Mc.
28 nov. Sunt într-un tren care trece în viteză:
dimineața ceață, la prânz soare pe narvalul alb, după amiază umbră rece. Ceață,
soare, umbră. De ce trec toate și nu au clipă de liniște? Uneori m-aș vrea
nemișcat, chiar mort. Dacă aș ști că aș mai putea vedea lumea rotindu-se ca un
caleidoscop în jurul meu, nemișcarea ar fi ochiul cel mai clar: să văd doar, fără
să fiu. Lumea - infinitate de mișcări oglindite unele în altele, reverberează
tristețea singurătății absolute. Având laboratorul cu 14 trepte mai jos decât
ceilalți locuitori științifici ai mansardei, mirosurile de mâncare, suie de
jos, din ”Café Agripa” transformată
în birt de lux, dar nu mai știu să coboare la mine. Varza călită e varză călită,
usturoiul zdrobit e mujdei, carnea prăjită emană mirosuri ce străbat prin orice
paravan. Acest univers olfactiv violent trebuie să-l înfrunt când sui până la Destinée colaboratoarea mea care a făcut un ges
trădător: a sugerat unui tip din provincie să încerce să se angajeze în nișa
mea științifică pentru a mă scoate din organigramă. Omul e complet neavenit.
Dacă era valoros m-aș fi bucurat să-l învăț tot ce știu iar el să mă ajute să
pun ordine în materialele și lucrările nefinalizate. Dacă noi creăm lumea într-un
fel sau altul, el nu crează nimic. Noroc că tot azi Saschia mi-a spus că s-ar
descurca singură acasă, fără mine, dacă aș pleca din nou în Africa o lună de
zile. Amoc mi-a propus să public
jurnalele expedițiilor dintre 2005 – 2012 în foileton, în fițuica clubului, Oceanica. Destule evenimente pentru o zi.
Pe platformele temporale temporare, în aceste nacele zburătoare care sunt
clipele, zilele, anii deceniile, se stabilesc, mai bine zis se prefigurează,
acțiunile viitorului. Prezentul, în banalitatea lui gri, dezesperantă, naște
mereu viitorul, după cum și el fu născut de un vechi prezent, acum trecut. Revin
mereu la cuvintele trecut, prezent,
viitor, ca dovadă a obsesiei mele temporale. Îmi mai place și bicisnic – care vine poate de la a
biciui. De la ceva demn de a fi biciuit sau biciuit deja. ”Bicisnic” aduce a
cuvânt bisericesc, vechi, de letopiseț. Istoria cuvintelor- oglinzi ale
obiectelor și mișcărilor - e ulterioară faptelor care au avut odată prezentul
lor. Deci la început nu a fost cuvântul? Conform principiului actualismului al
lui Charles Lyell preluat de Darwin, ceea ce a fost demult, s-a petrecut lin, insesizabil,
ca prezentul care ridică în continuare și în clipa asta, munți și separă
continente ( asta dacă facem abstracție de cutremure, vulcani, țunami,
taifunuri, uragane, ”războaie” meteorologice și animalice). Principiul
actualismului (studierea viitorului în prezent) se poate aplica istoriei
animalelor care se joacă pentru a învăța să se sfâșie, cum fac motăneii mei. Aici
vezi comportamentul apetitiv din Barnett pag 37. Când îi dau Saschiei să
mănânce trebuie să duc motanii în sufragerie ca să nu atenteze la hrană de
om dar mai întâi trebuie să ridic tot ce
se poate sparge sus și mai ales să mut în cuhnie o vază mare, subțire, plină cu
spice uscate. Apoi scot motanii din sufragerie și readuc vaza. Repet treaba
asta cu răbdare, cu iubire; nu-i cert, îi iau în brațe și le vorbesc dulce,
gândindu-mă la principiul actualismului: o fi existat un astfel de joc duios în
trecut, între toate lucrurile pe lume? Dacă e așa nu mai pare curios că Poesia e oglinda cea mai fidelă a
întâmplărilor adevărate. Reflectă ceva important, esențial: adevărul pierdut în
uitare. De exemplu, când Împăratul Marc Aureliu îmi dărâmă și-mi sparge pe
gresia cuhniei scrumiera de sticlă veche de 25 de ani, plină cu scrum, în loc
să mă supăr, iau frumușel mătura și fărașul și dirijez narvalii albi ai
cotoarelor prin valurile de cenușă, spunându-mi: răbdarea, bunăvoința,
îngăduința față de întâmplările lumii așa cum sunt ele, fac realitatea posibilă.
De patru ori am încercat să scot simultan ambii motani din sufragerie, dar fiind
legați unul de altul ca două particule gemene, nu pot trăi unul fără altul și
mă păcălesc: se lasă prinși dar numai pe rând, mă apasă cu toată greutatea corpului
lor fiebinte pe mână, mă privesc dulce, își permit să întindă coarda pentru că știu că-i iubesc. Până la urmă renunț:
îi las în jungla sufrageriei, până se vor plictisi, indiferent ce vor dărâma și
vor sparge. O să-i culeg după ce obosesc și adoarme Saschia. Gândul îmi zboară la
oceanul care lovește cu forță în faleză țărmului african unde am fost de 3 ori.
