6 oct. Suntem ceva între naștere și moarte, ceva neliniștit,
plin de agresiune și devorare. Nu suntem propria
noastră afacere. Motăneii negri, frați în vârstă de 2 luni jumate, au părut în
viața noastră Sâmbătă. Vineri dimineața la 3.30 a murit Fatam în somn. Fiind
mai deșteaptă și mai iubitoare decât noi, chiar și moartă, ne-a trimis imediat
doi dintre puii ei nenăscuți. Ei se joacă acum prin aceleași cotloane și cu
aceleași gesturi ca ale ei când era foarte mică. Află, învață, cuceresc micile
secrete ale ambianței: balconul, cameradormitor, cămara, baia. Imediatul e la fel
de înfricoșător ca cel mai adânc departe: repetă în micul cerc al proximității,
micile frecușuri de care giganticul nu e conștient dar nu poate exista fără ele.
La muzeu am o discuție cu Herr Gutt - Știți că mi-ați furnizat involuntar o
informație la care nu m-aș fi așteptat?. – Zău? Care? – Pe de o parte că aveți
foarte multe cărți acasă (credeam că aveți mai puține) și pe de alta, că
bibliotecxa nu o aveți sistematizată. Absolut deloc - Și ce vi se pare ciudat?-
Păi parcă portarul spunea că sunteți un tip atât de calculat încât vă
programați de acasă câți pași faceți înainte, câți la stânga și câți la
dreapta, cu ce mână apucați clanța..- Portarul ?! Ca un robot? – Sper că nu vă
supărați. Asta era aparența.
7 oct. Fatam, veselia mea din dimineața asta
în cuhnia-nsorită, nu e adevărată. E falsă,
bahică, mințită. Ca toată viața mea și toată viața. Am trecut în zori pe lângă
culcușul tău din bălării, larg deschis spre cerul în care privești pegașii
norilor gri, asculți greierașul de toamnă și faci ochii mici a prietenie
noaptea, către stele – niște pisici moarte și ele, în codrii galaxiei. Încerc
să duc mai departe, fără tine nebunia jocului care ne plăcea atât de mult să-l
jucăm împreună. În rest, pe aici, toate
bune și cam aceleași. Aproape nici o noutate. De exmplu am aflat (deși bănuiam),
că belgienii nu sunt proști: știu să trăiască, știu să facă bine două lucruri:
bere și ciocolată. Niște egumeni! Mă-ndepărtez încet de răul care te-a ucis
urât, mlăștinos, nu ca o fulgerare de paloș cum ai fi meritat și cum ar merita orice
viu. Ce să facem? Suntem nuferi înfloriți pe putreziuciuni călduțe. Suntem doar
vârful unor istorii suspecte, care deși uitate, ne trag spre fundul lacului.
Suntem sus și jos, iar și iar, pe acelaș balansoar, între explozii matinale și coborâri pe liane, în avene adânci, uitate
de lumină. E o memorie ascunsă într-o amnezie voluntară, cărora unii îi spun
pripindu-se, aparență, minciună.
8 oct. Îmbătrânirea e o exagerare,
de
capcana căreia ar trebui să ne ferim, cum faceți voi felinele mici care trăiți
puțin și totuși nu faceți economie de răbdare când pândiți ore întregi în
ambuscade chițcanii mustăcioși plini de grăsime. Șase ore de pândă pentru o
singură masă e dovada unei superiorități vitale – amânarea satisfacerii necesității
animalice imediate, imperioase, a fost cheia dezvoltării gândirii raționale.
Chair dacă asta, aici, pe creanga noatră de sus, se pare că nu ne e de nici un
folos. Unde ne-a dus rațiunea? La deplina virtualitate, la satisfacerea doar
prin imagini impalpabile. Am pierdut totul: mirosul, crănțănitul, fierbințeala
rutului, gustul sângelui cald și răcela din cerul gurii al unui grăunte de
grindină. De aia zic că longevitatea e o exagerare inexplicabilă, o afacere
proastă – viața ar trebui să moară la apogeu sau doar puțin dincolo, exact ca
baloanele de săpun cu care se joacă Saschia, cele care explodează în clipa
maximei irizații. Am pierdut înțelepciunea negânditului și comitem eroarea
prelungirilor inutile. Dar ce-ți spun eu astea ție, fata mea, când tu ai trecut
deja dincolo, la noile începuturi? Dacă tot persist în această eroare prelungită
va trebui să beau iar singur noaptea în cuhnie, pentru amorțire, pentru a uita
plecarea-ți iremediabilă, despărțirea de tine ca de mine însumi, în muzică și
în fumul de tutun pe care tu nu-l mai simți pe sub ușa pe care o zgrepțănai
certându-mă și chemându-mă afară. De aia
nici nu vreau să mai ascult acest cântec de leagăn în care mama îi spune
puișorului ei să doarmă și să fie încrezător într-o nouă zi pentru că eu nu
sunt femeie, sunt bărbat și tu nu ești copil, ești pisică și nu mai avem
niciunul nici un fel de speranță.
