Duminică, 21 oct. Ce frig și
dureri de șale
pe șalele tânărului scriitor de 54 de ani fără nci
un fir de păr alb, Notorius! În interviul luat aseară de Eugenia Vodă nu am
avut ce să-i reproșez. Părea (era!) autentic. Cât de mult îmi voi schimba în
bine părerea despre el? Aș face bine să notez ambianța meteo în timp ce fierbe
oala mare cu legume pentru marea salată beuf pentru că altfel nu voi mai reuși
să reconstitui nimic din cerul dimineții: dimineață rece dar însorită, puțin
înnorată și puțin vântoasă; prin spărtura geometrică a ferestrei cuhniei,
aburul iese împreună cu fumul de tutun. Spuneam despre Notorius că m-a șocat
pozitiv și m-a derutat și el ca orice aparență. Ce poate scoate în aparență un
scriitor decât o parte din interiorul lui? Abia acum am cunoscut latura lui
umană – o suprafață interiorizată, scoasă la lumină de tocșou. La fel de
sofisticate sunt toate lucrurile care se arată din când în când, pentru scurt
timp unei priviri întâmplătoare cum am privit eu o mică parte din interviu.
Iată câteva dintre ideile lui: ”atunci când te duci te duci de tot, cu cărți și
cu tot ce ai fost. De ce mai scriu? Îmi place enorm să scriu. Trec pe lângă
lucruri ca pe lângă mistere și trag cu urechea uimit la ușa lor, încercând să
aflu ce e dincolo. Deși am succes și sunt tradus, tot nu sunt fericit, pentru
că suntem cu toții etern nemulțumiți de noi. Sunt suficiente elemente care - mi
arată că nu gândește altfel decât mine. Atunci de ce n-a reușit să mă vrăjească
și să mă cucerească așa cum a făcut Radu Petrescu? Probabil că buba e la mine:
am citit eu jurnalul lui Notorius pe care zice că-l ține de la 17 ani și are deja
o grosime de peste o jumătate de metru ? El spune că un jurnal nu e un notar al
realității exteriorare ci un înregistrator al fulgurațiilor psihice necenzurate
de logică (cuvintele mele). Dacă-mi va plăcea jurnalul lui înseamnă că toată
literatura lumii tinde să devenă un jurnal și atât. Și poate nu e absurd. Ce
rost mai are să inventezi jocuri logice când totul nu e, poate de la început,
decât un joc ilogic? Sau a cărui logică ne scapă deși e jocul nostru vita.. Nu
mai am muștar pentru salată și cobor în valul mării de nori gri – umezi, în
care e scufundată complet lumea blocurilor – Am îngropat-o adânc pe Fatam,
șefu! Mă anunță fără să-l întreb Hristu, băiatul blocului. – Bine! Îi spun
înghițindu-mi nodul din gât. Cumpăr ultimii șalăi, nerealizând că fiind mulți,
mici, plini de solzișoare și mățișoare voi avea de furcă. ”Șalăuți” le-a zis
vânzătoarea dar a trebuit să le tai căpuțurile cu ochișori cam mari și cam
ciudați și codițele și înoătătoarele care m-au înțepat dureros, ca de obicei. După
ce termin toată treaba, un uruit de avion mă atrage în logia nordică și apuc
să-l văd fugind rapid cu o stea înfrunte și cu o coadă albă, de cometă. Se
grăbește să ajungă undeva, de unde se va întoarce tot în viteză, cum fac cei
doi motănei negri din balcon în cuhnie și înapoi – treburi ale vieții care se
repetă după propriile ei morți, ocupând vechile nișe și tabieturi. Pe ”Planeta
Animalelor”, popândăul care iese din aceeași gaură după câteva decenii, pare acelaș dar nu este.
