12 mai.
Tună şi fulgeră de la cinci dimineața
Pe la 9 am fost în piaţă, am cumpărat
varză şi bobițe, biscuiți, croanțe sau gorgoaze pentru Fatam, de la o frumoasă
vânzătoare cu piele fragedă. Plouă torenţial cu tunete şi fulgere în timp ce
toc varza. Dimineaţa intermitent ploioasă, e ca o sonată: are temă, dezvoltări
conflictuale, reprize, reveniri, urmate de coda
Fatamei lipită de gamaba mea. Aburul se ridică din oală spre tavan. Nu numai
varza din oală, ci tot ce există, nu e decât o infinită fierbere; totuși, dincolo
de fereastră, arţarii sunt fericiți că plouă. Îi dau să bea apă şi plantei
braziliene Afelandra şi fierb o
mătură nouă care produce un ceai acru, de mătură. Saschia în schimb, nu dorește
să facă nimic altceva decât să se uite
la televizor, să mângâie pisica şi să-mi spună că mă iubeşte. E ființa cea mai
serioasă din familie, pentru că toate sunt prostii și nu merită să faci nimic
într-o lume în care ai venit fără să fii întrebat și vei pleca la fel cum ai
venit. Când termin mâncarea de varză, coda sonatei e o nouă şarjă de ploaie din
norii întunecaţi, peste frunzele arţarilor.
Pe unde o fi Di Ana pe vremea asta? Dacă ea face să vibreze acum mobilul care
tremură şi geme pe cristalul mesei din cuhnie înseamnă că-mi citeşte gândurile.
-
Alo?
Sunt la Bărcăneşti! Plouă torenţial! M-am gândit la tine şi mi-am zis să te sun
să văd ce faci pe vremea asta.
-
Pe
tine te apucă amocul în maşină. Pe mine noaptea.
-
Zi-mi
ce faci în clipa asta! Simt nevoia să ştiu!
-
Fierb
o mătură nouă.
-
Bravo!
Ești echilibrat! Am nevoie de tine!
-
Şi eu
de tine. Ieri am tras de fiare o oră, pe muzică şi m-am gândit la tine.
-
Ce bine! Pe vremea asta e greu să fii singur.
Plouă de rupe!
-
Trage
pe dreapta cinci minute.
-
Bine!
Ştii ce voiam să fac dacă nu ploua?
-
Nu
-
Să
particip la un concurs de pedalat. Durează 5 ore, dacă rezişti. Dacă ajung la
timp, sper să rezist măcar 2 ore. Singur în cuhnie, păzesc berea să nu se
încălzească și cartofii să nu se ardă, să se prăjească. Radioul spune că
americanii ar fi găsit remediul pentru SIDA - Trovado sau Trovato. Ce să fi fost cu acest telefon de la Di Ana?
Parcă voia să-mi spună chiar mai mult decât mi-a spus. Soarta mea a fost
Saschia. Soarta prânzului meu sunt aceşti cartofi deshidratați pe care i-am curăţat.
Soarta Fatamei până acum, a fost luxul,
calmul și voluptatea lui de Chirico, dar cine știe cum o vom sfârși fiecare?
Fatam are deja 13 ani. Cartofii aveau sub coaja frumoasă, niște găuri negre,
urâte – boală ascunsă, instalată doar pentru că a trecut timpul lor şi au
apărut cei noi, fragezi şi plini de iod. De toate relele e răspunzător numai timpul.
Dar poate că există pe undeva, în infinit, un tribunal care să-l judece şi să-l
condamne și pe el la moarte!
