SALTUL PISICII 8

23 aug. Cât a fost bolnavă și nu mai voia să trăiască,

 mica mea regină mi-a demonstrat că nevoia de iubire e infinită. Dacă ea, care are 7 vieți a avut nevoie de atât de multă iubire din partea mea, de câtă iubire e nevoie în tot universul? Poate că partea nevăzută a lumii e numai iubire, atât de multă, de densă și de puternică încât se ascunde de micul rest rămas în lumină, pentru a nu-l  speria. Rău e că nu pot transpune  suferința Fatamei în mintea și în cuvintele mele. Ceea ce nu e spus cu vorbe, cu cuvinte scrise, cu desene sau cu alte mijloace, e mult mai mare și mai important. Micile sâcâieli, respingeri, neînțelesuri, răutăți justificate, ale Fatamei bolnave, pricinuite de mine din cauza pastilelor și soluțiilor pe care i le bag pe gât, le plătesc cu vârf și îndesat, prin remușcări. Doresc atât de mult să se facă bine, să reintrăm pe lungimea de undă a tihnei, a bucuriei reciproce neumbrite. 1. Unde ai fost în timpul ploilor torențiale, / în timpul furtunilor dezlănțuite, iubito? / Nu știu. / Atunci cum crezi că mi-ai mai putea fi aproape în ziua însorită?

25 aug. În  visul în care eram cu Mircea Ivănescu,

 mă simțeam și anonim și celebru. Fatam a avut cea mai dramatică decadă în care a trecut pe lângă moarte, deși în principiu ar mai putea trăi șapte ani. Al treilea lucru sau întâmplare căci întâmplări sunt lucrurile și invers, e că, simultan cu boala Fatamei, am renovat total cuhnia, gangul și ușa de la intrare.  Mi-e frică de aceste schimbări de care Fatam e atât de străină de parcă n-ar mai urma să-și petreacă o viață în noua ambianță. Renovarea e un dar al Di Anei care mi-a oferit echipa ei de muncitori dar nu mi-a luat bani pe manoperă. Aici ar fi de văzut o teorie a darurilor, etc. Acum visul: eram la o stațiune balneară și în acelaș timp în grădina casei mele și fumam în pijama, cu Mircea Ivănescu. Era o ciudată zi care se desfășura noaptea și ne lipsea fiecăruia acelaș dinte din față, ca oamenilor de la țară care n-au nici bani, nici considerație pentru aspectul lor. Fumam, eram puțin mahmuri și ne bucuram că ne-am întâlnit. Discutam banalități, în cuvinte puține, așezați pe câte un scaun sau șezlong simplu, de lemn cu pânză dar la un moment dat am realizat că ne aflam pe o scenă dincolo de care, într-o sală de cinema se aflau în calitate de spectatori, pacienți la tratament și vilegiaturiști, majoritatea în pijamale și halate – bărbații erau bătrâni, nerași, știrbi și ciufuliți iar femeile croșetau – noi doi eram scriitori celebri, filmați frenetic de camere video, înregistrați pe reportofoane și pozați de paparazzi, dar totodată eram doar niște bătrâni anonimi, discutând în pijama într-o noapte neștiută, pe care o trăiam ca pe o zi.

Joi, 30 aug. După miezul nopții, semnalul de SMS

e de la Di Ana, care-mi scrie: Nu pot să dorm. Cântă-mi ceva! Îi răspund: Sunt bărbat pe tobogan / cu probleme vechi de-un an: Saschia, Timpu și Fatam. Pot să te sun? Te sun eu. Și mă sună: - Ce face Fatam? – Are o gaură cât o ”peșteră”  cu puroi în abdomen care-i dă febră și va trebui operată cu anestezie, are și insuficiență renală dar m-am jurat că o voi salva și o voi face cum era înainte! – Doamne, ce păcat! Erai fericit că e sănătoasă tun! - Da. Are și o toxiinfecție alimentară. - Și Molossul meu are. Poate de la căldură. - Ce să facem? Normalitatea e efemeră. - Unde sunt acum? afară, în balcon și văd un avion care pâlpâie în cer din luminile de poziție - Stai să ies în logia nordică. Îl văd. Consumă cherosen dar se menține acolo și avansează. - Îți mai place ”cuhnia”? - Ai gândit-o rapid și perfect: aragazul e în nuanță cu dulapurile și faianța iar gresia e lavabilă și aderentă. - E identică cu a mea, am premeditat. Sunt rari bărbații care apreciază asta - Poate că devin femeie - Tu femeie? Spune-i-o oricui, numai mie nu! - De la un timp organismul trădează: e un sistem bazat pe pierderi devastatoare. - Povestești frumos..simt că-mi vine..somnul. te pup, noapte bună! Refăcându-mi cuhnia am simțit iar din plin, că la mine, orice întemeiere materială îmi ruinează spiritul. Însemnare pentru Notele eclectice : Solomonarii erau magi roșcovani cu țundră albă, care au făcut o școală la curtea Regelui Solomon; instrumentele lor erau: toporișca, frâul de mesteacăn și cartea de înțelepciune. Erau protectorii drumurilor de munte, ai văzduhului, ai peșterilor adânci, ai tăurilor și iezerelor glaciare.