10
oct. Saltul în alt univers al pisicii
mi-a
arătat că nu ajută nici cât o frecție la un picior de lemn nici cărțile și nici
filosofia. Mă las agățat de năzbâtiile și grijile față de cei doi pui negri,
Aurică și Bobiță care au deja o istorie de 9 zile în casa noastră.
Simultaneitatea, suprapunerea în mișcare a lumii conține un tragism pe care
l-am intuit dar asupra căruia n-am stăruit din superficialitate. Saschia voise
o femelă europeană cu păr scurt care să ocupe locurile și locul Fatamei în
viața noastră – de fapt o altă formă a ei. Nu știam că ”ea” e neagră cu ochi
aurii, de unde numele de Aurica și că are un frate identic, deosebit numai prin
ochii puțin mai verzi, ca bobul de strugure străveziu prin care se străvede
sâmburele – Bobiță. Fiind copii unei mame căzute de la etajul 9, alăptați de o
altă pisică, crescuți de un bărbat singur care-i lăsa singuri toată ziua, i-am
luat pe amândoi de suflet și de sufletul iubitei noastre. Numai că la control
s-a dovedit că erau amândoi băieți: Aurică și Bobiță. Aurică pare mai greu, e
mai sănătos, nu se spârcâit, e calm, deștept, majestuos ca un împărat. E un fel
de Marc Aureliu Imperator. Pe când Bobiță e un nebun agitat, spârcâit și mai
slab pentru că mănâncă orice și consumă de două ori mai multă energie decât
celălat. Astfel combate viața, prin noi și noi ființe, moartea, la asta mă
gândesc în dimineața asta rece de octombrie privind un film despre înflorirea
florilor, despre coacerea unei căpșuni, începând cu vârful, despre cum ling
nectar liliecii tropicali purtându-și puii agățați de abdomen. Ceea ce e pornit
în desfășurare nu se mai poate opri, indiferent de cum e văzut din exterior,
indiferent de sentimentele acelui exterior. Totuși pentru mine lumea nu poate
exista în altă parte și de una singură, ci numai în sentiment. Viața și moartea
sunt specilaitatea universului feminin. Der aceea ele reproduc mereu, la
nesfârșit, atât de ușor lumea (sau așa pare), între o lacrimă și un zîmbet. A
bărbaților e vânătoarea de fiare în jungla timpului și domesticirea pagașilor
în stepele visului. Mai aflu azi că ne-am înmulțit frumos în august: s-au
născut nu mai puțin de 20. 000 de români și au murit doar 19. 000. Ce frumos!
Joi, 11 oct. Obsedat în secret de agonia și moartea
pisicii,
realizez că era absurdă întrebarea care m-a preocupat până acum: ce să fac cu
viața mea? S-o trăiesc! S-o trăiesc iubind-o cu ură, până la moarte! În
dimineața rece o regăsesc pe Fatam în cei doi motănei într-o proporție
îngrijorător de mare: totul se poate înlocui? Faptul că unul e sănătos și unul
are probleme cu stomacul e o dovadă că e nevoie de mai mulți, de repetare.
Lumea pare atât de armonioasă, de naturală, încât suferința pare o invenție a
unei minți bolnave. Poate că așa și este de vreme ce nu poți învinui o roată că
se învârtește, o piatră că stă nemișcată și o viață că se pierde fără scăpare,
sub ochii tăi. Care continuă să vadă lumina calmă a soarelui. Și el continuă să
ardă. Vremea se anunță frumoasă în continuare (deși e toamnă), dar degeaba!
Copilul e mort și ce părinte s-ar bucura de încă niște zile însorite de toamnă
când pentru el nu vor mai fi niciodată zile, nici măcar din cele urâte,
friguroase, bune să dormi pe cuptor dacă nici cuptoare nu mai există, nici aer,
nici păsări, nici nopți în care să ieși în prag să asculți sunetele din casa
scării. Lasă Fatam că se întoarce ea iar roata lumii și o să ne privim din nou
în ochi cu iubire, chiar de-ar fi să fie alți ochi și vom avea amândoi alte
nume!