Până acum. Nimic nu este. Totul e doar o efemeră plutire de baloane de săpun în
lumină. Mi-ar plăcea să fiu chiar acum
posesorul cărții Coaja lucrurilor, deși
s-ar putea ca ea să conțină cu totul altceva decât îmi imaginez. Ăsta e însă farmecul:
numirea, denumirea, e totul, iar el nu e decât un exercițiu de voință, o cută când
încruntată când destinsă, pe o frunte. A cui, nu contează.
30.
Nov. Atât de frig, de umed și de obscur,
a fost ieri, iar noaptea s-a pornit un vânt vijelios care a redus la zero
șansele frunzelor galbene să mai rămână pe ramuri. Din aceste motive n-am avut
putere să mă apropii de deșertul filei. Azi m-am chinuit 2 ore să montez o
plasă nouă peste cea veche la geamul băii unde se suie motanii. Procedează astfel:
sar pe capacul VC ului, de acolo pe chiuvetă, de acolo pe mașina de spălat și
escaladând paravanul de plastic al cabinei de duș, se aburcă pe pervazul cu
plasă veche de 13 ani. Cât a trăit Fatam. M-am chinuit în poziții care mi-au zdrobit
toți mușchii. Urăsc bricolajul. E o ură veche, profundă, produsă de inadecvarea
mea funciară, la mecanismele lumii. N-am moștenit nimic din plăcerea tatălui
meu, Mecanicul, de a sta toată viața în poziții incomode pentru a potrivi ceva
la locul lui. În jocul lumii fiecare piesă trebuie așezată, fixată perfect,
într-o schemă neinventată sau dorită de mine, dar în care am fost inclus cu
sila și mă mir că am rămas încă în joc. Cine sau ce, nu lasă jocul să funcționeze,
cine-l tot derglează de trebuie mereu reparat și repus în funcționare? Trec
păsări prin albastrul trist, desuet al stampei ferestrei deschise. Soarele sclipește
pe ultimele frunze galbene. Să cauți înțelesul toamnei târzii, e o pretenție absurdă. Ce-ar
fi să dau prin răzătoare cele 1,5 kg de ciuperci, ceapa,și ardeii, ca să nu
mai toc la cuțit totul pentru tocănița de ciuperci? Mirosul de pădure al
ciupercilor se combină perfect cu mirosul de tanin al litierei incipiente a frunzelor
din grădină. Mă chinui și nu reușesc să separ un concert de Chopin de o vorbărie politică. E păcat, pentru că ”joacă”
(jue) la pian, cel mai mare interpret de Chopin din prima jumătate a secolului
20 – Dinu Lipatti. Dau focul la mare sub cratița cu cartofi puși la prăjit și recuperez
din balcon motanii care dorm îmbrățișați acolo de vreo 3 ore.
1 dec.
De dimineață cei doi guguștiuci gri stau pe cablul
dintre A1 și A2 sub griul infinit al cerului de toamnă. O frunză galbenă
dintre puținele rămase în arțari se desprinde și planează îndelung, în direcții
diferite, înainte de a ateriza ca un avion pe alee. În cuhnie pătrunde primul
Marc Aureliu și se repede pe pervaz pentru că el e capabil să perceapă și să
contemple lumea de afară. General Bobutz, nu. Voiam să citesc ceva de Hesse dar
am găsit o recenzie despre Muzeul
Ioncenței și Cartea Neagră ale
lui Pamuk. O să cumpăr și alte cărți de el, pentru că mă interesează să cunosc
marele suflet turc cu care am avut chimism de la prima mea vizită în Peninsulă.
Fac o salată cu oțet din iahnia rămasă, prăjesc doi cârnați și mă reîntorc să
citesc depre Füsun.
Dum. 2 dec.
Aseară am citit din Muzeul Inocenței.
