Luni, 5. Nov. Poate numai
ceața e de vină
că sunt trist și bucuros în acelaș timp, că mă îndepărtez și mă apropii de
viață și de moarte, a Fatamei și a mea. Au dreptate motăneii și Meister
Eckhart: clipa e uriașă. Trăind-o n-ar mai trebui să vem pretenția absurdă de a
fi nemuritori. După atâta trăire uriașă abia lăsată în urmă pentru alta imediat
următoare la fel, frica și nefericirea nu mai sunt de închipuit. Pe drumul spre
muzeu mă gândesc la cartea lui Notorius care nu poate avea decât un titlu: Fluturele dar el l-a ascuns ingenios sub
cele două aripi și corpul fluturelui. Mă gândesc și la prima noastră pisicuță de când sunt cu Saschia, numită Mițipițirițistriți, pentru că era
tărcată rău și cu fundă roșie și din cauza asta a fost furată probabil de o
țigancă. A doua noastră pisică a fost Târlic,
neagră cu cipici albi, pe care o credeam băiat dar era femelă și ne-a făcut o
târlă de pui. Pe ea o antrenam ”pentru marele salt” de la etajul cinci, în caz
că ar fi căzut și a căzut dar n-a murit, fiind antrenată. Pentru antrenament
foloseam o andrea de cupru, cu o hârtie la capăt, pe care o ridicam tot mai sus
și ea făcea salturi enorme, până aproape de tavanul sufrageriei, căzând pe
moalele ierbii portocalii a covorului mițos. Acum, după ce toate au făcul
saltul în trecut, le văd reîncarnate în motăneii amatori de salturi și ei. La
radio ascult mirat ce spune cantautoarea Celia
despre noul ei cântec trist, ”Mi-e dor de
noi”: Nu e un moft artistic. Am
suferit mai multe pierderi deodată și într-o noapte, după patru ore de plâns,
când m-am hotărât să mă întorc la viață, am compus acest cântec. Știu prea bine cum e să-ți depășești durerea
cântând, când ești încă atât de tânăr!
Cum să te mai pripești judecându-i pe cei ce par necopți și frivoli? Dacă în
momentele grele tânjim după liniștea de dinainte, la care am vrea să revenim,
înseamnă că în general suntem fericiți dar ce păcat că nu ne dăm seama!
Marți,
6 nov. Am visat că unul dintre pisoi a căzut
într-un coridor subteran în Colosseum, unde se afla un tigru. Fiara nu l-a
rănit ci l-a luat ușor în gură și la pus sus, pe parapet, la picioarele mele.
Era acoperit cu salivă pe care am dat-o la o parte ca să-i văd ochii: era
Bobiță! Tigrul era Fatam. Din tot ce am citit în ultimii ani, la Pleșu am
întâlnit cam toate gândurile mele născute din observarea personală a
lucrurilor, incluzând și visele și poezia. În curtea interioară, în dimineața de
toamnă, Radu Pană șlefuiește Narvalul Alb, butaforic, sub marele castan. Parcul
e dominat de verdele altui copac uriaș cu
brațe vânjoase ascoperite cu frunze lanceolate, dintr-o specie necunoscută,
exotică. Ascult muzică ritmată. Totul înclusiv formele, sunt doar ritm iar
ritmul e specific și muzicii și poeziei. Noi, fiecare din tot ceea ce există, suntem
câte o notă dintr-o melodie care nu știm cum sună și cine o ascultă. Iese
soarele de parcă n-ar fi plecat niciodată și rămân blocat în lumina lui ca o
insectă în chihlimbar. Valul de frunze galbene trimis de oceanul codrilor
dispăruți ajunge până la picioarele de țeavă ale narvalului fără dinte, cu care
unii ar dori să-i păcălim pe vizitatori că a r fi balenă albă. Pentru cunoscători, el are ochi
de narval nu de balenă. Nu se mai știe ce este de fapt, cum nu se mai știe cine
l-a făcut și dacă a fost comandat sau nu de însuși Agripa. Oricum e doar o
formă fără conținut. Iorgu Petr mă vizitează și-mi arată un pachețel din hârtie
de împachetat pe care scrie: montre Raco.
