Luni 16 iulie. Despre Radu Petrescu:
nu îngâmfarea ci dezamăgirea produsă de insuficienta
percepere a operei lui, e uriașă. El e un
războinic onest, încleștat în lupta pe viață și pe moarte pentru
cunoașterea culturii și pentru producerea ei. Având parteneri atât de mari -
marii maeștri - cu ei e obligat să se compare, prin ei e obligat să se
autoevalueze, de aceea pare încrezut: e evident că pentru a-l înțelege ai
nevoie de alte unități de măsură. Cele divine. Și el știe asta. De aceea nu e
de mirare că își neglijează realul biologic: are leafă de mizerie, e bolnav dar
nu are timp pentru preocupări secundare, fiind atent doar la lansarea
obiectului zburător care este el de fapt. M-am apropiat de autor oarecum în
tâmplător, atras ca un copil de curcubeele petelor de petrol de pe suprafața
unei ape și iată-mă după câțiva ani de lectură, rătăcit în abisuri oceanice.
Cum voi mai putea reveni la țărmul vieții mele superficiale, unde broaștele
clipelor sar în bălțile călduțe dintre tufele de izmă? Fiind absurd de
inversată, realității îi place să-și ascundă în umilința aparenței, uriașa-i
forță, deghizată în făpturi insignifinate, fragile până la patologic. Dacă
și-ar da seama de nulitatea lor, aparențele fastuoase s-ar sinucide pe loc și atunci
ar fi pe lume o duhoare insuportabilă. Face bine Cel ce îngăduie lumea așa cum
e! Cobor la Elis care mă tratează cu o afinată făcută cu alcool de contrabandă
bulgăresc, procurat de mine anul trecut, la cererea ei: - Bea dacă ai curaj!
Mie Di Ana mi-a spus că pot să orbesc, așa că n-am gustat și nici n-am mai dat
la nimeni. Eu însă o cunosc de mulți ani pe bulgăroiaică și știu că are clienți
fideli pentru alcool. Dacă ei orbeau, n-ar mai fi adus așa ceva. Beau un pahar
de probă și văd perfect. Elis îmi oferă toată sticla. Continui lectura jurnalului
lui Radu P. Nu e ușor acum, după ce autorul nu mai trăiește, să încerci să afli
tu ceea ce el n-a aflat scriind. Pare o misiune ciudată să citești un astfel de
jurnal, o obligație testamentară menită unui cititor de texte cifrate, care nu
știe cifrul. Ascult muzică ore în șir. Realizez că pierdem lecția pe care ea ne-o
dă: viața trebuie trăită numai în stratosfera ei, în beția purității, făcând
abstracție de boasca din care provine. Îmi plac concediile aici, la Sinay, în această
casă a Di Anei, unde intru instantaneu, în transa locului. Mă las antrenat de
bunăvoința peisajului care nu mă oprimă, mă lasă liniștit, ca și când aș fi
singur. Contează acest calm pentru mine acum, când sunt practic într-o criză
permanentizată. Cercetarea la microscop m-a golit de toată minuțiozitatea și răbdarea. Simt o chemare spre mai mare,
spre macroscopic. Geniul nu are nevoie de timp dar eu nu sunt geniu, sunt
furnică. Scrisul e seducător dar eu nu-mi pot permite s-o iau de la capăt cu o
altă carieră când capul meu e înghițit deja până la coadă, de timpul care se
întinde ca un șarpe lung și încăpător în urma mea.. Nici măcar un cititor
organizat nu sunt, sunt un biet ignorant anonim. Deși anonimatul protejează iar
după cum crede Radu P., marile daruri ar trebui acordate numai oamenilor
neexpuși, nesuiți pe nici un piedestal, neobligați să apere nici o poză și nici
o firmă. E cazul pustnicilor din pustie. În ce privește scrisul, el crede că
”orice om poate scrie o carte: a propriei vieți... pentru scriitorul care
compune și jurnal e mai complicat; trebuie să instituie un sistem subtil și
dramatic de corespondențe între jurnal și restul operei”. Dar dacă scrie numai jurnal? Dar dacă nu există ”restul
operei”? Atunci bea o afinată orbitoare, face un traseu circular prin pădurea
urșilor, privește la televizor acuplarea balenelor și abandonează tentativa de
a nota ce vede și ce simte. Orice jurnal e înspăimântător, ca oglindă a ceva
înspăimântător: efemeritatea. Trenul trece prin răcoarea din vale cu mii de
rotiri de roți pe minut. Primesc cu recunoștință acest dar al timpului în care
m-a lăsat să scap de cățeaua mică și rea a căldurii. Sper să nu fie nevoie să
plătească cineva acest bine, pentru că se spune că totul se plătește într-un
fel, pe lume. Minunată e muzica grea în surdină, ca aisbergul în ocean, în timp
ce la suprafață, trece pe la poartă limuzina
neagră sclipind pe bumerangul șoselei. Prin sticla lacrimilor mele neprevăzute,
rotunde ca mărgelele, te văd pe tine, frumoasă și iubitoare mamă, în norul alb
ca un înger deasupra lumii – De ce ai ochii roșii? Mă întreabă Di Ana pe care
n-am observat-o când a urcat cele șapte trepte de lemn. – Nu sunt roșii, sunt
verzi ca obsidianul înainte de a se răci.