Vineri 12 oct. Fără marile elanuri
sentimentale
ce mai
rămâne din viață? Mai e ea altceva decât o acumulare inconștientă, un transfer
rece a ceva spre altceva la fel de indiferent la vreun sens sau scop? Marile
porniri iluzorii, marile orientări, înclinații dirijate de gravitația unor
idealuri, a unor intensități erotice sau demențiale, doar ele justifică
existarea. Să existe oare ceva care justifică astfel orice remanență, închegare
sau dimpotrivă, furtunile distructive ale atmosferelor calme? Iubirile pure,
adolescentine, pasiunile profesionale lungi cât o viață matusalemică,
melancoliile artiștilor, amintirile oricărei ființe cu memorie sunt flăcări
care se răcesc dar nu mor, rămân mereu vii totuși.
Sâmb. 13
oct. O zi gri ploioasă în care încă foarte
verdele
arțarilor se zbârlește viril, hirsut, în răspărul vântului. O zi perfect
închisă în trăiri domestice ca atmosfera din hemisferele de Magdeburg, prin care
se preumblă, de fapt zburdă sau mai bine
zis zburătăcesc motănașii negri. Restructurări și frecușuri generate de dorința
mea de bunăstare a copiilor – tot ce pot sparge sau rupe trebuie ridicat sus
sau închis în sertare ca să nu fie antrenat în vârtejul jocului necenzurat și
de aceea priculos pentru ei și penru
mine. Pentru că îi iubesc deja și asta e minunat și cumplit în acelaș timp: o
trădez atât de ușor pe Fatam, viața noastră fericită împreună! Viața are acest
obicei neînțeles de a putea trăi după și cu atâta moarte concomitentă și de a
se putea bucura inacceptabil. E un
mare dar al Universului, o carte ce poate fi răsfoită la nesfârșit, care de
fapt se răsfoiește singură, cu noi cu tot, scriși pe file. Se întâmplă în
fiecare clipă lucruri teribile, de mari dimensiuni și intensități în cosmos și
în spațiul nostru punctiform hipertrofiat de existența noastră, noi înșine
fiind puncte din ce în ce mai mici, cu diametrul tot mai micșorat în glomerula
unei forme și al unui nume. Iar totul se poate percepe ca armonie în câte o
dimineață melancolică de toamnă, aproape identică cu cea de ieri. E o chestiune
de fizică și de poetică: distanța, trecutul care se poetizează, dar mai ales de
impresie. Impresia de bine, de normal, la mine acum, provine din faptul că am
pus pătura de cămilă fapt care i-a determinat pe motani să nu mai dormă noaptea
ascunși în cuibul lor de sub caloriferul rece, ci cu noi în pat. M-am simțit
ocrotit și eu de căldura lor deși chiar înainte de a intra în moartea temporară
obștească numită somn m-m gândit că va trebui să murim și Saschia și eu, ca și
Fatam. Totul moare într-un fel, inevitabil dar una e teoria și alta practica,
realitatea care nu mai poate fi evitată nici cu paravane poetice nici cu
inconștiența ocrotitoare. Avem o dimineață aproape identică cu cea de ieri, cu
aceeași muzică mecanică, aceeași legănare a arțarilor, acelaș tutun în cuhnie
din cauza căruia o las atât de mult singură pe Saschia. O însingurare agresivă
ne ia în stăpânire pe toți, mereu, orice am face, oricâtă iubire am arunca în
cuptorul locomotivei existării. Bănuiesc, de fapt știu precis cât de singure se
simt acum în Sinayul ploios, oprimant, cele două surori prietene, Di Ana și
Elis, mai singure decât un pisoi orfan îngăduit la supt de fratele lui și toți
ceilalți cunoscuți al căror pomelnic n-are rost să-l înșir, fie ei bogați sau
săraci, împliniți sufeletește sau nu, într-o astfel de zi în care chiar și
amintirile mele și ale lor nu pot evoca decât un trecuit singuratic – chiar
dacă pe vremea când era prezent era unul dezirabil, benign, fericit. Trec pe
lângă ușa deschisă și o văd pe Saschia lipită de pisoii adormiți peste o sticlă
fierbinte pusă de mine sub pătura de cămilă botoasă ca și Saschia pe care o
întreb: - Ești supărată pe mine? – Da – De ce? – Că mă lași singură. Cu această
singurătate a ei sunt plătite aceste clipe și rânduri de tristă libertate în
cuhnie, pentru că Saschia e pisoiul meu cel mare. Poate că sunt mai deștepți
cei mici care-și lămuresc realitatea din intonații, din felul cum curg zgomotele,
mișcările, vocile. Și totuși și Saschia mă lasă atât de mult singur, în
nesfârșit de lungile seri când adoarme de la nouă iar eu abia după minuit, când