Ultima zi de august. Cutremur de 7,6 în Filipine

Ceea ce e mult, dar tot îmi doresc să ajung în Honolulu! Di Ana a fost și acolo însă nu mi-a povestit nimic. Poate că ceea ce se întâmplă ar trebui doar să se înmtâmple și atât. Să nu rămână în nici o amprentă, pe nici un fel de substrat, în nici o poză, să nu se reflecte în nici o oglindă, să nu se povestească niciodată. Tot răul de pe lume se trage din existența oglinzilor! Nemaiexistând nici un tip de oglindire, cum e amintirea n-ai mai fi nevoit, când auzi cântecelul de leagăn – pe aripi de îngeri, /aprope de stele, visează și zboară puișor / că mama-i aproape de tine – să plângi singur în noapte, fără iubirea cuiva, nici măcar a ta, pentru tine. Iar cântecelul să continue să răsune lin de tot, până la stelele nepăsătoare și tu să stai treaz și să aștepți zorii unei alte zile sortite pieirii. Pieirii ei și odată cu ea a 155. 000 de oameni câți mor zilnic pe planetă, nemaipunând la socoteală animalele crescute cu grijă și ucise pentru a fi devorate, cu toată mila și respectul creștinesc

 5 sept. De trei săptămâni lupt din greu

pentru viața Fatamei. Transfuzii, spargerea flegmonului cât o portocală, febră, operație, halucinații din partea ei și ”durere de inimă” din partea mea. Azi temperatura e normală și o hrănesc cu siringa cu Bio semilichid, plin de vitamine. Asta e istoria prescurtată a dramei. Toate istoriiile sunt prescurtări nedreapte, uneori alterate până la inversare. E nedrept să eludezi și durerea și tristețea și emoțiile unei lupte. 1. Soldații tineri și puternici erau aruncați în neant în timpul încleștării, de pe meterezele clipei. În iubirile nefericite, unul îl ucide sufletește pe celălat iar iubirea părintească față de copilul mort prematur nu se poate povesti. Dacă nu poți acuza pe nimeni pentru nimic, cum poți îndrepta nedreptatea, cum mai poți trăi? Renunțând, înnebunind, murind?

7 sept.  O lumină strălucitoare inundă vegetația

încă verde a grădinii și cochilia  galben brună a cuhniei. Pe cablul dintre blocuri, penele de pe pieptul celor două turturele strălucesc în soare. Sunt numai ei doi și îndrăgostiți din nou, pe fundalul cerului infinit. Masculul se apropie cu pași mărunți, cu temenele, uguind și dorind să se așeze pe spatele ei. Ea se mută un metru mai încolo dar nu pleacă, îl așteaptă să se încingă și mai tare. E reluată apropierea cu pași mărunți și gângurit molcom, abia auzit, încât închid de tot radioul ca să-l ascult: cântă și se apropie! Acuplarea dacă e să aibe loc, e scurtă, jocul curtării, demonstrația iubirii e procentual, un cerc mult mai mare decât centrul de interes. Turturelele sunt sentimentale, îmi spun în clipa în care credeam că ea îl va accepta. Dar mai frumos e că dispar împreună în zbor, undeva pe aproape, printre crengile copacilor, de unde îl aud din nou pe el, și mai pasionat. – Faci și tu o omletă? Nu știu ce am de nu mă mai atrage deloc bucătăria Parcă nu mai sunt eu, spune Saschia - Nu-i nimic, o fac eu. Dacă tu nu mai ești tu, o să fiu eu și tu: voi găti, voi lustrui cuhnia gangul, viața noastră, ca și când nimic nu s-a schimbat.

       18 sept..  Fatam privește în tavan din gulerul de plastic,

sare din pat și ze izbește de pereți pentru că nu vede decât înainte. Fără pâlnia asta se linge pe operație și face puroi la cusătură. Trebuie să fiu rău cu ea dacă vreau să se vindece. Mi-a crescut moralul cum i-a crescut ei hematocritul de la 21 la 28. Mă euforizez cu o bere și îmi revine cheful de scris: - Hai să fim oameni serioși, spunea Omul, ori de câte ori era nevoie de o mare, nejustificată nebunie. Ungerea cu camfor pe pielea rasă, în jurul tăieturii de 20 de copci nu e o corvoadă, e  o plăcere, pentru că Fatam o ia  drept mângâiere. Și asta și e. Cum ar fi să nu mai fiu slab, să fiu tare, puternic? Scrisul e o alunecare de neoprit, o avalanșă pornită pe pantă. Singur în cuhnie noaptea, privesc fumul cum se ridică în vălătuci spre soarele plafonierei bombate, lucioase, halucinantă în sfera completată în minte. Deshidratați, mumificați în lumină, zac în ea, fluturele mort și musca moartă în culorile terne ale morții care nu iartă pe nimeni. Trebuie s-o rezolv cu copilul ăsta, Fatam, care trebuie să trăiască! Îi bag pe gât pastila de doxacilină iar la ora H nu mai pot scrie decât poeme anonime, absorbante ale durerii și neînțelesului. 1. E târziu în noaptea clară ca ziua. / Când urlă cumplit câinele lovit / și se cambrează Pegașii pe două roți în cvartier,  / îmi trăiesc nebunia de a vedea ferestrele luminate / stingându-se normal, una după alta. / Sensul lumii e închis sub lăcate,/ a venit toamna, urmează iarna nentului. / Va răsări la primăvară o nouă lume, / în nici un caz a mea – o lume vie / a moartei fericiri. 2. Te așteptam, n-ai mai venit, spune cel ce cântă. / Când vine noaptea care adoarme frumos totul / în povești nespuse, / îmi distrug sănătatea-mi perfectă,/ cu băutură și tutun, / știind că tot voi claca odată și-o dată,/ lăsându-mă legănat de melancolie /– balansoar fără sfârșit,/ în întunericul îngăduitor. / Blând delirează chitara în miezul nopții de toamnă/ în care fluturele cap de mort îmi face o vizită neprevăzută / deși atât de probabilă. / Tu sforăi ușor, sănătos, normal, / în drumul nostru calm spre neant. / Adăst pipând pipă în cuhnie,/ ascultând englezii joviali cântând, / în timp ce se trăiește și se moare în sex continuu. / Îmi amintesc:. ai apărut în viața mea / într-o zi fierbinte cât o Indie și n-ai spus nimic. / Erai un vulcan ascuns /care masca perfect devastatoarea izbucnire / oricând posibilă. Așa se desfășoară noaptea, nevăzutul ascuns al luminii – meandre de râu sub crusta aridității. Nu, nu și nu! Numai asta poate să spună aparența mincinoasă  din prea sinceră iubire.