Înăuntru se află un splendid etu
din piele neagră sclipitoare, care ocrotește un ceas de buzunar, de epocă. E
din argint se pare aurit cândva, cu două cadrane circulare pentru că pare a fi
în acelaș timp și cronometru. E ceasul Marelui Explorador Emile Racovitza,
găsit printre hârtiile arhivei. De fapt a fost uitat, părăsit prin lipsa noastră
endemică de respect pentru adevăratele noastre rădăcini. Mă și mir că mai
existăm împreună, ca popor, cu puterea asta înspământătoare de ne amputa
trecutul!
7
nov. Ca un reflector într-o sală obscură de teatru,
funcționează copacul îngălbenit din curtea interioară: amplifică cea mai
fină schimbare a intensității luminii care cade pe o pantă dinspre stânga mea,
cum stau pe scaunul tripod privind în curte, făcând să sclipească sau să se
întunece flancul stâng al trupului musculos, lucios, al Narvalului Alb cu ochi
mic, negru – o siluetă în mișcare, ”prinsă” perfect de autorul ei necunoscut.
Asta înseamnă să produci artă: să reușești să prinzi mișcarea lumii deși, tot
din acest punct de vedere arta e o nebunie, un paradox: în momentul în care ai
fixat-o, mișcarea e moartă ca un fluture într-un insectar, ca și viața. Peștii
de coral atât de colorați când sunt vii, scoși pe uscat își pierd culorile și
irizațiile fosforescente și nesuportând asta, mor. Poate de aceea toți poeții
cunoscuți sunt morți demult, chiar când sunt încă în viață.
Aseară, cei trei pisoi ai mei
(including Saschia), fiind mai liniștiți, m-au lăsat să termin ultima carte
publicată de Liiceanu iar acum am pe birou trei cărți cu sublinieri subțiri și
trimiteri prin numărul paginii, într-un index pe fila albă de la sfârșit. Totuși
dacă nu folosesc sistemul imediat după lectură încep ”să mă răcesc” și deci mă
amăgesc când cred că îmi va fi de folos. Iată cum funcționează acest index. Limba Păsărilor, pag. 51- justificarea scrisului meu: Socrate pornește de la mișcare
și confuzie pentru a obține o lămurire cât de cât stabilă. Pag. 93 - despre punct, cerc,
margine, centru: Și Eliade și Brâncuși dovedesc că se poate ajunge în
miezul lumii, din orice margine a ei. Că centrul poate fi vizitat din orice
punct al circumferinței. Și mai ales că rostul oricărui punct al circumferinței
e să-și caute centrul și să-l informeze cu întreaga bogăție a marginalității
sale”. Pag. 154 – despre libertate (rezumat):
La Berdiaev, libertatea originară în calitate de concept suprem, nu e obținută
prin reflexie ci prin revelație – o mistică a libertății, un dat nedemonstrabil
și moralmente neclasificabil, în directă legătură cu misterul răului.
Creativitatea e libertatea în act iar creația, singura soluție ce poate garanta
libertatea față de lume. Dumnezeu, spune Berdiaev, așteaptă actul creator al
omului ca răspuns la propriul său act creator. Pag. 156 – libertate și consimțire: Știința, o bună parte a
filosofiei, cultura însăși sunt un mod rafinat de a consimți lumii, de adecvare,
or problema este a rezista la presiunea lumii dar omul prin natura lui fiind
mai aproape de Dumnezeu decât de lume, e mai aproape de sfera libertății.