nu pot face altceva decât să gătesc, să fumez, să beau și să scriu, să-mi
descriu angoasle, tristețile și obsesiile, mie însumi, în speranța aflării unui
bine conturat, care să mă ajute să continui dar am bănuiala că simplul fapt de
a scrie e răspunsul. Scrisoare seara, pentru Fatam: îți scriu acum cât mai ești pe aproape, deși știu că infinitul e
prea adânc pentru a te mai putea ajunge vreo scrisoare, îți scriu așa cum aș
lansa o sticlă în mare. Trec zilnic pe lângă gardul din tablă de aluminiu bine
închis contra câinilor, ocrotitor al marilor bălării dincolo de rădăcina cărora
ai culcuș adânc, în pământ reavăn prin care tu zărești cu altfel de ochi, cerul
mult mai adânc, ca din fântână, din fântâna ochilor tăi cu care mă speriai
uneori privindu-mă mistic. Acum știu de unde mă priveai cu ochii tăi sticloși,
cu o fixitate neînțeleasă atunci pentru că aveai nasul roz, nu palid și blana
calmă, lucioasă ca o piele de narval – deși încă de pe atunci bănuiam ceva
cumplit de adânc dincolo de aparență. Trec zilnic, oprimându-mi din iubire
tendința de a evita traseul, pe lângă gardul sclipitor, cu bălării nepământești
din vizuina cărora privești tu cerul albastru și-l asculți pe greierul Oecanthus de toamnă. Ce ai fost tu de
fapt, decât un sincer zvâc în sus și-n jos, un joc de-a v-ați ascunselea pe
după muchii, o cățărare copilărească pe perdeaua timpului vieții mele? Și noi
nu suntem tot un mic zvâc, o mică ascundere și o cățărare pe perdeaua timpului,
noi lucrurile toate? Ba da! Îmi spui clipind complice dintr-o stea,
atotștiutoarea mea, veșnic apropape de mine fată, Fatam. 1. Scâncesc, miorlăi neauzit,
/ de dorul tău singur noaptea,/ când ies să fumez ( damnat obicei fumatul
noaptea!)/ și tu dormi adânc și singur somn în bozii/ și nu ești cu mine să
veghezi cu vibrizele vibrațiile/ neauzite decât de tine, de pe scări/ și apoi
să intrăm înfrigurați să ne-ncălzim amândoi/ în pătura caldă din păr de cămilă./
De cămilă din deșertul cald /deși între noi fie vorba,/ nici ea nu mai e vie
probabil acum, cine știe?/ Cine știe de ce se întâmplă tot ce este,/ de ce se
iubește și se moare/ și rămâne iubirea după moarte/ deși asta e ilogic și
doare? 2. Aceste mici poeme anonime / sunt biete vârfuri de aisberguri
înghețate-n adâncul durerii,/ tu știi bine asta narvalul meu rece / ca recele
cântec ritmat al cântăreților nordici ai nopții, / ai nordului atât de înghețat
/ încât ei sunt obligați să fie fierbinți / doar ca să poată exista. / Și nu au
și ei dreptate când totu-i absurd/ și tu a trebuit să-ți scurtezi viața doar
pentru a da satisfacție/ oligarhiei putride a bacteriilor, oligarhiei stranii,
microscopice/ care conduce lumea din umbră și nimeni, nici ele, nu știu/ de ce
fac toate astea? În noaptea iernii
grele din noi, lăsăm pe foc în continuare tabla groasă pe care am copt miejii
de nucă (se poartă bucătăritul azi), ca să-ncălzească atmosfera de octombrie,
să-i ridice presiunea, s-o ducă la câteva atmosfere acolo, în timp ce bem
singuri – ne spunem la plural doar până ce bărbierim de coajă cartofii (les
frits), pe fondul foamei exacerbate ca o foame dintr-o expediție în deșert, că
după aceea pluralul cade trist înapoi, în singular, în afumata cuhnie, în timp
ce ei se înmoaie și se rumenesc și în care timp, în mod ciudat, imprevizibil,
năvălesc amintiri viscerale și eu le zic fritsilor: hai, lăsați-vă uciși,
imaginați-vă că ați murit întâmplător într-un incendiu, i se poate întâmpla
oricui o astfel de întâmplare banală – pour les connaisseurs astea sunt
beneficiile singurătății de cuhnie; drogata mea e demult adormită iar eu veghez
motănașii: unul se spârcâie și unul are probleme cu capul, are încă reflexul
suptului și-l țorcăie pe primul de-l face fleașcă. Apoi punem sare pe friții
fierbinți, mai dăm un șpriț de vin negru nenorocitei noastre de existențe masculine,
nemiloasă ca un samurai sinucigaș de care nu le pasă câtuși de puțin pisoilor
negri ca iadul dar nu se dau în lături de la o mare (cât mă-sa) sticlă cu apă fierbinte
pusă sub ei sub pătura de păr de cămilă și când totul e sub control mă întorc
ușurat la vinul meu negru și la singurătatea de aceeași culoare.
