Luni,
3 dec. Voi începe să mă bucur din nou!
Am hotărât asta azi noapte. Voi lua
lucrurile încet, fără să-mi pese de nimic. Aș dori să citesc Magia realității de Dawkins și Coaja lucrurilor de Oțoiu. După ploaia
de dimineață, în curtea interioară a reapărut pata de lumină pe Narvalul Alb. Inimioarele
și suflețelele omenirii se dau deja în leagănul cântecelelor dulci glazurate,
ale sărbătorilor de iarnă. Sunt dezgropați din zăpezile de anțărț Hrușcă (Lerușcă)
și Andy Williams - băieți vii sau morți ca și noi! Îmi mai doresc să găsesc
două cărți: una bună despre Realitate și una despre Dumnezeu. Ca să pot să termin
cu dilemele, să mă liniștesc, să mă împac cu mine, să-mi accept soarta. Vedem
un film cu o barcă pe mare. – Mi-ar plăcea să mă duc și eu cu băieții cu barca
pe mare câteva zile.. îi spun Saschiei – Trebuie să fie foarte bine noaptea pe
mare în decembrie! Balon cu nacelă nu au
și ei? – Care ei? – Băieții tăi. Uiți că
ești tată de copii mici? – Pisoi mici. - Și mai rău!
Am mânjit cada de duș cu boia iute, pentru ca măria sa Marc Aureliu să
nu-și mai lase acolo blazoanele. M-a învățat să dau cu boia fratele Saschiei,
un mare geniu pierdut. Geniile cele mai mari sunt cele pierdute. Din această
cauză mai suntem încă în carne și oase și nu rătăcim prin univers ca obiecte zburătoare
neidentificate (n-am știut să ne valorificăm jocul, puterea de a visa). Motanii
au adormit ca fraierii pe gang, lângă ușă. Îl iau pe Bobiță la piept și el doarme
profund, nu i se mișcă nici un fir de păr din urechi, nici o vibriză și nici
vârful cozii în timp ce mă plimb cu el prin casă. Îl așez ușor pe pat și el
continuă să dormă ca hipnotizat. Aurică se trezește. Îl iau și pe el în brațe
și readoarme instantaneu. Îl așez adormit lângă fratele lui. Cum și mmai ales
de ce să traduc asta? Sunt multe aspecte necunoscute pe meleagurile materiei
însuflețite. Din fundul scrumierei
berbere, cu motive vegetale, mă privește în față un chip cu nas verde și
cu doi ochi mari, castanii, penetranți. Deasupra urechilor lui există încă două
arii cu ochi mai mici, tot castanii, penetranți: 18 la o ureche, 16 la
cealaltă; în partea de jos a feței sunt 4 arii tapisate cu acelaș tip de ochi,
grupate astfel: 10, 17, 14, 10. Numerologie borgesiană. Prin ce sunt mari
scriitorii mari? Prin descrieri minuțioase sau prin idei și scheme? Vrând să ies
să mă la biciuit de vânt în logia nordică, Aurică, pe care-l credeam om serios
mi se agață pe sub halat de pantalonii de pijama cu ghearele, umplânu-mă de sânge,
tatuîndu-mi cu crestături semitondinosul și semimembranosul. Stopez sângele cu
sare. Nu mă supăr pe iubiți.
4 dec. Plictisit de toate, deși fac numai
ce-mi place,
cum am făcut întotdeauna. Nu-mi explic această stare deși geometric vorbind,
nu-mi lipsește nimic. Narvalul introvertit (știrb de singurul lui dinte, poate
invaginat în sine..), se află dimineața în ceață, la prânz în arsura petei de
lumină nemilos de intensă, iar seara
în tristețea umbrei. De ce spun atât de des nemilos?
Îl înlocuiește pe irepresibil? Am
recitit paginile copiate pe calculator din zilele morții Fatamei și am plâns
iar. De fapt de câte ori am plâns pentru ea?: prima dată când a murit, a doua
oară când am scris, a treia oară când am copiat și a patra oară când am recitit.