Creativitatea transcende binomul ”aici – dincolo,” dând o altă calitate existenței,
producând un ”aici” fără balastul contingenței, numită de mine în Turtureaua de silex, proximitate; acolo eu
aflam că în orice nouă proximitate, privarea de libertate se regenerează și
oriunde, în orice univers, nu se poate evada din acest cerc vicios. În timp ce
notez asta, Akad intră cu limuzina lui neagră, secondhand, în curtea
interioară, coboară și se întreține îndelung cu doi muncitori necalificați. Pe unul îl plac, pe
celălalt nu, pentru că e servil. Discută despre Narval și asta mă face să le
iert totul. Îi privesc atent și deduc din pantomimă că acoperișul chiliei mele
va rămânea nereparat încă o iarnă și voi fi nevoit să suport din nou igrasia și
durerile în piept. Voi suporta că doar de aia sunt pustnic de chilie. Pleșu îi
acordă în Pitoresc și melancolie un
loc privilegiat lui Meister Eckhart, din care am citat și eu mult undeva în
celebrele mele scrieri anonime. Pag. 39 -
romanul și iubirea în Occident (după Denis Rougemont): Nu există roman
decât despre iubirea ucigătoare,.. Pasiunea înseamnă suferință. Pag 48 -obligat să părăsesc microscopul. ”..microscopul e
teritoriul în care universul capătă o înșelătoare omogenitate. La nivel atomic
și subatomic, suma particularităților care compun chipul unui obiect, e maximal redusă”. Cu totul alta e situația
”unei viziuni macroscopice a naturii, care percepe coerența unor mari
ansambluri morfologice și a unor cicluri evolutive mari și care poate discerne
fără să disece. Ceea ce stă ascuns în
natură scapă, în egală măsură, disecției, ca și microscopiei” . Pag. 73 – activ vs melancolic:
făptuitorul nu poate fi melancolic (Di Ana, Braco, Habotnik) pe când
melancolicul (Eu, Amoc, Dichter, Saschia și chiar Saxa), fixează indefinit un
obiect care-i rămâne totuși străin, din ce în ce mai străin și pe care îl
contempli cu atât mai tenace cu cât îl simți închizându-se în înstrăinarea sa”.
8
nov. Sar ca o mâță de pe o creangă pe alta
de la un autor la altul, în
încremenirea aurie, de o rece cruzime a dimineții care acoperă lumea ca o
stampă veche. Sunt în situația ciudată de a afla mai multe răspunsuri decât întrebările
pe care mi le pun de niște ani? Aseară nu știam ce să aleg dintre cele două
cărți în ediții noi, cartonate, greu de ronțăit de motani, Jocul mărgelele de sticlă
sau Povestiri de Mann, începută la
Sinay. Prima are litere cam mici și atunci citesc două povestiri care îmi par
poeme în proză. Constat că toți par a ști răspunsul la orice întrebare,
inclusiv acela că scrisul nu ajută la nimic, cum nu ajută nici o știință și
nici o artă, nici o victorie și nici o
notorietate și asta e o flagrantă contradicție: de ce se mai dedau atunci cu
toții la toate aceste practici inutile? Ce altceva e oare lumea omului decât o
turmă de nefericiți înfricoșați care se droghează cu nebunia creativității? Eugen
Ionesco la 90 de ani era cuprins de ”teama cea mare”, că toți trebuie să
îmbătrânească, să se urâțească și să moară și că poate nu există Dumnezeu:
”Vezi o frumoasă mare albastră și te gândești că la doi metri dedesubt e război
și ființele se întretaie”, adică se taie între ele cu spadele peștilor spadă
parcă voia să spună în interviul acordat lui Liiceanu, reluat în Estul
naivității noastre.
Se apropie Congresul de anul ăsta.
Voi susține o comunicare despre cum rod în intimitate viermii căpățâni de șacal,
Canis aureus. Aureus? N-am ales eu
tema ci colaboratoarea mea, cu nume ciudat, Schiksal. Apoi va veni Crăciunul,
Revelionul, Zăpada. Și mai ce? Totul se repetă ca un joc de ruletă la care nu
se câștigă niciodată nimic în afara faptului de a juca iar când se oprește îți
mai moare câte cineva strâns lipit de inima ta. Totul e un joc în pierdere.
Pentru că orice joc e propria lui pierdere.
