Dum. 9 dec. Nori de ploaie
înconjoară rotundul țării
în sfârșit! E atât de mohorât încât țin lumina aprinsă și ziua, dar
plafoniera nu are putere. Azi noapte am citit până la ora unu, jurnalul lui
Notorius; în perioada de criză (când se blocase și nu putea să-și termine
trilogia din care publicase deja două volume), vedea în Poesie un colac de salvare. Eu cred demult, că Poesia poate fi o salvare pentru orice om. Ca visare aflată la
îndemâna oricui, e o formă de libertate. Până unde pot împinge ideea? Ar putea Poesia să-l înlocuiască pe Dumnezeu? Cum
ar arăta o Religie Poetică Universală?
Primul punct în tablele ei de legi, ar fi Libertatea, ca forță regeneratoare. A
doua ar fi Fericirea, deși ea e deobicei minată de melancolie. Ce generează
melancolia? Lipsa iubirii, moartea. Iată-ne din nou la problema esențială:
moartea. Putem evita moartea prin poezie? Complet nu, însă putem dilua frica de
ea până la nesemnificativ. Fizicienii spun că nimic nu e tranșant, complet separabil.
Poți deci fi fericit, trăind nebunia libertății poetice, a visării. Religia Poetică Universală e o religie
mai slabă decât cea care promite nemurirea, reîntoarcerea într-un trup de data
asta inalterabil, un fel de pesudo reîncarnare. Religia poetică e mai slabă dar mai sigură: e vrabia din mână, nu
cioara de pe gard. Cine a ținut o vrabie în mână, a simțit căldura și moliciunea
deosebită a penelor, mai fină decât mătasea cea mai fină și marmura cea mai lustruită.
Moliciunea unei păsărele, e infinit superioară oricărei alte moliciuni, pentru
că e vie. Poate aduce bucuria oferită de poezie o mulțumire, o speranță mai
mare decât promisiunea vieții de apoi? Asta se poate proba, aplica și trăi lucid,
nu doar ca speranță nedovedibilă. În Religia
poetică speranța și disperarea sunt democratic simultane. Sunt avantaje
importante și bănuiesc că mai sunt și altele, încă nedeslușite de mine.
Crengile arțarilor se leagănă
elastic, împodobite cu lacrimile cristalului cel mai prețios – apa. Prin rama
ferestrei trece un pescăruș oceanic și mă ia cu el în depărtări. Notorius, prin
depresiile, coșmarurile, halucinațiile și mațochismele din Nez, nu e un om normal, ci unul poetic și asta-l salvează.
Comparând umilința anonimatului meu cu gloria celebrității lui Notorius mă
întreb care e relația umilință – orgoliu, într-o Religie Poetică? Anonimatul constrânge sau eliberează? Notorius, în Germania, a avut revelația scării
infinite a anonimatului când el însuși a fost clasat ca o celebritate de mâna a
doua. L-a durut atât de tare încât a poetizat cosmic situația: ”dacă ar exista
viață și scriitori pe un număr enorm de planete, eu aș fi o celebritate pe cea
mai obscură, invizibilă planetă dintre ele”. Anonimatul, scapând oricărei clasificări
și umilințe, conține demnitatea, libertatea, fericirea deplină, toate în stare
ingenuă. Mersi Notrorius! Mi-am găsit modalitatea de a trăi fericit în
continuare, neliniștea și nefericirea nemaifiind prin nimic justificate. Ce mai
sălășluiește în adâncul generosului abis al anonimatului? În ce mă privește Proximitatea, în parametrii ei imediați:
o dimineață umedă, de iarnă fragedă, o plafonieră cu o lumină slabă, diluată,
deși am curățat-o de ultimii fluturi de noapte ai toamnei, vinul galben verzui,
muzica patinând pe pantele munților ei nevăzuți, motanii agățați cu gheare
proaspete, netocite, de bluza mea de puf de eider polar. Dacă Notorius ar citi
aceste rânduri, mi-ar da dreptate. Astfel s-ar atinge extremele, fin, insesizabil,
ca pupicul lui Marc Aureliu, săltat cu o mișcare acrobatică pe umărul meu, fără
să-mi înfigă ghearele la carne. De acolo, urmărește fascinat vârful pixului meu,
nu pentru că înțelege ce scriu ci pentru că îl cunoaște: mi l-a furat azinoapte
și l-a spart în dinți – l-am lipit cu bandă transparentă, pentru că-mi plac
lucrurile plesnite. Ce ar spune Saxa despre o religie poetică? Fatul că e mai
bine să fii anonim decât cineva. Parcă-l aud: - Ți-o spun din experiență. Eu am
fost și una și alta. Nu-ți mai face probleme și nu mai complica lucrurile! Vino
la mare să bem o bere la terasa Zorile, unde bat valurile și pescărușii ciugulesc
din palmă. Aici nu e niciodată seară sau noapte. Sunt numai zori.