23
mai. Un loc al tău pe lume, e uneori
o săptămână ploiasă de mai, în care vezi aceeaşi sclipire umedă pe chipuri
şi când ajungi obosit acasă, asculţi ca şi ei aceeaşi melodie: ploua infernal în luna lui marte şi noi ne
iubeam prin mansarde ştiind că fiecare cuvânt şi inflexiune impregnează la
fel sufletele lor ca pe al tău. Dacă eu am supravieţuit pe aceste meleaguri
verzi, ploioase, răutăţilor animalice ancestrale, e pentru că m-am lăsat dus de
undele râului şi nu m-am opus aşa cum îmi dicta firea mea vanitoasă. Dacă m-aș
fi născut pe vremea duelurilor, când acceptarea unei jigniri cât de mici era imposibilă, aş fi murit
foarte tânăr. În umezeala vegetală, mierlele
negre cârâie ciudat, ca ibişii în junglele tropicale - sublinieri punctiforme
ale infinitului impasibil la trecerea timpului vieţilor. Chiar în clipa asta
există deşerturi, munţi arizi şi jungle înecate în aburi, există piscuri şi
poli îngheţaţi, locuinţe troglodite, drumuri subterane prin găuri de vierme,
istorii neștiute în orice piatră, nor, insectă, suflet. Noi, existând printre ele, suntem în plus, dar tocmai
din acest motiv ar trebui să ştim totul, în calitatea noastră de evadați, atât
din adânc cât şi de lîngă orice suprafaţă. Îmi amintesc de o discuţie cu Dia
Ana în Foişorul de pe tăpşanul scufundat în verdeaţa Sinayului, când îmi spunea
despre ea, că e simplă în aparenţă, dar
complicată în sine. Mă întreba:
-
Tu știi
cum ești?
- Un
tip singur care-și face iluzii că nu e singur. Fatam e un peştişor în acvariul
apartamentului, iar Saschia un balon în stratosferă.
-
Ne
plătim libertatea.
-
Prea multă libertate înseamnă deşert. Odată
ajuns acolo, vrei să te cuibăreşti într-o grotă, să tragi oblonul de piele peste
lumină, să fii un troglodit adăpostit de exteriorul care mușcă fără milă din
tine.
-
Dacă
te-ar exila cineva acolo, ai tânji după
viaţa de la oraș.
-
Totul
pare să se repete. Dar când revii deasupra unui punct de pe vechiul cerc, nu
mai ești tu.
E ora
indecisă dintre zi şi noapte când cerul e ursuz ca oamenii bătrâni care ştiu că nu au cum s-o mai ducă mult și arţarii par
negri - un dagherotip funerar.
24 mai. Plouă, e umed ca în junglă, de două săptămâni
și eu trag de fiare pe muzică ritmată,
cu un zâmbet idiot sau mistic. Bine că nu mă pot vedea. Dar astfel reușesc să
plec din prezent. Nu iau pastile, mă droghez cu sport și sunt dislocat, obosit.
Dau muzica în surdină ca să pot auzi pe tabla acoperișului, ploaia aşteptată cu
disperare pe caniculă. Îmi doresc o carte şi o umbrelă nouă. Dacă toate
lucrurile şi fiinţele au o energie a lor, care le ţine împreună sub pieliţa
formei, energia lor emite radiații reflectate în alte suprafeţe. Când suntem
fericiți sau mâhniți, când facem sau spunem un lucru, asta se reflectă în altul
şi de acolo mai departe. Matematica topolgiilor nu are nevoie de contribuțiile
mele empirice dar astea sunt gândurile mele - un joc pe care-l joc amuzat, fără patos. Plouă
insistent, continuu, uneori se intensifică incredibil. Ploaie, muzică și mişcare.