Luni, 22 oct.- E cam toamnă, nu-i așa?
mă adresez Adrianei S. o colegă, damă fină, înainte
de acoborâ cu noapte-n cap cele 16 trepte de sub chepeng, spre chilie. Adevărat
grăiesc, ca un pustnic, că Adriana e o ființă îngerească ca și sora mea Ariadna
și că e cam toamnă azi, cu lumină încotoșmănată într-o coajă groasă de nori gri,
ca o nucă. Neavând chef de scris corectez jurnalul expedițiilor mele la
marginea Saharei și a Orientului. Citesc scrisoarea lui Amoc: e ocupat cu multe
lucruri ce țin de exterior – adică de relații care îi sunt specifice. Și
interiorul are relații: la prima vedere cele exterioare le sunt ierarhic
superioare și pare că deciziile luate acolo trag spre ele interioarele dar la
fel de adevărat poate fi că în centrul nevăzut se îmbină pârghiile tuturor
forțelor. Deci există Un Singur Lucru, împărțit arbitrar de noi, în interior și
exterior. Seara primesc ca pe o lovitură în tâmplă strigătul cucuvelei care
miaună ca o pisică a nopții izbind fereastra cuhniei neapărată decât de plasa
pentru țânțari. E al naibii de toamnă și de frig și intru în cameradormitor să
fac culcuș din gambe calde pisoilor și să ascult răgetele lui Horia Brenciu
care în suficiența lui afonă, hirsută îl imită pe Frank Sinatra. dacă mă voi
împăca cu Notorius reușind să-l înțeleg până la urmă în nimicnicia anonimatului
meu, cu Horică niciodată! 1. Ah m-au încins pisoii! Merg la baie: extraterestrul care mă privește din oglindă
cu ochi mari, dilatați, rotunzi, are cred,
sub pielea lui de metal, cip uri cu care ascultă melodii terestre de dragoste.
Are cam multe proceduri de aplicat ca să se simtă om adevărat - extraterestrul
sunt eu. 2. E ora când vinul negru mov, ca urechile motanilor mei, mă ia pe după
gât și-și face efectul. Fumul iese singur prin fereastră, printre melodiil
vechi și bune, ca și vinul. E ora când
beat, îmi vine să dau telefoane dar mă
abțin, și când arțarii își exhibă ultimele foșnete pe anul ăsta. Nici tu mie,
nici eu ție, nu ne suntem aproape. 3. Îmi văd în geamul ferestrei, vechea mea coamă
nărăvașă, ninsă de norocul de a exista încă. Mă văd în geam cum fumez pe sub
coama sură ca fumul colibei bătrâne, pe muntele înzăpezit, în noaptea timpului.
Toate dorm somn fără vise și neștiind sau neinteresându-le că mâine va fi o nouă zi sclipitoare. 4.
Mă doare melodia blândă a nopții, când tu ești moartă și vie în inima mea iar
timpul e ars ca fachir în piețe. Mă doare încă pe mine, cel plecat și neîntors
din naive bunecredințe înșelate.
24 oct. Dimineața (griul ei
mai adânc și mai întunecat
decât verdele palid) e oglinda inimii mele. Totul nu e decât o
reflectare, un joc de oglinzi, care nu-și va da seama niciodată de asta, oricât
de sclipitor ar fi. Nu mă mir că în curtea interioară și-a făcut apariția un
Mare Narval Alb, oprit sub marele castan numit de mine de mulți ani, ”Muntele”.
E femelă! M-a consolat șeful împăieturilor
când l-am întrebat de ce nu are dinte. Are un dinte interior, a vrut el să facă
un spirit de glumă dar eu i-am răspuns că nu pot exista narvali fără dinte și
inorogi fără corn . A scrie despre așa ceva (deși în general ceea ce este nu se
vede), înseamnă a fi poet. Poate că asta
sunt măcar în aceste clipe; mă apuc să transcriu niște poeme acum, pentru că nu
merge să transcrii oricând orice.. 1.
Cum să-mi duc viața liniștit înainte când
tu ești moartă Fatam, cum să reintru în somnolența tabieturilor, a repetițiilor
senine, cum să mai fac exerciții cu ganterele ca să mă simt puternic, cum, să
mă mai bucur de aroma cafelei și a tabacului și să-mi pun o cămașă frumoasă,
nouă, bărbătească când lacrimi clipocesc în pieptul meu din inima-mi înspinată?
Îmi mușc limba și privesc narvalul butaforic din curtea clădirii cu împăieturi.
Tu ești vie în inima mea. Mă sfâșie gheara amintirii și nu curge sânge!Vom fi cândva
din nou fericiți împreună , în tărâmurile încă îndepărtate. Silueta acestui
neașteptat narval alb în curtea interioară a acestei țări a munților verzi, nu
știu de ce, mă alină.
