Despre
Jumătate
Prima condiție a nașterii unei jumătăți e să
provină dintr-un întreg. A doua condiție e ca toate punctele structurii ei să
rămână fraterne și în acelaș timp inamice celor din prima jumătate. E obligatorie
acesastă păstrare a unei identități cu semn schimbat între toate structurile,
pozițiile, forțele, reacțiile și..sentimentele
ei, ca între chipul care nu se poate percepe dacă nu se privește în oglindă. Am
ajuns prea repede la sentimente? Reflectarea e o rectivitate subită și completă
a altceva față de ceva, o acceptare și o
respingere simultană, dar nu o indiferență. Când ai ajuns la reactivitate
ai ajuns deja la viață care se colorează de la începuturile ei, fie cu
iritabilitatea moluștei marine fie cu cameleonismul unor ființe terestre, care se prăvălesc
într-un rapid joc de domino în coloratura reactivă, sentimentală, a ființei
gânditoare. Dar nu de drumul fie el și rapid, parcurs de jumătate,
e vorba, cât despre libertate. Are jumătatea o libertate absolută sau e o
pseudolibertate? Cât de liberă, de originală poate fi ea, dacă e obligată (ca
jumătate) să nu-și schimbe aluatul interior, să fie în continuare din aceeași
făină cu întregul, părăsit doar printr-un strop de delimitare și distanță? Nici forma ei
hemisferică să zicem, nu o ajută în încercarea ei de independență, pentru că e
predestinată să se reînchidă (chiar dacă numai teoretic), complet și
neînduplecat, în rotundul din care s-a născut – filiația e firul care nu se
rupe niciodată și care ține totul prizonier Începutului, pe vecie. Te întrebi
atunci care mai e rostul posibilității transformate în realitate, al jumătății?
E suficient să-ți arunci privirea înapoi peste umăr, ca să observi că jumătatea
nu e decât un gest al întregului în încercarea lui de a-și da seama de sine. Jumătatea nu poate fi niciodată numai
a ei însăși ci numai o parte a unui întreg. Făcând abstracție de micile
protuberanțe sau chiar de autodeformările mai accentuate, ale rotundului, el nu
se poate vedea niciodată, prin ochii lui simpli, primitivi (ocelii), din vârful
dâmbului acestor proeminențe, decât parțial. Doar prin gestul tranșant al
înjumătățirii și prin presupunerea că jumătatea văzută e identică cu cea
inconștientă, se poate vedea ca în oglindă, forma întreagă a oricăeri entități.
Jumătatea e o incontestabilă dovadă de
caracter, a întregului. Dar nu de întreg e vorba aici, ci de jumătate, de soarta ei, după ce s-a
conturat prin separarea până la ultimul punct de lumea din care provine, și-a
închis perimetrul și și-a dezvoltat o fiziologie proprie care îi permite o
libertate de mișcare, și de aici, ( forțând puțin nota), de.. gândire, de
trăire sufletească. Ce fel de entitate decât una paradoxală e aceasta, pe de o
parte complet vasală întregului, și pe de alta independentă?Acest fel de a fi
nefiind, e un paradox geometric viabil în realitate, atâta timp cât din
geometrie s-a născut tot ce există.