Cele 3 jurnale, începând cu ”somnul marmotelor, turtureaua de silex” și ”saltul
pisicii”, ar putea forma un singur volum – lucru mai adecvat situației mele,
nemaidespărțindu-mă astfel de anonimat decât o singură carte nepublicată. Nu am
chef nici de citit - ar trebui să încerc să citesc jurnalul Nez al lui Notorius, un tip amar,
potrivit cu starea mea. Iată ce scrie despre el însuși la pagina 47: stare de
tristețe fără limite, ultimul om gol și fără de nădejde, am eșuat, văd cum
totul se ruinează și nu pot face nimic, s-a întrerupt ceva în mine, sunt o mare
greșeală”. De acord. Tot el, subliniază
în Julio Cortázar: ”...n-o vrem pe MarieClaire în carne și oase, ci urmărirea
și vânarea ei imposibilă. Vrem reflexia ei în geamul metroului și n-avem ce
face cu ființa ei de omenesc, carne și rubedenii. Sexul e-n creier unde
fericirea stă-n fantasmatic și-n veșnica foame, insațiabila foame psihică.” Îmi
place reflexia unei femei în geamul metroului, nefericirea inexplicabilă a unui
scriitor de succes (dar posibilă, chiar obligatorie pentru un om sensibil). Eliminarea
anonimatului nu aduce fericirea. E al naibii de sincer aici. Eu, deși nu mi-am
propus asta, n-aș fi în stare de atâta sinceritate. Pe copertă apare scrisul
lui feminin, cuminte, nepotrivit cu violența lui ce se vrea virilă. Dacă
Notorius ar deveni pentru mine un nou Radu Petrescu, înțelegerea mea de acum ar
fi dată peste cap. L-am criticat că
notează și publică pornografiile de pe pereții vc urilor publice. Poate că
scriitorii (unii chiar mari) încearcă să ne sugereze prin expresii și imagini triviale, o eliberare din
zațul ultimelor constrângeri morale - dar acest lucru e ridicol, naiv,
iluzoriu, imposibil ! - asta nu va aduce marea libertate. Problema cea mai grea
și nerezolvabilă – Moartea - rămâne
intactă. Legat strâns de ea, e problema timpului și abia mai târziu apar problema
spațiului și a limbajul. În esență, viața rămâne așa cum e: cu spini, crăci,
craci, fanere, lichide, emulsii catabolice. Scriitorii nu fac decât să rotească
în fel și chip, sfera multifațetată a aceluiaș joc. Ce uită ei și nu uită
fizicienii, e că există și alte sfere
jucăușe (ce se joacă sau pot fi jucate), în exteriorul nostru. Pentru că astfel
de jocuri există și în interioare, totul e mult prea nebunesc, ca să mai poți pretinde genul de rezolvare numită
înțeles. Dar oare chiar e nevoie să
cauți un înțeles dacă oricare ar fi el, e atât de nesatisfăcător încât nu
merită să fie căutat?