28
oct. Dacă trăind numai în acțiune nu ai timp
să gândești,
să citești, să scrii, nu înseamnă că arta e ne trăire, minciună inutilă, anonimă,
ci e trăire nobilă, detașată de durerea
materiei atât de vulnerabile. Mizeria din cuhnie în timp ce pregătesc
chifteluțe de curcan e mizeria oricărei creații, cât de modestă ar fi ea. La
sfârșit se face curățenie. Nu-mi doream altceva azi decât să mă delectez cu
peisajele lui Ion Andreescu văzute de ochiul acela rar care apare uneori prin
univers în locuri unde te nu aștepți - al lui Meister Pleșu. Am făcut-o seara târziu
și m-am bucurat că avem în ADN ul neamului astfel de spirite.
28 oct. Împăratul Marc Aureliu mi-a dărâmat
cu coada
dintr-o mișcare scurtă, rapidă scrumiera suvenir din Kalimantan și ea a căzut și s-a spart,
împrăștiind pe gresie mucuri și cenușă -
asta e tot rămâne din orice ardere și orice istorie înainte de a fi aruncată la
coș ultima așchie. O mică întâmplare fără semnificație pentru altcineva decât
pentru mine. Totuși acest memorabil moment casnic al sfârșitului tragic al unei
forme familiare îl înregistrez în
registrul anonimatului meu. Rămâne o mare cantitate de necunoscut în orice
existență, fie ea notorie fie complet anonimă. Rămâne enorm de mult anonimat în
notorietate și există degeaba, ca și când n-ar exista, celebrități locale
orbitoare. Mă preocupă anonimatul nu sub aspect editorial ci ca problemă de singurătate.
Mi se pare ciudat să-ți rezolvi singurătatea prin afabilitatea unei mulțimi necunoscute, străine, care te
aplaudă și-ți confirmă existența. Înregistrez: la prima oră, ziua a fost umedă,
noroasă, ploiasă peste arțarii mai mult verzi decât galbeni sub cerul gri, cu
guguștiuc gri pe cablu; alarma matizului a urlat până au venit vecinii să mă
anunțe și au mai fost și alte nepotriveli mărunte sub cerul neclar, cu urzeli de
stratus fără direcție, cu muzică indecisă în cuhnie: dincolo de nori e-o rază de lumină, nu-mi cer iertare pentru tot ce am
făcut. E bine să ai puterea să nu comunici, să nu te exteriorizezi, să nu-ți
divulgi tristețea - te vei confesa poate
odată și odată, cuiva, despre această clipă grea și aceea-ți va fi recompensa,
chiar dacă va veni prea târziu. E bine dacă poți accepta acest clivaj absurd,
inadecvarea unei părți plasate doar puțin strâmb în întregul ei, deși totul
pare armonios la suprafață, să accepți iar și iar dovada că neantul nu are nevoie de nimic,
nici de tine nici de el. Ce poți face atunci e să bei vin negru, să gătești
mâncare de cartofi, să pui aspiratorul și mopul, pentru că ai trei ființe
neajutorate, nevinovate și iubitoare de îngrijit și ele sunt darurile tale mult
mai bogate decât cerzi, ale prezentului și viitorului tău. N-ar trebui să înșir
rânduri atât de strâmbe, de urâte, chiar dacă norii galbeni din logia nordică nu sunt
benigni, ci răi, ucigași de frunze
întârziate în verdele frigului de toamnă când ar fi mai bine să fiu mort deja,
liniștit. Când capul cade încet, se
apleacă, se duce în jos, iar noaptea în sus se duce, sedusă de întuneric,
împreună cu lumea luminii,/ Când limba ceasului nu mai are oase, ci doar carne
moale, de moluscă marină, nu mai știi cine ești, ce ești și e bine.
29 oct. Plouă de dimineață. Lumină minată de
întuneric
de mină. Ieri am vaccinat motanii și nefiind alergici, nu li s-a umflat
capul. N-am mai șmotruit, am citit Pitoresc
și melancolie de Pleșu. Autorul e un jucăuș: încearcă să ascundă dincolo de
un paravanul minuscul al modestiei un
mare poet, ca în bancul cu elefantul care s-a ascuns în cireș pentru că are
ochii mici și roșii. Picăturile de ploaie strivite de betonul aleilor sunt la fel de mari cât frunzele moarte. Narvalul
din curtea interioară e alb ca laptele sau ca zăpada. Albul nu e simplu – e
comuniunea celorlalte culori. Dintre animale, cameleonul e maestrul manevrării pigmenților.