Luni 15 Oct. Ca să continui să trăiești îți
trebuie
foarte
multă răbdare. Răbdare și atât, e viața de la un timp încolo, când toate nu mai
vor decât să se repete molcom, să nu-și schimbe viteza de rotire și de
deplasare ca să nu faci presiune în urechi și să nu-ți vină să miorlăi ca Fatam
care stătea lipită de podeua matizului când ajungeam la serpentinele de la
Sinay. Unii vor totuși să facă asta chiar cu prețul vieții, ca Felix
Baumgartner care a sărit din balon de la 39 000 m și a depășit în cădere viteza
sunetului. A devenit un ultrasunet? Pot avea ultrasunetele un trup de carne cu
viață în el care să nu pățească nimic? Și apoi curajul lui demențial sau
epopeic! Totuși, mi-a fost atât de milă și de frică de condiția noastră
punctiformă în singurătatea neostoiotă de nimic dintre spațiile și forțele mult
prea mari pentru noi. Milă și frică am simțit când pe pragul ușii nacelei a
apărut o talpă, apoi o mânuță albă cu degete răsfirate – o floare solitară,
minusculă, absurdă, exuperyană, o coroniță fragilă de tentacule de hidră de apă
dulce în întunecimea oceanului aerian și o multitudine de metafore
autocompătimitoare. Dar cel mai mult mi-a fost milă de nevoia noastră de
nebunie, de plutirea noastră ca un punct, atât de îndepărtat de oricare altul
încât nici nu mai știi dacă suntem încă vii sau morți și mișcarea nu e decât
rezultatul gravitației cinice a giganticului care nimic nu știe, nu simte și
nu-i pasă și groaznic ar fi ca așa să fie și din partea lui Dumnezeu. În acelaș
timp am fost înspăimântat de puterea minții noastre, a tehnologiei controlate
de ea – oare cum a fost filmtă căderea acestui punct uman? Poate că așa sunt
calculate toate dinainte, cu minuțiozitate, dar la fel, nu știi niciodată dacă
aplicarea teoriei perfecte nu duce la dezastru. ”Uneori trebuie să fim foarte sus ca să vedem cât de mici suntem”,
ar fi spus acest foarte curajos și puțin (?) nebun Felix.. Azi a fost ceață și umed
iar acum, noaptea singur în cuhnie fac piruiete sofiste în jurul oalei cu
fasole: pasta de tomate a mucegăit, mai e doar o frunză de dafin, ulei nu mai
am nici pentru o porție de cartofi prăjiți și păzesc motăneii sechestrați cu
mine ca să nu se repeadă la farfuria Saschiei, pentru că nu mai vreau în ruptul
capului ca Bobiță să se mai spârcâie și de aceea îl tratez cu enteroguard – paznicul enteronului sau
al mațului. Tot azi am fost la dentist că mă supără iar incisivul de narval
care mi-a făcut data trecută buză de tapir – o zoologie exotică. Doctorița
Liana mi-a demonstrat că-mi ține minte numele mic așa cum îl țin și eu pe al
ei. În timp ce aveam gura blocată, mi-a vorbit despre saltul din stratosferă al
lui Baumgartner, despre faptul că viața e doar un joc sau o iluzie ( eu
aprobând-o din pleoape) și din nou despre Dumnezeu care nu trebuie să aibe
neapărat chip uman dar nu se poate să nu existe. Voiam să-i spun că am
fizicienii consideră că s-ar putea să existe cineva care prin poziția lui să
vadă în acelaș timp și începutul și sfârșitul lumii și că sunt uimit din nou de
toate revelațiile ei la care am ajuns și eu pe căi diferite. Mi-a pus sare pe
rană revenirea ei obsesivă la tema morții. Când am putut vorbi i-am spus în
două cuvinte despre agonia și moartea Fatamei despre care ea chiar voia să mă