Cele două chipuri vegetale din
căușul scrumierei berbere, cel cu nasul vid și cel cu nasul cărnos ca un
castravete, mă privesc ciudat, puțin sadic și au dreptate. Notorius în Nez, singura
lui carte care-mi place pentru că e o scriere neprelucrată literar, notează ”cu
obidă” pe 5 mai, că e robul unor articole la termen, singur și teribil de
nefericit în nebunia și pustiul vieții lui. Aflu deci, ceva interesant pentru
mine: am suferit degeaba din pricina anonimatului
meu – absența din exterior e cea mai mare afacere, cea mai mare proprietate,
latifundie exotică; te poți lăfăi ca un bogat proprietar de cirezi sudamerican,
în pampasurile tale interioare. Cu cât te diluezi mai mult în volumul exteriorului,
cu atât devii mai puțin tu însuți. Dacă te mulțumești cu micul exterior
înconjurător benign, cum ar fi vizita în cuhnie a Saschiei și a motanilor atrași
de mirosul cârnaților prăjiți, înseamnă că trebuie să acorzi și mai multă atenție
micii ambianțe care nu se află întâmplător în jurul tău. Poate de aceea reușesc
motanii ”să ne pompeze fericire în suflet, sub presiune” cum spune Saschia. Nu
remarcasem că în scrumiera berberă nr. 2 , pe un fond deșertic, există un alt
chip, o moacă spoită cu negru gros ca păcura și care are 3 ochi în frunte, o barbă din hașuri și o limbă
portocalie în gura neagră. Se păare că toate aceste mici detalii au valoare
pentru mine, cel care scrie aceste rânduri și care a plâns a patra oară pentru
o pisică! În ora înaintată în beznă, merg la culcare călărit ca o cămilă de
motanii negri știind că calmarii cărora nu le pasă cacofonii vânează nemilos în abisuri.
Mierc. 5 dec. Narvalul Alb înoată ca în
ocean în umezeala
mată a dimineții. Corectez macheta revistei Oceanica și aflu că Tacitus, coechipier din ultima expediție îmi
citește pe blog jurnalele pentru că îi place stilul meu. Mă bucur de aceste
mici succese ca un copil de micile lui noi jucării. Tacitus trăiește în
ținuturile ascunse dar esențiale ale interiorului lumii. Narvalul îmi
semnalizează ceva, în morse: pată însorită – umbră, soare – mat - sclipitor. Imediat urmează o
bătaie în ușă și o zdupăială neașteptată pe acoperiș: - Vă invit să priviți
prin chepengul de deasupra scărilor pe acoperiș, spune unul dintre muncitorii
care au venit să schimbe tabla. – Nu s-au anunțat ploi și lapoviță? – Nu
contează. Știați că mai există un chepeng deasupra unein încăperi zidite unde
nu s-a mai intrat de 100 de ani? – Nu. Se spune că acolo se află scheletul unui
dinozaur.
Seara, când ies în aerul rece să
completez ”magazia armatei” ( cartofi, cârnați, țigări) o duduie blondă
(vopsită) duce în lesă un câine de talie mijlocie. – Ce rasă e? Sau e
corcitură? – Vai, cum puteți spune!? E o
combinație de.. cu lup. În piață îl întreb pe vânzător despre cartofi : -
Sunt roșii? –Sunt cum doriți. – Adică? - Dacă doriți albi sunt albi, dacă doriți
roșii sunt roșii. Fizică cunatică la nivel de barabule. În căldura plăcută a
cuhniei, ascult din nou englejii cum fac miliarde de locuitori ai globului. Nu
cumva suntem cam mulți? Dacă da, de ce? Ca să aibe cine citi mofturile și angoasele
scriitorilor notorii. E nevoie de astfel de cifre astronomice pentru
desfășurarea jocurilor Marelui Absurd –zeu poate mai mare ierarhic decât
Dumnezeu. Mă oglindesc în geamul termopan al noii kuhnii: semăn cu Orhan Pamuk.
Nu intenționez să candidez la vreun premiu pentru simpluil motiv că n-am
publicat nimic, deci sunt liber să mă gândesc la frumoasa din metrou: față
albă, buze roșii cărnoase perfect rujate, sprîncene perfect trasate, păr negru,
mătăsos, ca blana motanilor, ochi negri prefect valorificați prin machiaj: o
perfectă mască japoneză. Nu rezist acestor chipuri de mască japoneză cu față
albă și buze roșii cum nu rezistau taurii în călduri siluetelor din lemn de la
secția de însămânțări artificiale de la Săftica. Mă simt
bizar în noaptea asta neagră până la perfecținea negrului și recelui absolut.