E un curcubeu sau poate mai mult: limba lui atinge ținta în 30 de milisecunde
și mimează vegetalul unei frunze atât de bine încât tremură pe creangă ca să
pară o frunză bătută de vânt. Patria camaleonilor e Madagascarul unde sunt
venerați ca zei și temuți ca diavoli. Ca zoolog neconvențional, văd în ei niște
dinozauri în miniatură. Tot în Madagascar trăiește și maimuțica Ay Ay descrisă în 1872 ca rozător deși e
lemurian. Ea ciocănește arborii, apoi ascultă și aude cu auzul ei ascuțit mișcarea larvelor sub scoarță. Acolo e
considerată cobe care anunță moartea, ca la noi cucuveaua. Oare aude cum se mișcă
dincolo de aparență răul, cum vine el tiptil pe dedesubt? De când gătesc am început să înțeleg fițele și exchibiționismul femeilor.
Bărbaților le e ușor să hoinărească dar femeile, sclavele oalelor încinse și
ale maternității care odată declanșată nu le mai lasă libertate până la moarte,
ele reușesc totuși să înveselească lumea. Aparentele lor capricii ascund arta
de a evada din orice carceră materială
sau cum spunea (cine? ) de a evada cu închisoare cu tot.
Marți 30 oct. Dimineață ploioasă și rece
rămasă așa de azinoapte,
când ploaia
nu s-a oprit decât o oră – mi-a povestit
vecinul cu chip obosit care lucrează de noapte și cu care m-am întâlnit sub
copertina de sticlă albastră în timp ce-mi desfăceam umbrela. În laborator
citesc despre o muscă numită Guzeriplia
și aud la radio o reclamă despre Pisica –
Cerb - cardul care face salturi. ”Guzeriplia
și pisica cerb” pare titlul unui poem absurd.
Astfel de nume ciudate sunt o dovadă a vechimii cuvintelor care continuă să se
îndepărteze vertiginos de originea lor tot mai greu de aflat. Guzeripl e un rus de unde vine numele genului
de musculiță. A găsi un gen nou pentru știință, fie al unei musculițe
necunoscute, e o glorie pentru un
zoolog. Eu nu am reușit decât la nivel de specie. ”Pisica – Cerb se află printre noi!” spune radioul și e o specie
nouă de..card. Mă uitam aseară la dinozaurii reconstituiți. – De ce au aceeași
culoare și se mișcă așa de încet toate animalele dispărute? M-a întrebat Saschia.
– Pentru cât sunt de dispărute.. e bine și atât. Viteza lor de mișcare n-a
putut fi reconstituită dar urme de pigmenți au fost găsite pe niște dinozauri
cu pene din China. Fizicienii cred că vor putea reconstitui viteza vitezelor
care au umblat vreodată prin univers. – Mersi! Vor reconstitui totul, tot
universul sau universurile și vor învia toți morții, de orice fel. Se cred noii
dumnezei ai lumii. – De unde știi? – De la tine.
31
oct. Inuman de frig, inumani și norii verzi,
reci, strepeziți, pe cerul aproape negru al logiei
nordice. ”Inuman” e un cuvânt bun dacă ești furnică sau tigru care-ți speli
colții în sângele ”ierbivorului nevinovat”. Orice învinovățire e ridicolă. Și
orice poetizare zadarnică. Inuman e totul, inclusiv omul, cuvintele trebuie întrebuințate
fără patos. Pentru om lumea nu pare să aibe vreun înțeles în absența sufletului;
nimic nu poate exista fără Dumnezeu, pentru că el e tot, de sus până jos și în
alte direcții și sensuri, numai suflet. Am scris aceste 5 rânduri și voiam să
mă opresc din cauza nemulțumirii că nu pot reține timpul ca pe un pește
alunecos care-mi scapă și fuge mereu
înapoi. Nu se poate fugi decât înapoi, prin lăsare în urmă a ta, iar timpul nu
e decât trecut. Mă îngrozesc cât de neglijent tratăm trecutul care izvorăște de
lângă noi (de fapt din noi, din adâncul nostru), cu câtă lipsă de respect lăsăm
să se umple de praf amintirile și urmele zborului existării de orice natură.