întrebe pentru că ”știa” că nu mai este. Am deviat discuția ca să evit un nou
puseu sentimental și pentru că asistentul ei mi-a făcut semn să jugulez
subiectul, semn pe care Liana l-a văzut și mi-a șoptit când el era cu spatele:
i-a murit și lui o pisică și nu suportă! Acum sunt demult în cuhnie unde
răsfierb fasolea pentru au rămas boabe nefierte deși vânzătorul îmi garantase
că are marfă egipteană omogenă și păzesc pisoii care mi-au furat pixul și se
joacă cu el pe după aragaz și după mobila, nouă găsind mereu cotloane
speologice cărora nu le rezistă nici o forțare sportivă din partea lor. – Nu
ți-e frig la codiță, Bobiță îl întreb pe ochiosul cu ochi verzui care nu se mai
satură de patrulat pe gresia pe care Fatam n-a agreat-o de parcă știa că nu e
pentru ea și chiar mi-a sclipit atunci o presimțire rea pe care refuzam s-o
accept ca posibilă. Marc Aurică Imperator îmi testează coapsa cu ghearele semn
de apropiere și își ridică mustățile spre fumul de tutun, mirosul meu endemic
cu care trebuie să se învețe pentru câte zile om mai avea împreună. Poate va
veni acea lună când voi fi plecat în deșert și ne vom duce dorul unii altora.
Noapte de toamnă blândă în care în mine ca și în toți ceilalți, din nou și din
nou, în absurdul contnuității, moartea și viața par să se împace.
Marți, 16 oct. Cred că guguștiucul gri de
pe cablu e Fatam.
Nu
putea să moară definitiv după cum nici noi nu putem face asta. Ar fi o prostie,
un nonsens, o absurditate! Altfel n-aș putea eu să mă simt liniștit când ea
zace-n grădină - deși nu zace, zboară sau stă cât vrea ea în lumina serii, mai
liberă și mereu între noi, cu cât e mai departe, fenomen recunoscut de către
fizicienii cunatelor și de către poeți. Problema e că puii ei, cei doi motănei
pe care ni i-a trimis prin mecanismul soartei sunt prea zburdalnici și ar putea
cădea prin fereastra cuhniei dacă nu motez o plasă completă. – Bobiță e mai larvă
zice Saschia, are ochii mai închiși decât Aurică; el zboară deja în lumină ca
un fluture negru cu inele aurii pe aripi. Aurică se uită la mine cu ochii lui
ca niște inele de aur mirate de golul miezului lor iar eu mă simt ca un
alpinist tras mereu în jos de gravitația planetei vieții mele. Vine miezul nopții negre ca blana motanilor
negri nevinovați de culoarea lor infernală și nimănui nu-i pasă. Trebuie să-mi fac timp să-mi iubesc și
drăcușorii care dau sare și piper vieții și poate universului.
17 oct.
seara. Dichter mă sună să mă consoleze
- Am
auzit că ai un deces în familie și că ești dărâmat. Trebuie să fii mai
indiferent la boală și la moarte – e mediul nostru natural cum e latrina pentru
larvele alea, tu știi cum se numesc. – Eristalis
tenax – Mișto! Tot mai scrii? Nu e o soluție! – Dar care e? – Aventura! A trăi e o aventură
și invers – A te aventura e o trăire –Singura! Cu cât ești mai cuminte și nu-i
dai aventurii ce-i al ei, pierzi. Și nu orice. Viața! Asta-i cioaca: anormalul,
excesul, aventura, ieșirea din rutină te fac să simți că trăiești, altfel ești
mort. Hai să ne gândim la o expediție în Indonezia. – Ești nebun – Da! Nu știu
de ce-ți faci probleme inutile. Nu vezi
ce simplu e? Totul e să ai o turmă căreia matematicienii îi zic mulțime și în
ea poți vedea și înlocui orice este și se întâmplă.