Totul e să nu-ți pese de nimic, ar zice Saxa. Îmi fac un cartof prăjit, din cei
roșii, segmentându-l geometric, după tipic, în două, în patru, în opt, un
cârnat săxesc și un ou românesc, miorlăit de prostul de Bobiță rămas dincolo de
ușă în timp ce Marc Aureliu cel deștept e deja înăuntru cu mine. E bine să ai
motănei negri de iubit, când plouă nevăzut cu picături transparente în noaptea
neagră și să mături gresia ca s-o menții în stare perfectă pentru mofturile
aparențelor diurne. În timp ce Saschia-și doarme somnul alchimic, mănânc și
beau vinul negru al singurătății vegheat de farul rodiei roșii din fructieră,
privit chiondorâș de moaca vegetală cu ochi de piper, a berberului din
scrumiera berberă. Mie și motanilor, ca masculi singuri și răi ce suntem, puțin
ne pasă de blândețea muierească a dimineții ce se apropie tiptil. Nu mă
deranjează că motanii au început să miroasă a hormoni pestilențiali. Suntem
motani în salt, puțim a puță, facem în ciudă infinitului sterilizant – așa ar
suna un cântec dacă m-aș pricepe la muzică și aș fi în stare să-l compun pentru
mine și pentru ei. Precum capacele crătiților (insesizabil și consistent), se
ancrasează viața mea cu grăsimea clipelor moarte. Motanii negri cu ochi de aur
pășesc fin cu lăbuțe fierbinți pe gresia rece de-mi îngheață degetele în
bocanci. - Hai măi băieți, cu toții în cameradormitor unde sforăie dulce
Saschia, să vedem filmul mut cu aborigeni și să scriem poheme!: ”Tipii ăștia,
aborigenii, dau o înaltă apreciere relației / dintre om și animal, cum e relația
mea cu motanii negri, / pentru că știu din obișnuința festinelor canibale / că
nu suntem decât un coș cu carne învelită în piele / de altfel foarte gustoasă prăjită pe jarul focului / adunat din
trăsnetele lui Jupiter. / Cum s-o fi numind în aborigenă Jupiter?”. Poftă bună, noapte bună!
6 dec. Cantonat ziua, în
cantonul singurătății de chilie
și noaptea în cel de kühe, între
motani, am două obsesii,ca toată lumea: viața și moartea. Iubirea, fericirea,
gloria sunt flori înflorite și vestejite demult, în poiene cu inorogi ieșiți la
pensie. A rămas piatra care nu m-aș mira să fie identică până în cele mai
adânci cotloane ale universului, fie el și multiplu, suspendat în sine, fără
fundal și atunci tot ce e aici e și acolo, cu toate mărunțișurile prăfuite,
printre care și viața - începută și sfârșită ca o afacere moale, spârcâită prin
canale. Prin canalul uretral și anal. Poate nu e prea e corect să vezi
lucrurile de atât de departe când e destul de departe și bicisnicul nostru
aproape de toate zilele. - Cască ochii băiete, că lumea e rea, îmi spunea
degeaba tatăl meu, mecanicul mecanismelor extrem fin îmbucate, că eu tot aiurit
am rămas, chiar până în clipa asta când iau pixul electoral oferit ca mită de
catindatul de sector de cerc cu care scriu (sicriu ar zice Portos, fost Morsă ).
Pentru mine scrisul e o bălăureală de extracție artistică, nu pot ști niciodată
ce este și ce vrea să spună: o preumblare seara sub lună, un zbor de balauri,
răget sau râgâială după ghiftuială cu prada plăcerilor copioase, găinățare din zbor de Pterosaur, târâre, târâială de malaci transpirați într-o climă ca o
clismă, fugă de mașini 4x4 cu viteză de orgasm, pe piste blonde, în soare? Bălăurelile
sunt ființe suple, respiratorii, descărnate, cu oase ușoare ca păsările, cine
știe? Cine știe? Nimeni. Păsările-mi sunt atât de neînțelese încât aproape că
devin a treia mea obsesie: cum se poate împăca zborul ușor, delicat, care se
întrece pe sine și plutește deasupra lumii, cu ferocitatea clonțului ca glonțul,
cu ghearele ascuțite ca oțelul? - cu privirea lor diabolic de penetrantă cu
care zăresc șoarecii săritori, șocâții îmbuibați cu semințe oleaginoase?