9
nov. Atât de perfect se suprapune clipă
peste clipă,
noapte peste zi, moarte peste viață
încât devine înspăimântător; nefiind vorba de lipsă de spațiu; trebuie să fie
tot o șmecherie a timpului. Nu vreau să mă indispun de dimineță din pricina
mișelului. Mai bine caut semne optimiste: monezile aurii rămase din ultimele
două expediții le adun de prin buzunarele vestelor de teren și le pun pe toate
în acelaș sertar, ca amulete: voi mai pleca poate vreodată deși ca tată a trei
pisoi neajutorați nu prea văd cum. Răsfoiesc ziarul Inelul
( Das Ring), unde la zodia mea scrie: Nu exagera cu despicatul firului de păr
în patru. Lucrurile sunt așa cum le-ai văzut prima dată. Sănătate, bani sentimente:
săgeată în sus. Mai jos: nucile și migdalele sunt hrana zeilor. Aceste fructe
oleaginoase conțin grăsimi sănătoase, proteine, fibre, o listă de microelemente
și vitamine antioxidante, care scad colesterolul, ajută inima protejează contra
cancerului și diabetului, conțin serotonină – hormonul fercirii. Ce mai
așteptăm? De ce nu ne grăbim să devenim nemuritori ca zeii? Oamenii de știință
britanici spun că oamenii de știință din Kazahstan au creat elixirul vieții
numit Nar (de la Narval?). El
prelungește viața ținând în frâu sutele de trilioane de microbi din tubul
digestiv, număr ce depășește numărul celulelor din principalele organe. Suntem
colonii de microbi? Avem dreptul să intervenim în universul microscopic ce nu
pare a avea nici o legătură cu lumea noastră, a luminii văzute și a gândului? Jurnaliștii consideră că e musai să fim
informați cum Sorina Plăcintă a stat cu sufletul la gură să afle dacă fiul ei
Andrei Plăcintă va fi condamnat sau nu, că Corneluș Dinu a devenit tătic și că
Andreea Raicu are șanse uriașe să
ajungă mireasa tenismenului Horia Tecău. Nu vom ști niciodată ce contează pentru ceva sau cineva, după cum pe nimeni altcineva nu poate interesa în
afară de mine că motăneii mei au spart o glastră umplând logia sudică de pământ
de flori chiar înainte de culcare, că se reped la farfuria Saschiei, că au ros
un colț din Povestiri de Mann sau că
Bobiță încă mai suge de la țâțele inexistente ale lui Aurică. Faptul că își
pierd din teamă, că se apropie tot mai mult de mine și se simt din ce în ce mai
acasă, îmi încălzește inima. Amoc tot promite că vine să lucrăm la culegerea de
articole despre bivuacurile noastre africane dar mă umilește cu tergiversările,
de Di Ana nu mai știu nimic iar pe Elis n-o sun eu finndcă a spus odată la
Siany despre Fatam ”i-o fi venit sorocul” și așa a fost. Mănânc o măslină
murată și gustul ei inconfundabil mă expediază brusc și total în amintirea expedițiilor
celor mai îndepărtate. E minunat că
există pe lume depărtările – o bogăție! Lumea microscopică nu e decât o lume
foarte îndepărtată, toate câte se întâmplă
fără știrea noastră o fac pentru a ne proteja de prea mult și prea dureros și
poate tocmai acolo se află explicația supremă. În depărtarea deșertului luminos
și calm am avut prima întâlnire fericită cu mine însumi. În Pitoresc și melancolie, tema depărtărilor e tratată cu o seriozitate
și o rigoare științifică borgesiană. Pag.
77 - 87 - depărtarea: Prin depărtare omul se raportează la absolut.
Peisajul are ca subiect distanța
însăși. Nețărmurita distanță este proprietatea esențială a Pământului, după
pictorul peisagist Max Friedländer citat de Pleșu, care continuă: depărtarea
inspiră curiozitate și spaimă, e o prăpastie așezată pe orizontală. În același
timp ea simplifică, unifică și monumentalizează, dizolvă imediatețea
lucrurilor, le reduce la improbabilitate, le înstrăinează. Devine un romantic
chip al infinitului dar nu ca nemărginire exterioară, ci al infinitului născut
din contopirea cosmosului exterior cu cel lăuntric. Când Natura devine modul de
a apărea al Ideii, mijlocul de a-l cunoaște pe Dumnezeu, când peisajul are
capacitatea de a atinge sfera religiozității dispensându-se de mitologie, ”a sta să privești” e de o insondabilă
complexitate. Stai în miezul identității tale și privești jocul de forme.
Imobilitatea trupului tău e ritmată de alergarea privirii tale spre adâncime.
”Stai și privești” înseamnă ”stai și te duci”, prin alunecarea privirii spre
orizont, fluctuant, indistinct până la irealitate. Or, această exaltată
îngândurare, această sobră beție, e substanța însăși a melancoliei. Depărtarea
nu e atât ce îți este străin, cât ceva ce pare să-ți fi scăpat, antrenând cu sine ceva din substanța ta cea mai
intimă. Nu există așadar un mai scurt drum către chipul tău mai adânc, către
”vechimea” ta..decât contemplarea înmărmurită a zării. Natura nu e ceva de știut ci ceva de gândit (apud Shelling). A cunoaște natura înseamnă a cunoaște
lumea ca întâmplare, forma ca metamorfoză; adică să vezi aspectul temporal prin
care natura e timp devenit corp. Dar dacă distanța pare să producă
corpuri în timp, se pare că tot ea are legătură și cu spațiul, prin iluzie.