În galeria de artă a petelor umede de pe pereții chiliei laborator, al cărui
acoperiș a fost reparat de curând dar prost, unele combinații sunt deosebite:
nu seamănă cu nimic cunoscut din mintea mea. Majoritatea aduc cu niște capete
de animale sau de oameni cu guri deschise a devorare, cum e capul de mort
semidescompus, cu un ochi închis, cu care
priveşte în propriul interior. Femeia cu crinolină, cu aripi de liliac
și un sex mascul erect, e călăre pe spinarea unui leu voinic; de sub humă
nu a apărut tot animalul dar capul mare,
cu coamă frumos ondulată, ca pletele Lolobrigidei mă îndeamnă să iau creionul
și să întăresc contururile. Dacă în circulația apei în natură s-ar fi strecurat
în creirul meu o moleculă din Michelangelo, aș putea fi mânat acum de imboldul
de a contura toate petele de pe tavan
și de pe pereți, meritând să nu mai zugrăvesc. Dar nu sunt dotat pentru o
astfel de extravaganță. Conformându-ne convenției trăim aiurea, ne mutilăm, ca să nu ieșim din
uniformitate. Plouă. Un elicopter trece de două ori foarte jos. Ploaia și
elicopterul sunt frenezii care se intersectează. Privesc pentru prima dată cu
răbdare (în timp ce exersez cu ganterele pe muzică), gravurile florale de pe
tipsia de aramă agățată pe perete, imprimate cu dalta și cu ciocanul: în cercul
din centru două frunze de laur pornesc dintr-o tulpină comună și se bifurcă
bicefal în capete de elefant cu urechi late și trompă deși după trupul lung și
subțire ar fi mai degrabă cameleoni – ce sunt? Elefanți cu trompe îmcrucișate,
împletite, sau cameleoni afrontați, care vor să se devoreze ? Seara în cuhnie, în
timp ce Sara trimte vederi cu dragoste,
fără a primi vreodată răspuns și aştept să fiarbă legumele pentru salta beuf, îmi
aprind o pipă cu tutun Danske Club privind corabia cu pânze de pe pachet şi
încercând să descifrez decoraţiile de pe farfuriile berbere: una are un
ornament floral cordiform dar eu văd în el două cozi de păun cu doi ochi care mă hipnotizează. Pe alta, în
spaţiul de un galben deşertic mărginit
de două picioare de broască în salt, pluteşte în văzduhul luminat de lună, o
pasăre răpitoare. În a treia, într-un spaţiu identic dar pe verde, lăsat de
două cobre, se plimbă brav, un scorpion. Sting
cântă ca și Sara, cu disperare romantică
iar vecina din B2, îşi face de lucru cu o perdea, cocoțată pe pervaz cu coapse
superbe. Sunt sigur că mă vede cum stau cu fereastra larg deschisă şi luminată
şi trebăluiesc în cuhnie. Suntem personaje simetrice, ne petrecem viaţa la etajul
5, cât timp ne va lăsa să trăim vulcanul vrâncean care se întoarce în somn de
pe o parte pe alta. Ne-am depistat! Eu cu bustul gol, arăt mai bine de când trag de fiare, mi s-au mărit
deltoizii iar ea nu poate face ceva mai bun în noaptea asta ploioasă decât să-şi
să-şi expună coapsele pentru mine - e și păcat să se piardă în timp neadmirate,
astfel de podoabe. Dacă mirosul omletei mele a juns la ea şi pofteşte, n-am
ce-i face. Saschia doarme ca o anacondă îndopată cu salată beuf iar Fatam se
strecoară prin uşa cuhniei să spioneze ce fac locuitorii miezului nopţii. Nu
ştiu dacă-i place fumul de tutun de pipă danez, onctuos, continuu. Continuitatea
în ardere e esențială pentru un tutun fumat pe mare. Fatam urmărește atentă,
totul. Ar fi putut fi o bună pisică de marinar.
Vineri 25 mai. Continuă să plouă iar
brusturii
din grădină sunt cât roata carului. Ieșind din bloc am adăstat sub
copertina de sticlă albastră, să mă lămuresc ce are de gând ploaia, când, un
fulger urmat de un tunet violent m-au făcut să mă întorc la Fatam și la Saschia,
să le liniștesc pentru că în mod sigur una s-a speriat și una s-a gândit că pe
mine m-a lovit trăsnetul. Pe scările muzeului o ceată de micuți au sfidat ploaia
cu curiozitatea lor, sosind înainte de ora deschiderii. Îi las să intre în hol
și mă ofer să-i ghidez. Am o discuție cu un băiețel care mă întreabă mereu dacă
peștii mari sunt ”adevărați” Întrebarea
e veche și am răspunsul pregătit: i-am arătat înotătoarele somnului uriaș și
l-am întrebat dacă nu seamănă cu cele bine prăjite, pe care i le dă mămica lui
să le ronțăie, presupunând că-i place peștele. Cu el am nimerit-o dar lucrurile
nu s-au oprit aici. O fetiță cu pupile mari și adânci, ca ale Fatamei în
crepuscul, mă întreabă: - De ce muriți? - Nu înțeleg - De ce muriți voi
animalele? De ce le muriți? De ce le ucidem adică, pentru a le
naturaliza. Grea întrebare, pentru care nu am răspunsul pregătit nici pentru
adulți. Îi spun: o gâză are viața scurtă, nu trece peste iarnă, un șoricel
trăiește un an doi dar împăiat în muzeu rămâne și o sută de ani, etc.