Bălăureala e o hipertrofie gigantică în minuscul. În ea poți vedea foarte departele
din foarte aproape, în care se deschid orizonturi incapabile să-și pună frâu și
să-și ordone: Halt!
- Halt! Halt! Zi mai bine ce-ai mai
citit pe net? mă întreabă Tacitus la
telefon ca să schimb vorba (el auzise tot ce gândeam eu? poate de aia e tăcut:
ca să audă ce nu se aude). - Despre Canonul
occidental al lui Harald Bloom - Despre ”literatura puternică”? Halal! -
Asta se spune când se taie oaia! - La orientali, dar la occidentali care-i
literatura valoroasă? - După Bloom, cea stranie, bizară, anxioasă. - Cum poate
fi valoros ceea ce exultă ciudățenia, teama nevindecabilă? - Nu poate fi. Noroc
că mai sunt și lucruri frumoase pe lume. – Spreexemplu? - Plăcerea de a mânca, plăcerea textului ca o
femeie frumoasă, deosebită ( Baudelaire spunea că o frumusețe banală e un
nonsens). - Lutnavel al lui Notorius
cum ți se pare? – Levantin, o levănțică. O levențică cum zic kivuțele - vetust,
minor.. Click!, făcu telefonul și rămăsei în kühe, privit de ochiul ciclopic al
plafonierei, să întrezăresc singur orizonturile infinite. Estimp, Împăratul
cască de-i trosnesc fălcile urmat ca la comandă de General Bobutz,
secesionistul. Pocit e chipul lumii gândite, gândesc cu cârnatul cald într-o
mână, cu castravetele murat în cealaltă și cu cea imaginară (întotdeauna am
avut mai multe mâini), mângâind motanii negri ca noaptea. Potolește-te domnule,
îmi spun, amitindu-mi cu memoria mea elefantină o idee dintr-o teză de doctorat
citită pe net: gestul ne tragic al omului postmodern, nu mai constă în
sfâșierea aparențelor ci în mângâierea și
împăcarea contrariilor, nu în reflectarea realității ci în crearea altei realități, în care evadezi
păstrând legătura cu realitatea, cum
țin eu cârnatul cald și castravetele rece în câte o mână, chiar dacă din
fiecare nu mai e decât jumate. O asemenea soluție ne permite să facem salturi
în memoria culturală, cum sare pisica de pe o creangă pe alta după mierle.
Frumos mai psalmodiază englejii în tranzistor, pentru tot globul globalizat, în
noaptea kühei mele! Brusc realizez după miros, că marile farfurii berbere de pe
peretele gangului, pline ochi cu..ochi pândindu-mă după văluri de glazură, va
trebui să le descriu altădată, căci Imperator
s-a căcat iar în cada de duș deși am mânjit-o cu boia iute.