25  Sept. Când a ales drept varianta cea mai bună

în creație, modelarea viului cu degetele morții, Dumnezeu n-a fost nici inspirat nici liniștit și nici vesel. De unde absurditatea oricărui umor iar lipsa umorului - o infirmitate. Faptul că are putere suverană asupra viului terminat în moarte, asta nu-l face fericit. Iar dacă este, e absurd. Să existe un zeu și mai mare decât Dumnezeu, numit de exemplu Absurd ? De ce n-ar fi?  Într-o lume în care ierarhia e lege, pare logic să existe forțe superioare Binelui și altele mai diabolice decât Diavolul. Dacă o duceam pe Pika (numele de spital al Fatamei) în primele zile la doctor și îi făceam antibiotice, n-aș fi pus-o în pericol mortal. Nefăcând asta (cum să-mi imaginez că va păți ceva de la o zgârietură invizibilă?), era să-mi omor copilul cu mâna mea. Sunt un criminal! Atacul Floriului, atac fățiș, la vedere, al Exteriorului asupra Interiorului, l-a modificat malefic pe acesta, ca dovadă că Fatam a primit alt nume, în veci neavenit: Pika. Mi-e frică de acest nume apărut ca semn al Răului. Noaptea neagră abisală, pătrunde prin  rama geamului cuhniei ca o moarte învinsă clipă de clipă de lumina plafonierei. Afară, întunericul e perforat de câteva luminițe iar temerea mea e perforată de convingerea că Fatam a revenit la căldura vieții. Plecasem la doctor cu ea aproape moartă, cu coloana vertebrală și picioarele distrofice, atinse de o elasticitate anormală; avea o privire piezișă, urâtă, imobilă. Hotărâsem să n-o mai iau acasă, s-o las acolo să fie eutanasiată ca să nu mai sufere că nu poate să mergă, să bea apă, să-și facă nevoile, ea, o tabietoasă hipersensibilă!  Dar ca să pot avea discuția finală cu doctorul, a trebuit să dau prioritate unui cățeluș speriat, care tremura de frică din toate încheieturile. Și cum Fatam zăcea pe masă s-a ridicat brusc și a intrat în cușcă, vrând înapoi acasă, la viață și la iubire. A fost pusă imediat pe perfuzii, după care i-am procurat o transfuzie (5 siringi cu sânge frumos de la o jună de doi ani, cu ochi sclipitori, dureros de vii pe lângă cei triști ai Fatamei). 1. Acum, că a revenit la viață, mă plimb cu ea în brațe noaptea, prin toată casa, cum i-am promis că voi face dacă trăiește și ea mă privește cu ochi adânci, înspăimântător de știutori. Dumnezeule, ești chiar Tu în apele verzi în care încape toată lumea jalnic de mică? (Scrisul nu e o joacă – te porți arde mortal la flacăra lui). Fatam, o să te plimb cu iubire în brațe, cum ți-am promis, dimineața când ești fierbinte, în amiezile însorite și în nopțile insomniilor mele vinovate. Vei mai trăi niște ani mici în calendarele furnicilor dar mari cât cele mai mari cercuri – obite de ochi dumnezeiești, în veșnicie, pentru mine. Ani – inele împodobite cu zile, cu lumină, cu frunze și păsări, e darul pe care ți l-a făcut micul tău mare viitor evadat dintr-o moarte sigură. 2. Când nu mai merge tragem linie și trecem la altă idee. Ideea ta a fost să mă pedepsești că era să te omor ca să nu mai suferi, făcându-mi pipi sub pernă. Nu mă supăr, dormi și fă-te bine! Eu te veghez cu urechea ciulită din cuhnie la cea mai mică mișcare și scriu pentru tine:  Când mă-nalț în slăvile unde durerea nu mă mai poate ajunge, pentru că e arsă pe câmpia nisipului singurătății, începe ploaia Fatam! Ploaia dulce a lacrimilor speranței. Dormi liniștită! Vei fi salvată prin jertfă de sânge. 3. Putea fi oricare dintre noi în situația ta: un car de oale lovit de o măciucă, cum erai tu ieri, fără speranță; dar uite, zorii roz, ca botul tău reînviat în iubire, freamătă în aerul dulce al dimineții !  E o dinamică lume a intrărilor și ieșirilor, lumea noastră, unde mila e un nonsens -  o eroare fără importanță  a posibilului dezlănțuit în risipire. Întorcând filă după filă scrise în noapte, îmi trăiesc cu umilință blânda-mi nebunie. Am avut mereu obsesia marilor dăruiri  oferite de toți altcuiva, nu cui erau menite.  Am făcut această greșeală. Nu merită să-ți dai toată iubirea și vlaga, ca să repari greșeli, în loc să trăiești. Mai bine renunți, lași lupta asta pierdută, în neantul ei. 6. Și totuși plâng singur în cuhnie, / cu ochi de jar și fața schimonosită, /de nerecunoscut pentru felul aparent calm, echilibrat,/ pe cre-l prezint mincinos, lumii./ Aparența înșală total. /  Sunt un criminal cu chip banal. / Când trilurile izvorăsc cu forță, deși neauzite,/ din ciocul de argint al dimineții, / continui să plâng, nu de durere, de speranță. /  Poate că plângând pentru Fatam / ea va trăi, prin transfuzie de suflet / mă consolează Di Ana 7. Plângeam cu lacrimi șiroaie strigând: / nu vreau să te pierd, înger nevinovat! / Mă întrebam: Dumnezeu era și El trist atunci,  împreună cu mine, / se bucura de dovada mea de iubire, / sau nu avea timp pentru astfel de nimicuri, / ocupat să spargă o nouă supernovă / ca pe un buboi stelar,/ infectând cu moarte, încă de la început,/  viața noilor planete inocente? 8. Savuram dulceața luminii serii de toamnă / pe hectarele de faianță gălbuie, rugoasă, / ca valurile deșertului, în cuhnia renovată. / Pregăteam o sticlă cu apă caldă transfuzatei Fatam. / Pe gâtul sticlei cineva scrisese aghiazmă / iar eu eram un emoționat credicios în  posibilitatea fericirii. 9. Plângeam cu lacrimi șiroaie pentru Fatam, /cum n-am plâns pentru mama, care-mi spunea uneori:/ Când o să mor să nu plângi! Am fost fericită! / Și cine se putea lăuda ca ea, / că a găsit fericirea? / Arțarii elastici stăteau cu crengile elastice lăsate în jos,/ cu frunzele întoarse pe dos, / ca blana Fatamei, în răspăr, când o mângâi. / Și începeau singure, concertele de seară,/ concertele mute, nedirijate de ea din coadă, / și se dezlănțuiau zadarnic, în lumea lor îndepărtată, / prea îndepărtată  ca să mai poată fi auzite de ea. / Există zadarnic mari dăruiri zdarnice, în locuri neștiute, / nestinse de nici un potop de lacrimi - poeți  arzând de unii singuri, într-o lume oarbă. La Bezdead, în Dâmbovița, se află locul numit Malul de Răsună. Am crezut că nu am auzit bine, că se numește Malul de Răsură. Acolo se manifestă ciudatul fenomen numit ecou multiplu.