Explicațiile nu au convins-o - a rămas neconsolată, cu toată tristețea
ființelor muritoare în privirea și în glăsciorul ei nevinovat. Am urcat în
laboratorul de sub streașină și am tras cu ură de fiare ca să uit privirea
copilei, privind petele umede ca niște umbre, pe pereții de un gălbui deșertic,
încercând să pătrund din nou în universurile circulare stratificate, ale tăvii
de aramă ciocănită: un cerc de creneluri la exterior, altul mai în interior
dintr-o linie ondulată, cu câte un punct în fiecare ansă, o barieră circulară
din frunze și flori iar în centru, arteziana cameleonilor elefanți, explodând
din miezul ca o stea. Încercarea de a
vedea ce se află dincolo de aparență, e o formă de libertate sau e nebunie? Așa
a trecut lunga zi ploioasă cu mici ferestre însorite, drogat cu muzică și cu
mișcare, la fereastra mea deschisă spre lăstărișul tânăr. Galeria mea de
pictură murală e dominată de Diana
călărind leul, (al fresco) și Sentimentul
trecerii timpului (ulei pe carton). Credeam că doar eu sunt o iluzie printre obiecte reale dar se pare că toate sunt
numai iluzii. Nu contează ale cui. La plecare, o rupere de nori colosală, transformă Piața
Gloriei într-o lagună. A trebuit să intru cu pantofii printr-un ”râu” iar în
metrou să-mi scot ciorapii și să-mi pun picioarele și ciorapii pe un ziar.
Credeam că metroul nu se urnește pentru a mai culege naufragiați dar văd că
pasagerii dispar ca niște șobolani speriați, fără un chițăit măcar, din cauza fumului
venind în vălătuci dinspre capătul sudic. Trenul a luat foc! Gândindu-mă că a
pătruns apa și în subsolul casei Di Anei, urc la suprafață, traversez piața și
intru în curtea de fier forjat ecranat cu tablă, unde Molossul dă din coadă prietenos, pe treapta cea mai de
sus. O găsesc pe Di Ana în subsol, în apă până la genunchi, încercând să
pornească sistemul contra inundațiilor. - Ce bine că ai venit! Nu știu ce are
pompa de nu pornește! Și mi-e frică de curent și de scurtcircuit. Îi cer o
cârpă uscată, șterg mufa de plastic, pornim pompa, pompăm apa, după care ne
încălzim cu un coniac. Apoi intrăm la duș. Demult îi pusesem gând rău acestui
jacuzzi de un bleu azuriu, mediteranean. Acasă îmi amintesc că citisem că
sponsorii lui Lucian Bute îi pretind să piardă meciul, să se lase învins și
uite-l că pierde la Karl Froch, după cum și Mandinga
pierde la Eurovision iar eu sparg din greșeală o mică farfurie berberă, pe post de scrumieră. Ca să
evit o insomnie care-mi dă târcoale ca o panteră, citesc o povestire de Sven
Hassel și adorm.
Marți, 30 mai, seara târziu.
Cât de mare poate fi,
până
unde poate merge contrastul dintre umbră și lumină, mă întreb deși știu că o
delimitare absolută nu e posibilă și că importante rămân treptele, trecerile,
tonurile, nuanțele cerului din ce în ce mai gri, mai întunecate, pe care se
proiectează frunzele negre ale arțarilor. Peștele cu două cozi sau două capete,
Amphioxus, de pe perdeaua cuhniei e
silueta unei ființe pregnante, evidențiate de cercurile unde s-a refugiat de
bună voie. Adevărul e că trăiesc de unul singur de câțiva ani de când Saschia
se droghează și doarme cam 14 ore noaptea, secondată de Fatam care poate e
bătrână dar nu poți crede așa ceva când te privește cu mutra ei de copil. Cine crede
că nu e singur se înșală. Renunț să mai dau vreun telefon cuiva.