7 dec. Cerșetorii de țigări mă abordează primii,
în ceață, apoi vin vânzătorii de
țigări de contrabandă. Pășesc încet,
somnoros, urmărit de ticăitul metronomic al tocurilor unei domnișoare
somnoroase ca și mine. De unde știu că e somnoroasă? Pentru că la intrarea în
gaura de vierme m-am oprit și am lăsat-o să mă depășească ca s-o pot privi: dormea
pe ea, era ca în transă, nu se putea citi nimic pe chipul ei. Ciudat și
simetric, o frumoasă identică cu ”masca
japoneză” mă lasă s-o studiez fără să clipească, făcându-mă să mă îndoiesc că e
vie. Din chilialaborator privesc în jos prin geam în curtea interioară unde
ceața s-a condensat pe alei și pe trunchiuri: fundal umed, întunecat, Narval
Alb mai pregnant și mai inexplicabil ca niciodată. Pielea labei mele stângi (am
dreptul ca animal să o numesc așa), e decorată trei zgârieturi roșii,
proaspete: ghearele lui Aurică. Băieții m-au trezit de la 6 și s-au agățat de
tot ce ieșea din profilul formei mele: de șireturi, de cravată, de mâna pendula
pe lângă corp. Înainte de a-mi prelungi laba dreaptă cu gheara electronică a
mausului, îmi amintesc părerea lui
Harolod Bloom despre scriitorul ”strong”: e o ființă valoroasă prin
anxietate și obsesii. Deci cultivăm răul? Sunt sigur că există și opinii opuse,
mari texte, mari oameni, mari discursuri pozitive. Doamna Laura Ioana Colceriu
Dandu scrie în acest sens: o istorie exclusiv estetică a literaturii este o fantasmă perimată; nu este
acceptabilă închiderea într-o singură dimensiune, relativă la rândul ei. Există
și marele discurs, numit ”Al treilea discurs” care scoate în stradă, în
dezbatere, vechiul reevaluat. Vechiul ca interior exteriorizat, analizat prin
esteticul extins către etic, ”este momentul de grație, care permite orice
legături, orice fantasme, salturi, înrudiri sau bătălii pe viață și pe moarte,
momentul în care se rescriu toate”. Nu mai trebuie doar să reflectăm realitatea
ci să producem o altă realitate, una evazionistă, dar care păstrează vii,
legăturile cu realul. Asta ne permite să
facem salturi în memoria culturală. Cum se produce evadarea din realul
sufocant, anxios? Te retragi în intimitatea compensatoare a propriului tău
trecut pe care-l reconstruiești ca un prezent din care te hrănești perpetuu.
Și-l poți da și altora sub forma intertextului inepuizabil. Când încerci să înțelegi ceva, vrei să te
cunoști pe tine. Prin ceilați ajungem mai ușor la noi. La sine se ajunge prin
alteritate. În ce mă orivește, am ajuns singur la toate astea intuitiv,
neinformat. La baza oricărei atitudini culturale se află ambiguitatea jocului
dintre văzut și nevăzut, material și spiritual, finit și infinit, spune ea. Al treilea
discurs cultural se naște la interferența dintre profunzime (etic) și
suprafață (estetic). Cercul nu se închide ci îi rămâne un ochi deschis
către spirala unui discurs infinit.
Seara ”in der kühe”, cu muzică și
vin, fac saltul în gol, în abis, ca Baumgartner, amintindu-mi perechea deosebită,
întâlnită în metrou. Ea: grasă, cap
mare, buhăit, trapezoidal, ochii ca două animăluțe mici, rotunde, în vizuini de
grăsime protejate de streașina groasă a sprâncenelor; gura? - o peșteră în care
intră și ies liliecii cuvintelor
absorbiți și expulzați în expirări și inspirări rapide. El: mic, subțiratic ca un copil, cu un chip de Pinochio, sculptat într-o
suită de fugi concave către abisul unei fizionomii derutante, incapabil să se
mântuie în contur; ochii mici, pitiți în orificii meschine, sunt apărați de
gene uimitor de mari și de dese, sprâncenele ca niște bumeranguri, șanțurile
adânci din jurul gurii completează această ființă ciudată, nepământeană, mai
degrabă subpământeană. Am ieșit din vagon la aceeași stație. Ea avansa învingând frecarea coapselor
grase, el se balansa periculos,
rahitic fiind o minune că nu se prăbușea la fiecare pas, riscând să se
împrăștie în arșicele din care era alcătuit. Mă condamn!: mi-am permis urmărirea vânătorească a unor
ființe inocente deși dumnezeu mi-e martor că nu i-am văzut decât ca pe niște
mărgele mai deosebite ale colierului și că mi-am dat seama cam cum poate arăta
jocul cu mărgelele de sticlă. Poate ei sunt mai fericiți împreună, mai legați
prin bizarerie, decât cuplurile găunoase ale frumoșilor superficiali. Vezi
căsniciile efemere ale vedetelor.