 26 sept. M-ai privit pieziș, urât,  din moarte, iubită copilă,

înainte de a te hotărâ să revii în iubirea lumii, pentru mine. Acum stai să te mângâi cu dreapta și scriu cu stânga că pot, sunt un extraterestru ambidextru, nu un biet terestru care scrie rânduri disperat disparate. Am acordat de când mă știu o șansă nedreptățiților, condamnaților  pripit la oprobiu și la moarte, deși poate unii nu meritau compasiunea mea. Totuși n-am regretat chiar dacă am avut de suferit și am suferit dublu: și dezamăgire și discreditare. Pentru Fatam aș fi donat sânge eu, care leșin la luare de sânge. Aș fi leșinat voluntar. Dar s-a găsit cineva să te ajute numai pentru că a văzut cât de mult te iubesc Fatama mea! Lumea e o problemă de iubire. Când totul pare a fi numai o problemă de bani, intervine sufletul care îl anihilează până la adevărata lui irealitate. Inteligența pe mucus sună scârbos dar nu suntem noi toți  vehiculați pe substrat cleios, dinspre mineral spre viu și înapoi? Eram prieten cu un puști care avea mereu muci la nas, numiți de noi, aventurierii săniilor, lumânări. Era pasionatul desfrânat al derdelușului pe care-și petrecea tot timpul iarna. Acolo s-a lovit la cap, a făcut o tumoră și a murit șocându-ne pe toată viața pe toți  puștii cu muci la nas. Sufletul lui nevinovat navighează ca un pui de narval cu lumânările lui la nas, în oceanul iernilor mele. Cred că uneori dorm cu ochii deschiși, ca Fatam, care exersează din cochetărie o poză mortală, sau ca soldații  dormind în marș și visându-se în pace, acasă. Parcă-l aud pe Saxa, vecin de cort, în deșert, cu vocea lui ironică: - Bă ce tot scrii, crezi că numai tu cunoști valoarea expedițiilor noastre? Iar eu îi răspund: încerc și eu să aflu de ce suntem îngăduiți așa bicisnic de mici cum suntem, de mărimile și tăriile uriașe. - Da bă!  Ca pe gâze, și pe fluturii de noapte. Chiar sunt invadat de fluturi de noapte în noaptea asta de septembrie, de fluturi cu culori subtile, cu solzi sclipitori, cu pete catifelate, de sânge sau de un verde oceanic. Esoterică e această noapte de toamnă în care plutește cîntecelul despre Moș Martin al unui copil înainte de adormi, pe care el îl întreabă: când erai mic, erai tot atât de mare? Un fluture de noapte vine în zbor rapid, tăcut, atras de lumina plafonierei. 1. Când singur ești  și ești singur pentru că noaptea e neagră și lumina albă a lămpii o învinge doar puțin,  ca o minciună din iubire, spusă lângă patul unei ființe incurabil bolnave, atunci auzi colopțelul amintirii unui cântec de leagăn: dormi cu mama copilaș, dragul mamii îngeraș  și te face voinicel, mare cât un stejărel. Și tu ești încă viu, viu și Mama ta e moartă ca Luna - care-ți ocrotește noaptea și  somnul și care te va naște din nou pe lume, mâine, în locul ei .2. Într-una din zilele obișnuite, se întâplă neobservat, neobișnuitul.  Într-una din clipele placide se petrece implacabilul, placat etanș,  printre plăcile căruia nu se mai poate strecura nici o reîntoarcere. Pe placa de faianță a tăcerii se zdrobește țipătul. În monotonia ritmului mincinos, adormitor, îmbroboditor, își bagă pana sincopa, crapând buturuga celei mai compacte încrederi. / Pe fața bucuriei inconștiente de netezimea ei, apare negul negrului. Astfel de lucruri îmi spune uneori fata din cântec, numită Sara, seara în cuhnie, când îmi privesc chipul sclipind juvenil în geamul de care Noaptea se zdrobește cu înspăimântătoare forță cosmică, deși pare doar un întuneric banal, al unei nopți târzii de toamnă. 3. Ce să-nțeleg din ritmul monoton al tic tac ului? / Ce spune el? Că spune ceva clar pentru el și ritmat și ritos, / în timp ce-și desfășoară fără preget aria fără de sfârșit și de-nceput. / Îmi dau seama de asta / în timp ce beau ultimul pahar / de întuneric din cupa zorilor:/ totul e un mecanism perfect îmbinat, / atât de puternic, / încât odată pornit nu-l mai poate orpi nimic / nici măcar el însuși. 4. Când toaca răsună în valea împădurită/ – o percuție preluată direct de la ciocănitorile lui Dumnezeu /și bărbatul în roz prezintă ieftin, / cu o mină complezentă, ultimele mizerii politice, /  sfințenia lumii se concentrează / în iubirea ta pentru o pisică bolnavă./ Lumea e prea complicată, îți spui/ încât să merite să încerci să o înțelegi, / timpul prea scurt pentru tot ce palpită./ Și totuși, ecoul acestor frământări zadarnice / dă o profunzime stranie văii împădurite/ în care călugărul slinos de singurătate, / puțind a usturoi,/ lovește cu inimă curată scândura toacăi / iar iubirea pe lume refuză să moară. 5. E un joc gratuit desigur, totul, noaptea / când iubita adoarme artificial / și marile talere de aramă încă vibrează, / după atâția ani, în amintire, / în noaptea marii insule tropicale / înghițită de balaurul de clorofilă 6. Această Jawă tropicală / e numai o voce mută / o fată cântând în memorie / cu poalele suflecate peste genunchii bruni, / așezați cuminți unul lângă altul, / pe treapta cea mai de sus a cetății de piatră a nopții. Memorie: vis în care extremele se simt atât de bine împreună!