M-am încins în seara asta într-o fericire uitată, cu pisoii – când
n-ai nici trei luni poți țopăi și sări
cu ușurință peste orice, poți dărâm peturi, te poți scutura de apă în chiuvetă
și te poți bucura de minunata invenție
care e mătura. Nu-s răi nici ciorapii și nici papucii în care-ți poți băga
capul ca într-un tunel și merge cu ei orbește, ca un rinocer chior în
noapte. Dar nimic n-ar mai fi așa de
interesant dacă nu ar observa joaca cineva care știe că totul e interzis și
acel dumnezeu binevoitor sunt eu. Suferința e absurdă. Totul merge perfect de
armonios, de normal, înainte, par să-mi spună motanii. Și Dichter. Normalitatea
e atât de greu de atins pentru că e perfecțiune. Iar ea nemiloasă, pentru că
mila e murdărie. Cu Aurică procedez în felul următor atunci când rupe tapetul,
dărâmă vazele și aleargă până se izbește cu capul de uși sau fură o bucată mare
de pâine ( a suferit de foame și de singurătate săracul înainte de a ajunge la
noi): îl iau în brațe, îi vorbesc dulce privindu-l în ochii aurii, îl mângâi
și-l asigur că nu face nimic rău existând. Îl pup pe nas și-l las ușurel jos,
să alerge. Iubirea de pisoi e o treabă extrem de fină și de binevoitoare.
Joi, 18
oct. Transcriind perioada sincopată
a
agoniei Fatamei, disperarea alternând cu încrederea că o voi putea salva, sunt
iar tulburat, trist, dezamăgit de mecanismele eronate ale lumii care creează
viață și tot ele o ucid. E o zi caldă, de toamnă, de parcă nici n-ar fi
octombrie. Într-o astfel de lumină prea calmă dintr-un 11 septembrie stătea
ascuns Răul din care se trage și cel din 28 septembrie care mi-a ucis copilul.
Există uneori ”o calmă așteptare dar nu a ceva bun”, - cuvinte scrise acum mulți ani în poemele
mele pierdute, semn de nevroză cum i se spunea pe atunci depresiei. Nevroză
bacoviană. Bacovia recunoștea că bea, avea eczeme și era un tânăr poet ”atacat”.
Prin această sinceritate și-a creat meritatul romantic loc de seamă în
literatură. Azi nu scrisesem decât 3 rânduri deși iubesc cuvintele scrise și nu
numai pe ele. Iubesc cuvânt cu cuvânt, frunză cu frunză, bob cu bob, pas cu
pas, rând cu rând, filă cu filă, carte cu carte, om cu om, avion cu avion, stea
cu stea, galaxie cu galaxie, îmi place să le adun și să le amestec în
singurătate – mi. E loc destul acolo; am ajuns iată, departe și dincolo de
departe, ca dovadă că merită să iubești cuvântul scris, aviz amatorilor, aviz
scriitorilor nepublicați, anonimilor care speră să fie citiți odată și odată,
deși nu primesc nici un semn și poate nu vor primi vreodată. Am transcris azi acea
perioadă sincopată, alternând între speranță și disperare, în chilia mea de
pustnic pseudoștiințific plasată în plină Piață a Gloriei (cui?) privindu-l pe
Akad cum intră cu limuzina lui neagră în curtea interioară, mă întreb dacă el
știe, simte, realizează că îl privesc cum face asta. Nu-l simt străin și asta e
o notă bună pentru un șef, dată de către subaltern care și el dă note,
apreciază cu duritate. Pentru că lucrurile nu sunt singure și simple chiar când
par. În cea de-a doua chilie – a penitenței și rugăciunii de seară – cuhnia, e
o seară luminoasă. Nu e încă noapte și sunt singur cu guguștiucul care uguie
singur pe cablul solitar (și el) dintre blocuri – nu văd din cablu prin
fereastră decât partea lui de mijloc, cea fără început și fără sfârșit, cea
fără capete. Mă învârtesc prin casă fără țel, ca un obiect sferic cu o parte
luminoasă (luminată de alergarea motăneilor care se simt din ce în ce mai în
familie) și una întunecată - apropierea furișă a nopții care suge ca un vampir
lumina ferestrei în rama căreia frunzele arțarilor gheară de cocoș se
profilează precis, dagherotipic, pe griul care a renunță treptat la lumină ca
Fatam la viață. Îmi e rușine de starea mea de bine dar mă consolează noaptea
tot mai neagră (un negru masiv, abisal, ciobit de ciocurile câtorva luminițe pe
blocuri invizibile). Poate e totuși simplu să scriu dacă m-am tot m-am apucat:
nu trebuie decât să pun data și să fiu sincer. Oricât de sofisticat ar scrie
cineva, oricât s-ar complica sau ascunde în scheme, personaje, situații false,
tot despre el e vorba.