Perspectiva geometrică aduce în discuție o problemă specifică: problema iluziei. Nașterea iluziei implică
întotdeauna prezența unei anumite distanțe între spectator și spectacol, ..
distanța fizică și cea dată de subiectivitatea privitorului. Apropierile conduc
la conținuturi dar depărtările conduc la forme. Cu cât un lucru e mai
îndepărtat, cu atât el e mai necorporal. Materia nu mai e ceva tactil ci
vizual. Ce e îndepărtat e artistic, ce e apropiat e empiric. Iluzia
(iluzionarea) nu e posibilă decât într-o ambianță ambiguă, iar depărtarea, în
cuprinsul căreia lucrurile ezită între real și posibil, între adevăr și
închipuire face să pară că lucrurile sunt și nu sunt, le dă o precaritate a
prezenței care face posibilă o masivă
intruzie de subiectivitate în țesătura lor obiectivă. Dacă ceea ce e
apropiat pare să poată exista singur, fără acordul privitorului, acelaș obiect,
văzut de la mare distanță, are nevoie de colaborarea privitorului. Pentru
perceperea depărtării e nevoie de un alt organ numit imaginație. Dacă orice idealism e o gândire a lumii din perspectiva
depărtării de lume, depărtările sunt ideale, sau în orice caz, imaginare.
10. nov. În concavitatea micilor farfurii berbere
pe care le folosesc drept scrumiere, în această ceramică cu motive
vegetale, eu văd chipuri de om sau de animal, văd zoologicul în vegetal, de
aceea poate și numesc arțarii ”gheară de cocoș”, în pietre și rădăcini uscate
văd pești, păsări, ouă, încolăciri de șerpi. Am obsesia unui centru animalic și
lumea mea se animează în funcție de el, dintr-o solidaritate de regn. M-a
trezit miorlăitul subțiratic al Auriului care nu știu de ce plânge înainte de
defecare, pentru că are stomac sănătos – înseamnă că făcea unde nu trebuie și a
fost bătut. Iar când se reped amândoi ca disperații la farfuria noastră deși
sunt ghiftuiți cu ce e mai bun pe lume, înseamnă că au suferit de foame. Când ezită să ne atingă trupul, întinzând
timid o lăbuță, fără să ducă gestul până la capt, înseamnă că n-au fost ținuți
în brațe și mângâiați. Cum să nu-ți fie milă ? Și cum să nu te sperie poveștile
adânci care stau pitite sub alte aparențe? Ies cu un capuccino în loggia nordica, să admir plopii încă
verzi, elastici, arțarii mari cu frunze neatinse de toamnă și niște pui de
arțari cu frunze ca niște gheruțe de cocoșei. Nucii sunt întunecați, toxici,
conțin o substanță repelentă din cauza iodului, numită iuglonină de la numele lor Iuglans regia – regele pomilor, așa cum
broaștele râioase Bufo, conțin bufonină
toxică. Până în deceniul 7 al secolului trecut, Țara Munților Verzi era a treia
țară din lume la producția de nuci și pe primul loc în Europa.
M-am trezit odihnit la 8 deși
motanii au încercat să mă trezească pe la 7 nerealizând că e Sâmbătă ca și
Fatam. Îi mai fac o cafea dublă Saschiei care o bea și adoarme pe muzică lui Corelli, iar eu nu pricep cum poate
adormi după ce abia s-a trezit și după două cafele. Muzica îmi sugerează cocoși
de argint care se rotesc într-un sens, apoi invers și da capo. Pe fereastra cuhniei
întră în casă o frunză mică de arțar ca o gheruță de motănel galben. Bifez
în piață o listă bogată de cumpărături și vreau să intru în bibliotecă să caut
Catulus dar Bobiță nu mă lasă. Caut ceva
în cămară și pun pe gang tuciul negru emailat în care intră Bobiță de nu se mai
zărește din el decât ochii verzulii. Îl las să stea acolo până umblu eu în
bibliotecă. Lumea nu e decât o joacă în
absolut tot ce este. Aseară am citit 80 de pagini din Jocul cu mărgelele de sticlă Joaca e pregătire pentru jocul adevărat,
frumos dar nemilos. L-am găsit pe veronezul Caius Valerius Catullus care-i
dedică placheta de versuri lui Corneliu Nepos: ”Cui dau drăguțul volumaș de versuri / chiar nou nouț și netezit cu
ponce? / Corneliu, ție: tu spuneai adese / că sunt de preț nimicurile mele.” Ce
norocos acest Caius Valerius: a avut cui să le dedice și ele au ajuns până la
noi prin milenii. Are și notorietatea părțile ei frumoase.