    28 sept. Bine, așadar! Suferim noi, cei care am fost în stare

să inventăm suferința, dar de ce trebuie să sufere ființele nevinovate nici de tentativa gândirii? Iar noi, cei care știm, chiar dacă atât de puțin, de ce trebuie să ne încărcăm cugetul cu durerea gândului că poate ei, cei nevinovați de moartea lor suferă totuși, îi doare, le pare rău că părăsesc jocurile luminoase ale bucuriei de a fi în viață? Un gând criminal îmi vine, unul macabru: dacă aș ști că există și aș putea, l-aș ucide pe câinele ăsta turbat, pe porcul ăsta ordinar, de ultimă speță numit dumnezeu, dumnezeii mamii lui de hoț, uzurpator al tronului armoniei posibile și fără crime. N-am avut copii! N-am vrut! Ce să le ofer? O umilință cu o moarte la capăt? Sunt un vrej deshidratat de lacrimi. Ploaia în deșert provine din toată durerea lumii transformată în lacrimi. Acum și eu trebuie să plâng mult, în sfârșit, pentru timpul când n-am fost în stare să plâng, din uscăciune, din greșită mândrie. Pot acum să fac asta, pentru  Iubirea Mea Inocentă Pierdută: Fata Mea, Fatam. Poate e mai bine să te poți recunoaște  distrus, în sfârșit. Sunt atât de viu prin durere și atât de mort! Mort de bătrânețe, copilul meu cu ochi frumoși și clari ca dimineața! Regret doar că atunci când plâng, plâng urât: mi se înroșesc ochii ca la șobolan, încât nici nu îndrăznesc să ies pe ușă, să mă duc până jos să-mi cumpăr tutun și băutură. O să-mi pun ochelarii de soare deși e noapte. Gata, m-am întors! Rămân o veșnicie cu tine! 1. Muream! / Îmi muream o parte din viața mea prea lungă,/ odată cu tine, iubită copilă!/ Donam veșniciei ultimul nenorocit de segment rupt, inutil fără tine./ Când te durea și plângeai și mă mușcai, nu erai tu, / eram eu, mușcându-mă pe mine, / suferind pentru tine,/ pentru că tu nu mai puteai să suferi dar eu puteam, oho!/ cât pentru toate viețile  pierdute ale lumii./ În muzica fără sfârșit a nopții / vom fi mereu, cum am fost, împreună. 2. Ești nebun de legat bătrâne, / Ulyse rătăcitor prin muzici somnambule! / Eu acum  dorm liniștită-n grădină, / dincolo de gardul de tablă de aluminiu./ Nu mai aud greierul obosit,/ vreau să-nțeleg ce e cu ploaia asta ciudată în ureche,/ ca o viermuială./ Poate auzi  tu greierul pentru mine./ Și nu mai plânge prostule! E o nimica toată viața unei mâțe / în nebunia lumii. 3. Fata mea, tu nu dormi în grădină! /Dormi în sufletul meu, / simți cu carnea mea căldura zilei /și vezi cu ochii mei vrăbiile și mierlele /pe care nu lea-i ucis când le aveai în gheară./ Lumea merge-nainte-ntr-o doară/. E pentru rimă, nu pentru râmă, doamne ferește!/deși de la un timp nici de râme n-o să-ți mai pese / în iarna cu ninsori albe și dese,/ când vei sta pe cuptorul inimiii mele/ și vei ciuli urechea prin vis/ la ciripitul stelelor promis. 4. Dormi pui de fiară, în noaptea polară / a sufletului meu înghețat!/ Nu în noaptea scurtă, de șase luni,/ în aia de tot lungă, / în care n-o să mă mai cauți cu gheara sub pernă/ ca pe șoarece, când sunt plecat departe./  Totu-i numai o plecare. / Dormi, eu îți cânt un gând ca un plâns:/ singur pe lume îs,/ pe pământul plin de mâțe frumoase, / străin fără tine. 5. Câte nopți îmi vor mai fi date/ să stau singur în cuhnie fără tine/ când nu fug pe sub soarele care mărește deșertul/ zi de zi tot mai fără capăt/ până-n capătul neștiut de nimeni? 