8. dec. Sunt tatuat de sus până jos
cu urmele ghearelor motăneilor care mă confundă cu vreun pomuț. Într-un mod
subtil, emoționant, e semn că în sfârșit, vin, vin, se apropie sufletește de mine!
De aceea chiar îi invit cu comanda sus! sus!
pe spatele și pe umerii mei, când am halatul albastru, gros, cu valuri argintii,
grecești, geometrice - e un obiect vestimentar sacrificat, dar merită! Îmi
place când lipesc de obrazul meu și-mi torc subțire în ureche. Nu acționează la
întâmplare, dozează psihologic totul. Semnificația expresiilor jos! jos! și nu! nu! o știu de la vechiul stăpân, unde au trăit în primele 2
luni. E soare pe blocuri deși nu știu de unde vine pentru că o pătură de nori
vineți acoperă complet cerul; arțarii își mișcă în vânt coarnele de reni sau de
bivoli negri – turmă calmă, păscând iarba aerului curat de iarnă. Întors din
piață, prăjesc carnea puilor foarte proaspeți, totuși complet morți, fără urme
de viață. Nu știu cum au fost uciși și nici nu vreau să știu cum decurg crimele
în abatoarele orașelor acestei lumi fioroase, sau la țară în intimitatea macabră
a curților din dos. Plecăm cu matizul la vărul nostru Tiberiu pe care-l găsim
prăjind și el pui pe un grătar electric de ultimă oră, cu capac de sticlă.
Ardelenii (niște japonezi ai românilor), sunt mondeni fără a-și pierde
tradițiile. Într-o oală, Tibi fierbe cartofi pentru piuree și din tuci
răstoarnă o mămăligă galbenă, o caldă, aburindă ca un sistem solar nou născut.
E plăcut să adaugi puțină lumină oricărui interior. Tibi baletează prin cohe: îmi dă foc pentru Dromader cu o scobitoare de la aragazul unde
încălzește ardei umpluți, prinde în ultima clipă cafeaua în spumă, învârtindu-se
lejer și sigur printre focuri, oale încinse și aburinde. El face tot menajul
pentru soția lui, verișoara Saschiei, care nu poate trăi musafiri. Tibi de asta
a ales viața de familie: ca să nu fie singur.
-De fapt singurătatea nu există în realitate, e doar impresia noastră, îmi
spune. Și are dreptate: în pădure frunzele foșnesc împreună, suferă împreună de
secetă, păsările migrează în stoluri, peștii în bancuri iar salamandrele
locuiesc împreună sub aceeași stâncă
- Să te-nvăț o șmecherie, zice: dacă
vrei ca sarmalele sau ardeii umpluți să fie moi, nu beton, pui orezul în apă cu
o jumate de oră înainte, ca să aibă timp să se hidrateze. Face o piruetă sufistă
ca să arunce cojile de cartofi și una în sens invers ca să amestece în cei tăiați
cuburi, care fierb. Poartă adidași albi la 87 de ani, fiindcă îi stă bine cu adidași
și blugi. E născut pentru veșnicie.
- Să-ți mai spun o șmecherie: Timpul nu există, existăm doar noi.
Eu cred că există ceva imediat
dincolo de noi, ceva mare, pe care nu-l vedem dar care ne înțelege și ne
iubește și de aceea nu ne distruge. Foarte lin se leagănă crengile arțarilor în
după amiaza anonimă. Muzica înfoiată în jurul ei știe mai multe decât savanții
care prin piruetele compromisurilor au ajuns foarte aproape de Dumnezeu.
