joi, 21 februarie 2013

SALTUL PISICII 6


31 iulie. Înnorat, umed, zburlit ca blana Fatamei

e cerul acestei dimineți bătrâne, ciufulite din naștere. E ciudat să aflu de la greci, via Nietzsche – Liiceanu, că Radu Petrescu era apolinic, patetic! Luând totul în serios, neputând depăși capcana minuțiozității, mai degrabă Adela îi e superioară, lăsându-l ca pe un copil să-și facă jocul încrâncenat în obținerea jucăriei sclipitoare - Gloria. Adela e ea însăși artist plastic (pictoriță) dar privește totul, inclusiv pe sine, cu un zâmbet matern. Am încercat s-o scot din apatie pe Fatam dar n-am reușit. E somnoroasă și fierbinte și nimic n-o poate convinge să iasă măcar în cerdac dintre faldurile cuverturilor de lână. Pisicile au o relație specială cu somnul. Dorm mai mult de jumătate din viață dar când sunt treze recuperează vertiginos. Trăiesc între calme ninsori inconștiente și avalanșe irepresibile. E un fel nebunesc de a exista. Nici mie nu-mi vine să ies în frig. Privesc pe geam. Geamul e o invenție adâncă, insuficient analizată de psihologi și artiști. E transparența ascunsă în miezul opacității pietrei, are limpezimea privirii dar nu vede: lasă văzul să se scufunde prin ea, în adâncul lucrurilor ca și privirea Fatamei atât de limpede și atât de goală încât uneori mă sperie când își pironește pupilele ei vitroase în ochii mei fâstâciți de o teamă inexplicabilă - dacă totuși, știe?

    Prima zi de august e umedă, rece.

   Ar trebui să recitesc Pitoresc și melancolie de Pleșu. Nu scontam că aici îmi va reveni dorința să și scriu. Să mă scriu și să mă citesc, să dau jos husa de pe oglindă  și să-mi contemplu în ea chipul montan, care e poate chipul meu adevărat, permanent. De-aș putea trăi mereu în contemplarea peisajului, fără otrava grabei! Dacă omenirea și-ar putea recupera  romantismul ar fi salvată. Avem nevoie să ne salvăm în fiecare clipă din incendiul care suntem. S-au adunat 20 de zile de concediu și simt din nou vacanța chiar dacă e o vacanță forțată în care m-am exilat de frica fierbințelii Capitoliului. Nu-i strică nici Fatamei care acasă stătea mai mult pe dușumea, în locurile unde se producea curent, pentru că nici ei nu-i place aerul condiționat. Din acest punct de vedere nu-mi reproșez că am smuls-o din tabieturi. Afară, pe cele 7 trepte de lemn umed, ceremonia vizitei măcăleandrului și a păsăruicii e stricată de bădărănia  motanului negru, pe care regret că l-am acceptat tacit ca ginere temporar. Am fost la piață și am făcut și plajă, ceea ce nu credeam de dimineață. Seara, Beethowen și  Epistolar de Liiceanu. Destule satisfacții pe ziua de azi - modalități de a mă sustrage fluctuațiilor timice, scriind nevăzut, necunoscut, în timiditate-mi chiar dacă nu am suficientă nebunie ca să scriu și despre altceva decât despre mine. Sau poate am prea multă, poate îmi împing eul la ultima limită, identificându-mă hipnotic cu obiectul și nu mai am cum să-l văd. Înainte de culcare meditez: cele două surori văzute în alb și negru ar fi  Binele și Răul, alternativ; pinii ornamentali ascunși printre cei comuni, sunt semnul exotismului,  un alt titlu al jurnalului  numit Chipul din geam ar putea fi Turtureaua de silex, nimic n-ar fi posibil fără geometrie, am reconstituit independent, unele cugetări din mituri, ale grecilor, apolinicul și dionisiacul, pe cele ale lui Rousseau, Nietzsche, Cassirer și niște ide de fizică cuantică. Mintea oricărui om o ia natural pe aceste căi, cum se întâmplă cu istoria omenirii în Împăratul muștelor de Wlliam Golding. Poate că ele există în Inconștientul cognitiv colectiv. Gânduri care nu mă fac să mă admir și să mă iubesc cu un milimetru mai mult. Mult mai puțin, da.

 2 august. Dimineață poleită în aurul soarelui și al

 unui concert de pian. E ciudat ce frumos știe pianul să se îngemăneze egal, cu soarele și cu noaptea, ca visările frenetice cu singurătățile melancolice. Există trape, chepenguri de transparență în opac, ce duc în abisuri de lumină, trape către armonie în zgomot, guri de peșteră spre misterele ascunse în muntele banalului, intrări de mină care țin ascunse pentru temerari anonimi, comori sustrase frivolității suprafețelor. Poate că Răul Opac, apără, ca o poartă de castel medieval, prin îngustimea și viclenia lui dură, valoarea. Poate că neînțelesul e dureros, fiindcă e luat drept naivitate sau prostie, deși el nu face decât să apere un înțeles fragil, neadaptat relelor existării, ca o  ciocârlie expusă eroic vânătorului pentru puii din iarbă. Puii aceștia sortiți zborului în lumină și meniți cântecului fericirii înțelese. Toate se petrec sub ochii noștri acoperiți de ploapa groasă a clipei opace ori în pupilele dilatate până la orbire, de lumina căreia nu i-a făcut față.