6. Cum pot să uit ultima ta blândă bătaie de coadă:/ dreapta-stânga și înapoi, / când timpul se scurgea fără milă pentru tine/ și eu tot speram să-ți revii, / să te văd sărind de pe divan și la mine pe piept, să mă privești în ochi adânc / cu privirea ta de fântână curată,/ care-mi dădea încredere în viață? 7. Dormi pisoi somnoros!/ E cam frig și cam noapte./ Nu te uia la sclipirea tăioasă a dimineții,/ e doar o părere. / Nu cântă nici greierul  septembrist ca și mine, / care nu știe cum arată primăvara/ E un greier poetic, somnoros în lumină, / dar băiat bun:  va avea grijă de tine/ până ce vine gerul/ și nimic, nimănui, nu-i mai poți cere. / Dar cui îi mai pasă? /  ne-m jucat atât de frumos de-a fercicirea, împreună! 8. Plâng singur în cuhnia nouă, / scâncesc, mirolăi fără vlagă, ca tine/ când nu mai puteai să sorbi apă / cu botul galben ca lămâia,/ să ții capul sus, să dai liniștit din coadă, / în ritmul lent, nesuferi al limbii ceasornicului ucigaș / de clipe. 9. Pentru că sunt bărbat, stau singur și beau / în cuhnia goală, învăluit în fum, / ignorând oftatul frunzelor de vânt înfiorate - / de vânt, de moarte, de neant – tot una! Tu nu mai ești Fatam,  te-ai rupt din mine, și înghețat mi-e-n tine, tot sângele iubirii lumii mele. / De am greșit mi-am meritat pedeapsa/ și nu mă iert!/ Îmi voi ucide râsul bucuriei / până ce moartea îmi va stinge fața/ iubita mea copilă cu vibrize/ și moi urechi pupate-n nopți de spaimă. 10. N-am plâns destul în viață,/ știi că n-am fost în stare/ de o atât de calmă, blândă ușurare, nici la moartea mamei. /Dar plâng acum, înstrăinat și altfel,/ de nimenea știut, sub soarele ferice. 11. Scriu tot mai mulți poeți și tot mai bine/ despre prea multul netrăit rămas/ dar nu de tine/ fata mea dulce cu priviri haine/ hain de limpezi și adânci, când eram bine/ și eu nu-nțelegeam că tu vedeai până la capăt. 12. Doar rămânând așa, în noapte după noapte/ străin și singur, inhalând tabacul / pe care nu-l mai simți prin uși întredeschise/ când te luam la piept și te duceam sub stele/ să-mi treacă dorul de privirea-ți clară/ în timp ce dormi sub ramuri/ și între calde bălării visează / sufletul tău copil pândind la mierle/ Poate așa, în noapte după noapte/ străin și singur, inhalând tabacul./ Nu-ți face griji, e rece lacrima ce-ncet coboară/ sărat-n gura mea de prunc orfan de tine, / simt somnul cum tiptil mă prinde / și mă  ucide-n noaptea asta-n plus ce mi-a fost dată. 13.  Se clatină amarnic iar arțarii/ tu dormi pierdută-n noaptea din grădină /și eu fumez – fumatul nu ucide/ și nu mai mor odată! / Desprinsă ți-e blănița de mătase / iubita mea calină și frumoasă?/ Mai dă-o dracului de viață și de blană!/ Totul trece! Iarna grea se lasă. 14. Că sunt nebun Fatam, știam demult din clipa / când m-am îndrăgostit și când iubita m-a găsit ridicol. / Și n-a fost numai ea atunci, a fost chiar viața / care mi-a spus râzând:/ nu sunt nimic, sunt doar o biată curvă/ și prost e cel ce îmi găsește vină! / De aia plâng Fatama mea iubită: doar tu m-ai înțeles dintr-o privire/ și m-ai văzut cum eram eu pe lume.