Voiam să mă opresc la cele 5 rânduri dar cerul ciudat al serii – o cortină de lumină verde pe
care zbura un stol de plesiosauri noroși de forma literei V înclinați cu vârful
în jos spre stânga ca spre vârtejul absorbant al unei găuri negre m-a îndemnat
să iau din nou pixul. ”Pix” e cuvânt
ridicol. Unde ești Catule, care scriai nu
cu pixul ci cu pana : Atât de mult îmi
înfierbânt iubirea încât îmi cântă sângele-n artere și-n Libia să plec
mă-ncumet, în Libia bogată-n lei năpraznici!? M-a binedispus sănătatea
excelentă a motăneilor pe care îi hrănesc cu bobițe de calitate și îi las să
bântuie în jungla sufrageriei unde dărâmă sistematic tot ce se poate. Au
detonat ca pe un joc de Marocco ulcica cu 30 de pensule fine de pictură ale
Saschiei, au dărâmat tărtăcuțele, sticlăria, statuetele papuașe și capacul
samovarului gravat cu două litere slave îmbrățișate, încolăcite ca motăneii, în
luptele lor frățești atât de strânse încât nu știi unde începe unul și unde se
termină celălalt. Sunt două mici pantere negre rătăcite în jungla prezentului
acești ciudați mesageri ai întunericului, ai istoriilor insondabile ale viului și neviului. Elisla
telefon:– Ce-ți fac pisoii? –Luptă să cucerească lumea. Cred că au avut un
debut greu în viață: singurătate, foame, lipsa educației. Acum au de toate, mai
ales iubire – Articolul cel mai deficitar – Oare? Se găsește peste tot, în orice
cântec și în orice televizor. – Cum e pe munți? – Frig. A nins.
Lumea e o
discuție, îmi spun, un dialog periculos, pe care singuraticii îl evită tăcând. 1. Mai
sunt multe lucruri de spus/ spuse tăcerea, care auzise multe la viața ei, / Mai
sunt destule lucruri de privit, / spuse privirea / care văzuse multe la viața
ei / și pe Dumnezeu? / Mai sunt destule lucruri de mirosit / spuse mirosul /
care mirosise cea mai mică fărâmă de miros / Mai sunt destule lucruri de
mângâiat / spuse asprimea / care cunoștea cea mai vagă protuberanță / Mai sunt
destule lucruri la ele acasă, care încă n-au plecat spuse vameșul barierelor, / atât de bătrân încât devenise
punctiform, invizibil. / Și m-aș putea opri aici dar continui să gândesc / și
neștiind de unde-mi vine gândirea, n-o
cunosc și n-o pot opri. / Noaptea continuă să curgă, / și în ea tăcerea,
privirea, și mirosul, / ca un copoi care simte inodorul, / și asprimea care
depistează cea mai vagă delăsare, / și
punctul vameș al barierelor formale / și eu, regândind ridicol totul, / când
totul e știut, parcurs de miliarde de ori, / pe drumuri tocite în călătorii / întrerupte doar de banchetele
marilor petrecăreți fericiți,/ vii sau morți. Îmi promisesem că nu voi bea
mai mult de un pahar și nu voi scrie mai mult de o pagină în seara asta, dar
noaptea-i atât de neagră și atât de muzicală singurătatea, tu atât de departe în lume și-n tine, încât nu
mă pot abține: scriu pe șervețele, pe fața de masă, dezlipesc etichete de pe
sticle și scriu pe ele, pe rama ușilor dulapului, pe farfurii, pe pereți, pe
tavan, pe propria-mi piele, pe gândurile întinse ca cerșafurile pe sârma orelor.
Am un sentiment binecunoscut nebunilor incurabili: călăresc cai verzi pe pereți
în spitalul de peste drum, visez cu poeții colțului bahic al străzii, mânjind
cu pete de cafea nopțile albe, reinventând
împreună o indescifrabilă limbă universală. 2. Problema nu e că am ajuns
la fundul sticlei, există butoaie, pivnițe, podgorii nesfârșite, pe nesfârșite
coline în soare. Problema nu e că nu mai am hârtie de scris. Există papetării,
păduri care vor fi tăiate în ciuda protestelor ecologiștilor. Problema nu e că
ploia cade de pe frunzele verzi ale arțarilor, pe alte frunze moarte-n
grădină, sub care doame somn fără vise Fatam, că muzica nu știe sau nu vrea să se oprească, că
motăneii needucați fac caca-n chiuvetă. Problema nu e că sunt singur și în
această noapte de noiembre, că s-au dus
pe pustii și ziua și noaptea asta, lângă celelalte – vin altele, vin.. VINS, cum scrie pe cârciumile din tablouri,
Utrillo. Ar fi doar o problemă: că nu știu unde ești tocmai acum, frumoaso,
când trăim o singură viață, în aceeși singură lume.