1 iunie Munți tabulari, vapoare,
ozeneuri
sau stele căzătoare, prezintă cinemascopul ferestrei unui bloc îndepărtat; printre
frunzele arțarilor bătuți de vânt tălăzuiesc umbrele serii, opace ca valurile unei mări întunecate. Saschia strigă din
cameradormitor că nu i-am dat pastilele de somn deși i le-am dat cu semnătură
iar Fatam miorlăie la ușă să-i fac o friptură din vițelul început. Ar fi
cumplit ca strigătele și miorlăiturile astea să nu mai existe în viața mea. –
Poftim friptură, fiară ce ești, îi spun Fatamei. Nu ți se pare ciudat cum sună ”vită
cu legume”? E ca și când un extraterestru inteligent și feroce, ar comanda ”om
cu portocale”. – Crezi că e ceva așa de rău? mi-ar putea răspunde ea dacă ar
avea glas. Radioul argintiu continuă duetul cu foșnetul arțarilor verzi: ai fost un înger rău, mințind că mă iubeai
ca în duetul celor două echipe ale
noastre stabilite de un arbitru necunoscut: Saschia, Eu, Fatam - Di Ana, Elis, Ariadna.
Sunt pornit pe un drum alunecos ca o sanie pe pârtie, ca o bilă într-un jgheab
la capătul căruia nu știu ce e: neantul, o nouă zi ca asta? 1.
Recad în poezie/ și în dimineața asta, ca un săritor de pe trambulină / într-o
apă cu fund necunoscut / poate stâncos, poate scund sau prea adânc, ce
contează?/ dacă e soare, e viață și moarte, / venind împreună ca valurile oceanului/
la fereastra cuhniei cu platani și guguștiuci 2. Di Ana e alergătoarea mea
preferată / aleargă de când o știu, dimineața, / inhalează aerul proaspăt în
pieptul ei puternic/ de insectă mică,/ cu carapace dură, aptă căzăturilor, /
soarbe roua sănătoasă, în care întristarea a redevenit veselie. 3. Când platanii ”gheară de
cocoș”/ își înfig cu ură încă verde/ ghearele în azur, / făcând să țâșnească în
toamnă / lumina de aur a verii, / în cuhnia-mi asumată, / prăjesc euforic
cartofi, / frig cârnați, ascult guguștiucul / și o iubesc în continuare, ca în
viață, / pe mama adormită sub stejari / la marginea orașului pitit în inima mea.
3
iulie. Pentru modul meu actual de a trăi,
o
descoperire în fizică – bosonul Higs găsit azi, după ce fusese renegat atâta
timp – contează. Nu e ceva peste care pot trece. Nu numai pentru că Ledermann
l-a botezat ”particula lui Dumnezeu” și pentru că acest boson ne-a dat massa,
fără de care totul ar fi fost doar o întretăiere de străfulgerări virtuale, ci
pentru frumusețea revanșei, a revenirii, a celei de-a doua șanse, într-un fel
chiar a credinței în viața de apoi. Cea mai frumoasă promisiune a lui Dumnezeu
e nemurirea. Ce n-aș da ca această minunată privighetoare neagră, Whitney Huston,
care-și înflorește trilurile vesele doar în virtualitate în clipa asta, să nu
fie moartă ci încă vie cu adevărat, așteaptând să ne reîntâlnim cu toții, odată
ce secretul vieții și al fericirii eterne va putea fi descoperit și împlinit.
Cum se poate ca niște simple informații să îmi aducă atâta bucurie.. fizică?
Totuși, Dumnezeu nu va lăsa niciodată omul să descopere adevărul suprem, spune
un ascultător. Nu explică de ce crede asta. Poematizez în noapte: 1. Am stat
atât de mult singur, ca o stâncă, /neluîndu-mi în seamă gândul, până când / din
mine, fără ca eu să știu și să vreau / a pornit
izvorul alergând nebunește spre ocean. / 2. Dacă vrei să-mi pretinzi
ceva,/ ar trebui să afli mai întâi tu cine ești, deși totul e acelaș lucru, sub
alt aspect,/ spune înțeleptul subnutrit de bună voie,/ ca să ajungă mai ușor le
spirit. Arta fiind mereu la graniță
cu neantul, luptă cu moartea și o învinge mereu. Dacă lucruri atât de gratuite,
de impalpabile, ca muzica, arta, sunt cele mai importante pentru om, ce înseamnă de fapt omul? Muzica
deschide izvorul lacrimilor neplânse de nimeni niciodată. Poetul e un stil de
viață. Ofranda Di Anei constă azi în: 4
avocado foarte verzi, întunecate, 2 grepuri enorme, 2 lămâi de un galben
fosforescent, o casoletă cu ouă de țară, o carte despre minciună. Din discuția
cu portarul a reieșit că sudul României este
deja, o zonă tropicală.
