez ceva din esența lor. Am făcut o ieșire
nocturnă în piață ( o curte interioară și ea) și pe lângă zidul prăvălit în
umbră al prăvăliei cu băuturi, un tip și-a sclipit cuțitul spre mine. Nu mi-a
fost frică pentru că i-am zărit plasa cu cutii de bere și am înțeles că orice
i-aș fi spus, chiar și o gângăveală, ar fi înțeles instantaneu ca un frate ce-mi
este. În fond el eram tot eu și invers, în versul nopții periferiei care ne aducee amândurora fericirea.
Nu trebuie să te temi niciodată de nimic pentru că totdeauna e vorba de acelaș
lucru în orice veche sau nouă alchimie. Îmi beau berea și ascult un cântăreț
obsedat de James Dean – n-am nimic cu băiatul ăsta dar au mai fost și alții
mult mai valoroși. Sufăr când văd neputința fanteziei de a vedea și alte locuri,
întâmplări, alți oameni. Fără poezie lumea e o ridiche dospită, o înjghebătură
gheboasă, ne geometrică, un ghemotoc aruncat la întâmplare în spațiul fără
noimă, în marele nothing care știe totul dar de leneș ce este, nu se ostenește
să lămurească ceva cuiva.