Am făcut-o din nou, am comis-o!
Am trăit! Anonim, neperpetuat genetic și spiritual, mi-am cărat bolovanul în
cârcă, până în piscul neînțelesului, de unde se va prăvăli din nou, pe volanta
elipsei nevăzute. Totul se repetă atât de frumos, niciodată la fel, pe muntele
ăsta, unde înviază turtureaua dimineții
și moare dulce mierla neagră a nopții. 3.
Tu dormi demult la ora asta, te-ai culcat
devreme. Ești somnoroasă, ca noaptea, ca luna, ca apa, care dacă n-ar dormi mult s-ar usca.
Fără voi, tu, noapte, lună, apă, cine ar mai hrăni verdeața, cine i-ar mai da
lapte de țâță de mâță? (ar muri toți puii orelor feline,). Dormi, slavă
domnului, mult, dormi și noaptea și ziua, ce bine! O să fii, veșnic proaspătă,
înfloritoare. Pentru că tu dormi, eu cred în nemurire.
4.
Ador vidul ulciorului plin cu vin, / îmi
place plinul parfumat al golului lui./ Totu-i un plin ce-l umple. Și cum ar fi
ceva posibil / dacă n-ar fi loc destul în imposibil? 5. E toamnă. Ce rost are / să
te gândești la depărtări, la trecuturi moarte, la moarte? E toamnă, se bea mult
prin cârciumile lui Bacho Via./ E toamnă, plouă placid,/ ca un plâns înăbușit,
zadarnic, ridicol./ E toamnă, ce rost are să-ți amintești de mama, și de Fatam,?
/Toți avem mame, pisici, prieteni care sunt și nu sunt - deșerturi prin care ne
place să hălăduim, / nesuferind că au fost verzi odată. / Bețiile sunt călătorii uitate,/ amintiri, treceri line
peste punți, / în orice sens. / Bea, taci sau cântă! / De nu te-ade nimeni,/ cu
atât mai bine!
Joi,
1 nov. Obiceiul de a împrumuta cărți e o
greșeală
chiar dacă vine din nevoia de
comunicare. Faptul că unii nu dau cărțile înapoi e derutatant: împrumut cărți
doar celor pe care-i plac suficient ca să merite să fac asta. Dacă nu mi le
returnează, or eu nu însemn nimic pentru ei, or ei nu se respectă. Așa am
pierdut Pitoresc și melancolie , am
cumpărat un alt volum dar am pierdut vechile sublinieri. Ar trebui să am un
exemplar pentru prima lectură și câte unul nou la fiecare recitire. Am subliniat
în noul volum: la greci și la romani Natura
e asociată următoarei mitologii: Afrodita, Venus, Selene (luna), Diana –
stăpâna nimfelor, sunt una și aceeași cu Natura – Mumă care are ca fii amorul (Eros), moartea (Thanathos), somnul (Hypnos),
uitarea (Lethe) și bătrânețea (Geras). (La Di Ana nu se manifestă semne
ale acestor trăsături împreună, ci mai mult ale Dianei. La Saschia se manifestă în schimb din plin, Hypnos și Lethe). Există o afinitate între natură și zona nocturnă, umedă,
vegetală, somnolentă a lumii; natura, chiar în ipostaza ei negativă este, ca și
feminitatea, sublimă și e criteriu de selecție a celor puternici. Femeile sunt
irezistibile, generoase, de neînțeles și prin asta periculoase, imposibil de
captat și captând totul fără încetare. Ceea
ce stă ascuns în natură scapă în egală măsură disecției ca și microscopiei.
Goethe a înțeles că ascunsul e în ceea ce vedem cu ochiul liber. Nu trebuie
decât să vezi bine lucrurile pentru a afla despre ele esențialul..nu există
ilustrare mai spectaculoasă a eficienței percepției macroscopice a lumii decât
teoria sa despre ”planta originară” din care derivă întregul univers botanic.