7
iulie. O peliculă subțire, impenetrabilă
ne
desparte de noi și de fericire. Mi se pare stranie lupta dintre lucruri
concrete, consistente - o luptă de coloși grei, perfect conturați, care vor să
vină unul spre altul dar nu pot trece de o barieră invizibilă. De aceea mi-au
plăcut oamenii fără diplome dar pricepuți în traversarea barierelor inventate. Elis
mă roagă că dacă vin la Sinay să-i
cumpăr un kilogram de miez de nucă, așa cum Di Ana mă rugase să-i cumpăr un
kilogram de ulei de argan când eram în Africa. Umblați cu aceleași unități de
măsură fetelor! Totul pare simetric, deși nu e. Provine doar din încrederea
noastră reciprocă, i-ar spune punctul, punctului cvasiidentic deși trăsăturile
lor personale (sex, vârstă, culoare), le rămân veșnic necunoscute. Stau în cuhnie și-mi bag din greșeală fum
într-un ochi de rechin ciocan. De ce? Pentru că fumez. De ce fumez dacă sunt
rechin ciocan, nu știu. Îmi place așa, când sunt cuprins de singurătate și de
sictir, în zilele fierbinți, orbitoare, în nopțile oarbe, să fumez și să
maculez file imaculate cu rânduri scălâmbe, să nu-mi pese dacă le pătez cu cafea
sau le ard cu scrum de țigară, (sunt într-o pasă proastă și tocmai acum ai
uitat să mă suni de o săptămână). Stau singur în cuhnie, înjurând fierbințeala
caniculei nescontate în antimpul fraged, simt o revoltă erectă, diformă,
elefantină, o revoltă uriașă cât cerul gol, căscat spre infinit ca un dos de
elefăntoaică deshidratată, în așteptarea picăturilor. De ploaie. Scriu fără să
știu de ce, în vara nebună a județului tropical, în care au început să crească kiwi și banane, după cum relevă portarul
instituției. Patinez pe căldură ca pe gheață dură, delirez din amintiri
tropicale în răcoarea cercurilor polare: pe nasul nasicornului se așează și-l
gâdilă teribil, un strop de spumă de bere. Se poate asta? Nu. Dar venind pe
cumplita caniculă la mine, în câmpie, Amoc îmi spune că Akad l-a introdus în
cercul narvalilor transcendentali și trebuie să facă, de dragul menținerii
tradiției, o expediție în Antarctida. Pleacă
Amoc, spre Antarctida sau spre Svalbard și eu rămân să pândesc pe râuri reci,
la scocuri, păstrăvi ca pe scopuri, să adun de pe apa rece și iute, mierlele de
apă ucise de Braconier cu precizie, cu o singură alică. Halucinez pe
canicula câinoasă, ca pe o mare răcoroasă:
Corinne, am înțeles târziu, fascinația ta juvenilă, pentru vocea fachirului catifelat, carnal, Elvis. Ochii
plânși nu se pot cu nimic usca, nici cu năframa trecutului reînviat, năframa în
care te înfășurai ademenindu-mă de probă, pe malul râului timpului. Iluminat de
nebunie –corect sună ! – te-am privit fascinat, fericire pierdută, și tu erai
oarbă și mută, cu cât ne vorbem mai mult și ne priveam în ochi senini, de
primăvară.
8
iulie. Ființele cele mai greoaie, dificil de înțeles
din cauza asta, ca balenele și țestoasele,
trăiesc cel mai mult – peste 200 de ani, pentru că au metabolism lent. Pe când
cele sprințare, jucăușe, vesele în chițăiala și privirea lor neastâmpărată care
spune totul fără să întrebi nimic, cum sunt chițcanii și șoriceii, trăiesc cel
mai puțin. În aceeași ne ordine de idei, mă întreb dacă reclama e ceva bun,
dacă ea ne trage înainte sau e ceva rău? Aș urmări o dezbatere serioasă pe tema
asta. Iată ce repede și de unde nu te aștepți, ajungi la problema binelui și a răului. Dragomir și Liiceanu le
rezolvă pe toate cu ”grecii”. Dar cu turcii, cu sirienii, cu nemții, englezii,
francezii, ibericii, românii, nu se pot rezolva? Liiceanu spune că ”în Grecia”
omul și-a pierdut virginitatea morală a eroului homeric, când a început să facă
politică, devenind zoon politicon. După greci, Machiavelli a fost primul
politician modern pragmatic, realist, nu pervers, cum greșit se consideră. Ce
altceva a făcut Machiavelli decât să pună firesc, ne ipocrit, răul la baza unei
lumi deja căzute, mincinoasă, înșelătoare, crudă, criminală, violentă? Răul
care slujește binele (ca rău), e infinit mai productiv politic și istoric.