30. sept. O foarte lungă Duminică în care stau cu lumina aprinsă

și ziua, în cuhnie, deși e o lumină orbitoare afară, croncăne ciori negre dar asta nu e o scuză. Întunecată e inima mea, pentru soarta ta tragică, fericită Fetiță, în atât de multe zile bune și frumoase împreună! Nori inutili, inutil pornesc spre orizonturile unde nu vor mai ajunge niciodată. Nici un drum nu are sfârșit și popas nu există și asta seamănă atât de bine ( imagine în oglindă), cu durerea mea pentru clipele pierdute în care zâmbeai fericită cu botul tău roz și cu veselia sclipind în privire! De aici îmi vine nenorocirea: de la privirea ta atât de mult, nebunesc de grăitoare a ochilor străvezii cu care mă priveai în adâncul inimii și pe care acum o rod viermii și tu știai că așa se va ântâmpla dar continuai să mă privești cu o seninătate demnă de marii maeștri Zen.  Mi-e rușine că scriu despre moartea ta survenită azinoapte la trei jumate, când după trei strănuturi n-ai mai respirat dar scrisul mă alină. Credeam că ai răcit.Te-am învelit cu prospul, te-am mângâiat pe burtică (mi s-a părut cam rece și respirația ta era atât de fină încât am aprins lumina – aveai ochii larg deschiși și boticul - ți-am suflat aer în gură, te-am masat pe piept –n-ai mișcat și urechile pe care ți le pupasem acum câteva ore erau reci. Dacă e adevărat că nu mai ești, înseamnă că răul hidos există! De aia suflai tu greu și ți se îngălbenea boticul – din cauza cruzimii de a fi a ființei, din cauză că lumea e o junglă fioroasă în care trebuie să omori și să mori fără scăpare.  Poate că există o iubire între noi, de care nu ne dăm seama. Între noi doi? Între noi în general, între noi oamenii, între noi și animale, între copaci și flori, între noi și pădure. Timpul e durerea iubirii. Privirea ochilor știe că ei și totul sunt trecătoare. Iubire, iertare, tristețe, durere, renunțare, disperare, toate se citeau în ochii Fatamei muribunde. Se citeau cu ochii mei în ochii ei. Cu gheare însângerate îmi sfâșie inima durerea, că n-am înțeles decât acum că ea îmi spunea că mă iubește, chiar când nu mai putea  să scoată un sunet sau să toarcă. Să torci timpul! Ce vremuri senine! Iubirea nesfârșită nu poate opri sfârșitul ființei iubite. Focul durerii lasă trunchiurile clipelor arse, pustii, fără triluri de păsări. Nu înțeleg ce înțelege Bunul Dumnezeu  prin viață: un turn înalt de 45 de km de trupuri moarte ridicat până la nori în fiecare zi pe pământ? E asta o reușită creație? Nu e sadism să știi că tu ai făcut  asta și să nu renunți să aduci atâta suferință, lăsând lumea astfel să fie? Cel mai urât aspect al morții e închiderea ochilor, stingerea luminii înțelegătoare, prea mult și prea zadarnic iubitoare. N-am făcut noi nici șoarecii, nici pisicile nici viețile lor scurte nici viețile noastre un pic mai lungi, și nu ne știm nici unii rostul. Când durerea explodează  în adâncul centrului nevăzut al sufletului se ivește pe lume lunga cometă a melancoliei și freamătul plopilor pregătiți de toamnă. Atât de proastă tehnică folosește El, Atotștiutorul? Faci ceva care mereu se strică și o iei mereu de la capăt, cu cinică, nesfârșită, idioată încăpățânare? Soarta separă și înstrăinează lucrurile chiar dacă așa le conferă identitate. Diversitatea e fixată de destin pentru ca spectacolul jocului să nu fie monoton, ci exuberant. Bucuria însăși provine astfel, din durerea ”despărțirii”, fără de care nimic nu poate fi. Avem fiecare destinul nostru, suntem doar un segment cu început și sfârșit, dar vrem să controlăm măcar prin aflare, ceva din exteriorul nostru. Lanțul controlării presupune și controlarea destinului nostru. Controlorul absolut are răceala științei exterioare și nebunia patimii interiorului. Dezlănțuirea incontrolabilului străin ție, care te manipulează cu cruzime, nu-ți poate oferi nimic mai mult decât prizonieratul benevol. Muribundul e o entitate ce devine tot mai stranie, mai inadecvată locului pe care-l părăsește nemairecunoscându-l. La ce ar folosi luciditatea în suferință?