11
a 11 a. Dimineață cețoasă, apoi însorită.
Am parte de prima joacă dezlănțuită între noi trei: Auriul – Verzuliul -
Eu, și de prima zgârietură a camaraderiei băiețești, în trei. De acum încolo ne
vom mușca ușor, ne vom zgâria și nu ne vom supăra când vom primi o lăbuță peste
bot. Hesse și Jünger prezintă ciudat, abstract, vag, rarefiat, cadrul realității
și jocul personajelor (un joc în vid, fără fundal) în comparație cu Mann,
adevăratul închipuitor literar, manipulator al concretului. Nu apuc să meditez,
fiind capturat de treburi domestice: cremwurști pentru Saschia, plivit și udat
florile, rufe de spălat, salată de sfeclă roșie, borș de pui, paste cu carne.
Ratez concertul pentru pian și în timp ce mai fac un rând de cafele și mănânc
cu ușa închisă în bucătărie, băieții mă anunță că vor să vină la mine într-un
mod pe care dacă noi l-am folosi ar însemna să ne aruncăm cu tot corpul și cu
capul în ușă dacă poftim cremwurști. Încep un poem în gând dar nu am timp să-l
termin: Voiam să am ochi albaștri dar ochii mei albaștri eștu tu, cerule, voiam
plete bogate dar pleata mea ești tu, pădure a lumii.
12
nov. Das Schwrzkaternspiel - ”jocul
motăneilor negri”-
am combinat cuvântul după dicționar unde Katern înseamnă motani - e cam
același în fiecare dimineață și seară: încolăciri și mursecări în pat,
alergări, ciocniri, salturi ca în apă, peste tăblia divanului, mici miorlăituri
(chemări?) sau mârâituri dacă au prins prada (mingia), dar de fiecare dată e
puțin altfel.. Încet, încet, mă ating și mă includ și pe mine, în activitatea
lor, aparent din întâmplare. Bobiță e mai atras de cărți și hârtii iar Aurică e
mai vocal, deși în general e mai reținut. Acest joc reluat la nesfârșit e ca viața
și moartea – elemente ale jocului universal care repetă ca un ecou ciclurile,
cercurile. În aceeiași categorie: somnul și trezia, bucuria și tristețea.
13
nov. Orice poveste are un sfârșit, chiar și ale lui
Borges, care conțin nesfârșitul:
grădina potecilor care se bifurcă la infinit, cartea de nisip fără coperți, fără început și sfârșit. O
viață e o poveste. Spre dimineață visam că fusesem condamnat la moarte: era
Sâmbătă și urma să fiu executat Marți, prin împușcare. Nu știam să fi fost
vinovat cu ceva dar mi se reproșa că ajutându-l din prietenie pe Dan Gabriel
care făcuse niște matrapazlâcuri cu niște contracte, eram considerat complice.
Mă condamnase judecătorul H. R. P. Visul părea mie în sută real. Atât de real
încât pot considera că acea parte a vieții mele chiar a existat, chiar dacă
numai psihic. Nu trăim totul prin psihic? Am fost bucuros și recunoscător când
făcându-și saltul lui obișnuit de pe noptieră pe abdomenul meu, m-a trezit
Bobiță cel nebunatic. A perceput că e ceva în neregulă cu mine? E mai intuitiv,
mai empatic decât cerebralul Marc Aureliu cel meditativ. Am plecat spre muzeu
înnotând prin ceață ca un pescăruș între cer și ocean. În metrou o nemțoiacă
semăna perfect cu mama, numai că avea păr galben roșcat și o minunată proteză
dentară – șirag de perle. Stătea pe scaunul roșu din fibră de sticlă și vorbea
nemțește cu fiul ei, un tip brunet cu o frunte bombată ca a lui Beethowen: Unsere freund Peter...