Machiavelli descoperă ca și Sofocle, că binele nu poate fi apărat eficient de
rău, decât prin rău. Liiceanu, în Despre
minciună: Heidegger, comentând
primul vers al corului din Antigona lui
Sofocle – Multe sunt chipurile pe care le
ia cumplitul nefamiliar dar cel mai cumplit dintre toate este omul – spune
că omului îi place să iasă din ograda obișnuitului, să înfrunte copleșitorul,
provocându-și sistematic ruina și nenorocire
Omul e obligat să-și caute libertatea înfruntându-l pe deinos – cumplitul, răul , spre orbul mut,
tot mai liniștit și nepăsător, al pietrei.
13 iulie.
Sunt deja pe partea cealaltă a lumii plate,
în
lumea accidentată a muntelui, la Sinay. Trecerea n-a fost ușoară dar nici
dureroasă. Problemele le-au creat amănuntele epuizante, gradele Celsius
nemiloase, atenția diabolică în jocul mortal al șofatului. Iată-ne trecuți totuși
cu bine de pragul dintre lumi, trecere de care în principiu, atât de mult ne
temem noi, ființele. Ce-a însemnat părăsirea unei lumi de luptă și renașterea
în altă lume, a odihnei, decât câțiva nebunești kilometri parcurși în viteză? -Ne
schimbăm rămânând aceeași, mi-a spus Di Ana, care venise special, înaintea
noastră din capitală ca să ne primească pe noi, iubita Fatam, Saschia și eu. Di
Ana are dreptate: ne schimbăm toți și toate. De la un an la altul când revenim
în acelaș loc la munte, întâlnim pietre mai sparte, mai erodate, mai șlefuite,
frunze născute și ucise sub ochii noștri, în anotimpuri, drumuri vechi și noi
în pantă, în curbă acccentuată, drumuri dinspre
- înspre, drumuri în exterior și în sine, drumuri intenționate sau
zadarnice, de plăcere, drumuri fără capăt, absurde, fidele nouă sau drumuri infidele,
trădătoare. Dacă așa arată una dintre celelalte lumi, e ea într-adevăr alta sau
e aceeași? Privind norii, am dat cu creștetul de o muchie de lemn natur, până acum nebăgată în
seamă, a mansardei. Întrebare: Cât de
mult putem rămâne aceeași schimbându-ne? / Și ce rămâne dintr-o viață / decât o așchie fără rost,/ o sclipire nevăzută de
nimeni, / o fremătare, un vaer inutil, imperceptibil?
14
iulie, Sinay. Împac relaxarea cu munca
citind din plăcere, un gros jurnal al lui Radu
Petrescu ”Pentru mai buna întrebuințare a
timpului (1971 – 1976)”, de 372 pagini – e continuarea poveștii unei vieți
și o încercare de a afla ceva despre
propria mea viață și continuarea ei. Sunt fericitul posesor al ultimelor volume
din jurnalul ținut de scriitor toată viața. Spun fericitul, pentru că sunt ale
mele și pot sublinia în ele după plac, astfel de rânduri: doar opera există, artistul este o inexistență care în sinistra dar
îndreptățita logică a lumii, nu are dreptul să fie altceva dar fiind totuși altceva,
devine obiect de oprobiu..marile daruri spirituale nu trebuie să fie acordate
decât acelor oameni neexpuși prin bani sau nume. Adică anonimilor ca mine. Iau
micul dejun pe la două deși îl pregătisem de la opt. A fost cald aproape ca în
câmpie, minus indicele de disconfort
termic.
15
iulie. Duminică. E a patra sau a cincea oară