Dar oare nu asta am făcut și eu când am început să scriu? Am trecut de la
microscopic la macroscopic, am intuit că poezia este în sine, o știință a cunoașterii naturii. Goethe, după Pleșu,
credea că ”există suferință și dincolo de om”. Deci totul a fost aflat și a
fost spus demult.
Seara, în melancolia în care sunt
scufundat ca într-o ceață de când am venit de la Sinay cu Fatam bolnavă, mă ajută
relaxarea de cuhnie cu muzică, gătit, scris și motănei. Destul de multe și
totuși nu de ajuns. Împăratul Aureliu mă miorlăie cu o voce subțirică la ușă
și-l las să intre, să țopăie pe placa de marmură, să inspecteze plasa de la
geam prin care se vede și se simte noaptea și ploaia. Sunt patru elemente de
observat aici: exteriorul întunecat și umed, interiorul luminos și cald pentru
că s-a dat drumul la căldură, tandemul Aurică – Bobiță, primul privind îndelung
afară, ascultând ploaia pe frunze și celălalt plictisindu-se iute, aruncându-se
ca un acrobat de pe masă pe chiuvetă și cerând din nou ”afară”, în interiorul
gangului ( diferite mai sunt aceste două puncte vii și negre cvasiidentice!) și
în sfârșit, eu, urmărindu-i cu atenție și iubire. Nu-i cert, sunt copii. Plouă
și e toamnă – semne ale abisului care ne dă târcoale sau în adâncul căruia
suntem deja și nu realizăm. Natura include și sufletul și gândirea (deși
aparent ea s-ar defini tocmai prin separarea ei de rațiune), altfel o privăm de
dimensiunea completului și a poeticului. Natura e doar treaptă, trambulină,
membrană de sprjin pentru saltul exteriorului din interior și invers, prin aderențe care rupte, ar distruge
totul. Amintindu-mi de o lungă și ploioasă seară de noiembrie, în Banat, unde
mă aflam pentru câteva zile cu o colegă frumoasă în interes de serviciu, realizez
în această seară de noiembrie identică, în care cad picături interminabile pe
frunze galbene, că interiorul nu poate fi în primul rând decât trecutul. Mă
simțeam singur atunci, eram trist, beat și lucid, (ca dovadă că îmi amintesc
perfect), pentru că era toamnă, noapte, picurau sincopat picături pe frunze
galbene, ea nu se hotăra să-mi cedeze, cu tot chimismul reciproc indiscutabil;
erau ore lungi ca depărtarea în care umblasem împreună pe crestele Pietrei
Craiului, printre prăpăstii și vulturi și o trecusem în spate peste vaduri ca
să nu-și ude ghetele. Interiorul nu se naște instantaneu. Orice există s-a
produs în timp. Interiorul are nevoie de timp ca să se nască, să se închege sub
pielița unui prezent. Umbre într-un joc al reflexelor, ce importanță au noaptea
asta ploioasă de noiembrie, cu frunze moarte ca Fatam, veselia, melancolia,
boala și moartea? Să întreb un copil, un bețiv, un nebun, un bătrân cât lumea?
Primul nu cunoaște nici începutul nici sfârșitul, ceilați și-au tăiat punțile
iar ultimul deși privește întregul îl vede deformat de teama sfârșitului. Din nou singur,
pe spirala înaltă și adâncă a nedumeririi, în cine și în ce să mă încred? În
omul de știință cu viziune îngustă, în filosoful sfâșiat de contrarii, în
libertatea care devine chiar din clipa nașterii, o tristă constrângere? Au mai
rămas poetul și Dumnezeu. Pe ultimul nu-l pot deranja cu astfel de mărunțișuri,
poate chiar erori ale Sale (iubirea, viața, moartea). Rămâne numai săracul
(pauperul), neînsemnatul poet, punct invizibil în mărimea lumii. Să fie el
singurul ghid pe drumurile mereu date și mereu luate, ale destinului fiecăruia?
Dacă nici el nu știe – observ că se cam bâlbâie și se cam chinuie să afle ceva
- știu mai multe motăneii negri ca materia de dincolo de lumină, când miros
ploaia prin perdea, prin paravanul care separă totul? Pot pretinde asta unor
ființe care miros prima ploaie din viețișoara lor? Nu trebuie să afle nimeni nimic,
doar să existe simplu. Înțelepciunea e o greșeală. Și nu una oarecare: e Marea
Greșeală