19
oct. Seară aurie de toamnă dar mortală
pentru frunze și pentru ființe puțin longevive,
ca greirii Oecanthus. Ca greierii, ca
șoriceii..Orizontul alchimic transformă aurul în aramă și chiar în sânge jos,
la dungă, deasupra căreia trec în sens contrar două avioane cu dâre albe – una
dintre ele, mai veche în viața ei celestă trecătoare, e mai vizibilă decât
cablul negru pe care stă guguștiucul cu gușă aurită, guguștiucul Fatam care tace, nu uguie dar e viu în
sufletul meu zdrobit ca strugurii de toamnă. Ceeea ce se întâmplă strugurilor
zdrobiți cu zdrobitorul desciorchinător e o crimă sau sacrificare? – Îți dai
sema ce faci scriind așa? Mă întreabă Saschia care a intat peste mine și a
citit ultimul rând – Nu? Ce fac? – O tragódie – Nu o comédie? – Eu zic să ne
îndreptăm din nou spre viață: hai să ne iubim pisoii! – Pe El Dorado și pe
Corcodușă? – Pe Auriu și pe Strepezit? Iar i-ai botezat! Știi că Bobiță îl țorcăie pe Aurică? Nu poate renunța la
maică-sa deși e moartă sărca. A făcult saltul de la etajul 9.
Cobor
să-mi iau țigări pe lângă prora metalică agresivă, neanimată, a gardului de
aluminiu care vine în viteză dinspre toamnă spre trotuar și mi-ar putea să-mi zdrobi
inima dacă n-aș ocoli-o la timp. Un gemuleț mic pătrat, kafkian sus, pe latura
cea mai îngustă a lui B1 ( Transatlanticul), e luminat dar nu a speranță.
Hrănesc și adăp cu bobițe, cu șuncă și cu iubire pe cei trei pisoi ai mei și nu
înțeleg de ce muzica oricât de veselă din toamna asta incredibil de târzie,
nu-mi pare decât un plâns. Muzică - mamă a oricărei arte și a poeziei, a lumii!
Cosmosul e doar o urzeală muzicală întrețesută, consonantă, după cum remarca
solomonarul nostru Obregia. Regret că am uitat cântecul Terrei în spațiu,
pentru că se cunoaște acest sunet – e ca o mierlă, ca un guguștiuc? Oricum e
minunat, chiar dacă rage ca un măgar. Încălzesc o sticlă cu apă fierbinte și o
pun în colțul friguros de după caloriferul rece, unde se retrage Aurică atunci
când nu mai rezistă să fie țorcăit de frate-său. Pisoii se joacă ca niște
nebuni și-mi place asta, în televizor se înmulțesc demențial morțile rutiere,
eu mă gândesc la Mircea Ivănescu care o fi avut și pisoi. Mă întristează noua
mea bucurie din iubire pentru pisoi: oare am început s-o uit pe fata mea, deja
nu mai am lacrimi pentru ea? Cum poate lumea să continuie să trăiască după
moartea unei ființe iubite, cum e mama? Cum poate ea să continuie să facă asta
cu nonșalanță, cu o crasă ferocitate doar pentru a supraviețui încă un timp?
Adun de prin pat trei broșuri de Dan Apostol găsite în podul muzeului: Monștrii adâncurilor, Supraviețuitorii
cuaternarului și Pacifida –
continentul dispărut, autor de criptozoologii fantastice care-i place enorm
Saschiei. Ce curios! Pe Notorius nu sunt gelos dar pe Dan Apostol da.
Sâmb. 20 oct. O hidos de frumos însorită
dimineață,
o
nenecesară, ironică frumusețe pentru o toamnă atât de târzie în care noapțile
sunt tât de reci, iar viața pare atât de bătrână, chiar moartă. Rod Stewart nu
mă mai impresionează nici ca bețiv nebun, nici ca tată viril – e fumat, ca un
chiștoc până la cotor, care miroase rău dimineața în scrumieră. Tot vechii
suavi sunt mai proaspeți (giv me just a little smile!) și tot sclipirile
cerului încă albastru cu nori incerți și legănările inutile ale arțarilor în
geamuri sunt mai alinătoare în răceala lor sticloasă, parnasiană. La fel și lumea
în sufletul poetului.