66 de pagini. Îmi place dar are 626 de pagini cu litere mărunte și cred că
o s-o las pentru concediu. Mai am în noptieră 3 cărți de Hesse între care și Steppenwulf
– Lupul de stepă. Totuși nu pot trece de la stilul concret al lui
Pamuk la stilul abstract al Lui Hesse așa că aleg o carte subțire de Petru
Creția, Luminile și umbrele sufletului, cu
copertă frumoasă: o pasăre cu trei capete, trei gâturi lungi și o singură coadă
cu trei palete dințate – mai există o pasăre mică, negră, care cade, calcinată
de focul cunoașterii, înapoi, în lutul negru. Splendida copertă de Angela
Rotaru are o subtilitate: fondul este un văzduh verde în care stau parcă pe
crengile altei lumi, siluetele abia ghicite ale altor păsări pe care nu le-am
remarcat decât ținând a treia oară cartea în mână. Fiind Duminică trebuie să
gătesc pentru o săptămână: frig aripioare de pasăre, în timp ce pe cerul rece
și umed de iarnă, trec stoluri cu aripi ovale și altele cu aripi curbe ca un
bumerang, și totodată ”frânte” în unghiuri ascuțite: pescăruși. Coțofenele se
recunosc după coada lungă, subțire și dreaptă ca un băț. Petru Creția crede că
acela care alege servitutea e la fel de liber ca și acela care alege
nesupunerea (în Demnitatea). Din Curajul, citez de jos în sus, invers, în
răspăr, după intolerabilul meu obicei: ”Cât ar părea de ciudat, există o
relație între dârzenia de a rezista fără
să te dai bătut, la focul canonului zilnic și o formă extremă a curajului,
rezistența la tortură. Câteodată e
crâncenă această formă mai puțin spectaculoasă a curajului: să-ți crești în
durere copii rău născuți, să-ți îngrijești ani și ani părinți neputincioși, să
trăiești câinește pentru puțin și să pierzi și ce ai, să rabzi fără murmur
chinurile trupului, să fii eroul obscur
al unei dăinuiri. ” Numai pentru aceste câteva rânduri cartea ar fi meritat
să fie scrisă. ”Speranța, dacă nu este mai presus de orice calcul rămâne un
simplu și rece efort de prognoză. Este o alegere din toate câte sunt pe pământ,
a posibilului bun”. În piață frigul e bine instalat. O frumoasă puștoaică
vorbește singură în fața galantarului cu plăcinte: - N-am eu bani pentru ce aș
vrea! - Și ce ai vrea? O pizza. I-o ofer pe cea mai mare ochioasei Maria, un
copil femeie. În piață, vânzătorii de vin, bine băuți, discută între ei: -
Diseară te duci undeva? – Nu, diseară fac sex deși nu prea mai am cu ce. – Lasă
bă, o încingi, o lași în spume și-mi dai un bip. O rezolv eu. Suntem o țară
verde, exotică față de deșert, dar de ce oare moneda noastră e leul și nu lupul
sau ursul? – Acum e bine să bei, când ciupește frigul de urechi, că nu te blegești,
spune băutorul de vin. În cuhnie dau drumul la aragaz și subliniez în Petru
Creția: ”cu orice biruință ceva din viața noastră se încheie, ceva care ne-a
însuflețit îndelung încetează în noi”. Edward Gibbon, după ce a scris timp de
30 de ani la cartea Declinul și căderea Imperiului Roman, când a terminat-o a fost
cuprins de o mare tristețe. Pentru că toate pierderile și toate despărțirile
lasă după ele ”o dâră de tristețe, mai molcomă decât durerea dar umplând
sufletul până în cele mai ascunse unghere ale lui, ca un fel de ceață de
lacrimi”. Crengile elastice ale
arțarilor înclină în vânt câte o frunză galbenă uitată ca un steag dintr-un
război încheiat, trec păsări marine în picaj pe lângă colțul lui B2, cântă în
engleză bascii, catalanii, italicii și toți urmașii vorbitorilor de ”lingua
nostra romanesca”. Eu mă gândesc la
Fatam: ce a murit mort rămâne chiar și dacă ar fi să existe viață de apoi. Dacă
spaima morții nu dispare, cum să supraviețuască bucuria? Creția: ” Da..în ciuda
a tot, bucuria..Ea știe să aleagă chiar și puținul bine cât se află într-o
stare de lucruri și să-l așeze mai presus de tristețe, făcându-și din floare
grădină. O vorbă bună, o înseninare a cerului, un râs de copil, un gest de
prietenie, un act de îndemânare sau de istețime, o delicatețe a cuiva, mirosul
zăpezii, o amintire fugară.. Omul care știe să aleagă bucuria nu caută răul cu
lumânarea, nu se văicărește cât e ziua de lungă, privește lucrurile cu
îngăduință și cu zâmbet..dincolo de orice bucurie anume (mai) este simpla
bucurie de a fi, de a te afla în lume
și nu în neființă, de a trăi, făpătuind și îndurând..Iar oamenii care știu și
au puterea să se bucure fac lumea mai frumoasă, răspândind în jurul lor, ca un
har, bucuria”. Mă opresc din lectură,
între Bucurie și Sărbătoare și îndoi colțul filei cu barbarie. Nu făceam asta
pe vremuri, când eram delicat, fraged, când încă îmi păsa de lume, de
perenitatea ei. Am devenit barbar cu timpul, cu trecerea lui care atât de des
ucide tot și toate. După câteva ore de mișcări furibunde dar concertate
(mâncărică și cartofi prăjiți), mă cert cu motăneii care au scos o căpățână de
usturoi și au împrăștiat o haită de cățeluși pe gresie. Titlul de Valet de la Maison cu care m-a investit
menajera, e prea pretențios pentru mine: valetul e un tip bine îmbrăcat, care
se fâțâie cu platouri cu mâncare gata gătită. Eu fac piața, gătesc, rânesc la
pisoi - sunt mult mai jos pe scara socială. Mă consolează virila Tina Turner și
amintirea micuței Maria căreia i-am oferit pizza: de fapt cred că e deja femeie
– se citea asta în ochii ei cu focuri negre. O să citesc altădată lecția despre
demnitate. Toți sclavii lumii se puteau sinucide cumva, dar n-au făcut-o.