Când i-am luat pe pisoi ca să nu înnebunească Saschia de dorul Fatamei, prima lecție a lui Dumnezeu a fost: să nu-ți pese de formele epuizate, distruse, moarte, chiar după o cumplită agonie – pe ele nici o iubire de pe lume nu le mai poate ajuta. Continuă cu o nouă iubire în lumea veșnic nouă. Stau vinetele grase la copt cum stătea Fatam la cuptorul puroiului care avea s-o dovedească. Batalioanele de bacterii au avut mai mult noroc și mai buni comandanți care ne-au pus la zidul morților noastre: una fizică și una sufletească. Totul se încheie atât de repede și de neașteptat? Ne spuneam amândoi, legați și dezlegați cu o putere absolută în ultimele noastre zile și nopți împreună. Nimic nu doare mai mult decât regăsirea comodității după curățarea urmelor septicemiei și aruncarea la coș a siropurilor și pastilelor, când iubita mea doarme acum în grădină. Un urlet până la stele (deși neauzit), scot atunci și tu nu-mi mai poți răspunde oricât aș da cu capul de pereți și aș cădea în genunchi degeaba. Dulce mă arde degetul în care ți-ai înfipt colții și ghearele cu ultima putere a iubirii. Asta deja ai uitat-o acum, ca și pe mine deși ai știut sigur ce faci atunci. Iar eu ce fac? Stau singur și gătesc, în soare blând și în liniște. - Eu dorm în soare, între bălării și fluturi târzii. Dacă ți-e dor de mine vezi că una dintre mâțele blocului seamănă cu mine. Caraghios mai erai pe vremuri când mă suiam pe perdea și tu-mi spuneai în toate felurile: Fitiță, Urechiușă, Marțafoaică, Fiară Ingrată, Tigru, pe când eu preferam Chopin și-l ajutam pe Celibidache la dirijat dând din coadă. Nu mai suferi, că am murit deștept, în somn. Știi că nebunia frumuseții reîncepe cu brio din oribil, că doar scrii noaptea poeme. De altfel ne putem fâțâi în continuare împreună când ieși la fumat. Sunt  cu tine mai mult ca înainte. Suntem  cu toții împreună, definitiv, în iubire. Fii mai nepăsător. Nepăsarea e și ea o formă de iubire, poate mai mare ca toate. Moartea e o punte tăcută, singuratică (nefericită!) între lumi, pe care nu pășește nimeni, pentru că  peste ea facem saltul poetic, noi felinele!

3 oct. În ziua strălucitoare, care-și înfige ghearele

în inima mea întunecată, neagră, ischemică, mă gândesc la tine și nu cred că ai murit cum nu credea nici Garabet despre Iulia. Asta nu se poate! A fost un coșmar din care sigur mă voi trezi. Privirile tale neputincioase spre potecile tale nevăzute prin casă pe care nu mai puteai fugi au fost un capriciu, o toană sofisticată a ta, la care ai renunțat doar din lehamite, cum ai renunțat blând și calm și la viață.

Hai să înlocuim marea  durere cu o egal de mare iubire pentru puii ei trimiși de ea nouă îi spun Saschiei care a cam început să uite în general, de Fatam nu încetează să-și amintească obsesiv și arborează o mină atât de tristă încât îmi vine s-o omor și pe ea și pe mine, să fim toți morți, să terminăm odată cu lumea asta nebună! Dar Saschia, cu o privire ciudată face baloane de săpun ce trăiesc doar câteva secunde și-mi spune: - Nu fi prost, deși ai dreptate! Îi avem pe cei doi pui orfani și o să fie iar bine. Karme din astea proaste ca ale Fatamei am întâlnit mereu și înainte de a te întâlni pe tine – Adică? – Ai mereu totul dar cazi mereu în prăpăstii căscate în realitate ori dacă nu, inventate și asta nu e cușer. – Ce-ți veni cu cuvintele astea străine, ciudate ? – Nu știu, Se pare că de acolo, de la cuvintele al căror chip nu l-a văzut nimeni niciodată (sau l-a văzut odată demult și l-a uitat) vine totul. 1. Ah, soartă, karmă nenorocită a lumii muritoare în fiecare clipă, fără să știi că pe când te bucuri de soare, malul se surpă într-una sub tine! Cât mă bucuram atunci de amiezele muzicale, când Fatam – pui, trepăda pe mobile și mă privea cu ochi jucăuși și nu știam că ea îmbătrânea atât de tinerește încât am crezut-o copil până în ultima clipă când o duceam în brațe noaptea și ea încă dădea din coadă a joacă.