17
iulie. Nu e doar o simplă trecere
a blondului (spălăcit) băiat, ținându-se de
mână cu fata lui și holbându-se în curtea noastră misterioasă ( pentru că se
prăvălește într-o spirală ascunsă, pe treptele ce înconjoară casa). Cred că
ajunge la ei muzica subtilă a lui Alban Berg, În memoria unui înger de la radioul din cerdac. Ei sunt în clipa asta în posesia fericii pe
care eu nu am avut-o sau dacă am avut-o nu mi-am dat seama, ceea ce e acelaș
lucru. Azi jurnalul la care citesc mi se pare
enervant de minuțios dar e consistent,
acaparant. Trecând de jumătate (la pagina 250), pot ține mai ușor cartea în
mână și sublinia rândurile despre feeria
atroce a tăierii porcului în locul căruia autorul se pune pe el însuși,
omorât barbar iarna, cu un cuțit rece, pe zăpadă, sau despre negrul cumplit al
unor benzi de desene animate care valorizează lumina în picturile lui Horia Bernea și Vasile
Varga. E un connaisseur. Ce au asemănător amintirile mele din copilărie de parcă ar fi
surori cu ale autorului?: străzi
desenate în peniță, curtea cizmarului, băieții d,lui Ionescu, foarte bine
crescuți, mari constructori de planoare, unul dintre ei, Nelu, i-a cartonat
într-un singur volum piesele lui Corneille publicate în fascicule la Hachette.
Scrie despre ei, pentru că la ei a văzut prima oară, în niște vechi almanahuri,
gravuri în genul regăsit de curând în lucrările lui Bernea. Întrebarea ar fi de
ce subliniez eu amintirile altuia, în timp ce pe ulița de asfalt curbă ca un
bumerang, rece-nsorită, trece un bețiv subțiratic, cu mâini ca niște grisine,
încleștate pe sticla golită pe jumătate. Trece bălăngănindu-se fericit și ușor,
ca un fulg de nea picat din văzduh. ”Câteodată scriem nu pentru ce scriem, ci pentru a pune indicatoare
în haosul nostru. Încercăm a încercui poesia înainte de a o lua în brațe și de
a o fixa pe hârtie”, lămurește R. P. Dar ce aud? Iubitul nostru Claudio Abbado
are 79 de ani, luptă cu un cancer și apare mai rar pe scenă dar astfel are mai
mult timp pentru..studiu! Studiu pentru ce, când moartea-l încercuiește ca pe o
poesie înainte de a-l lua în brațe? Jumătatea de jos a paginii pe care o
transcriu acum pe calculator mai cuprinde date despre calmarul uriaș, de 9 m,
450 de kg care trăiește la 1.800 m adâncime, despre faptul că Vivaldi, în plină
glorie a castraților prefera ca și mine, vocile feminine grave, că Di Ana nu poate
veni până Vineri ( azi e marți), când ne va aduce brânză, ouă de țară
nestresate, puricid pentru Fatam și că lucrul cel mai sigur pe care-l poți afla
din citirea celui mai lung și adevărat jurnal e că are și el un sfârșit, cum au
toate.
18.
iulie. Trezit de la 7, realizez că epopeea
lui
Radu Petrescu continuă, deși el nu mai există fizic. Adela, eroina și soția lui,
continuă să-i editeze jurnalul cu minuție și acribie (cum e și stilul lui) și chiar
și eu, un cititor atașat, sunt un element al continuității, prelungind povestea
prin citirea ei. Regret că nu mai am apetitul de a scrie din anii trecuți. Ar
fi tentant să notez cum pentru mine viața lui R. P. a devenit încet, încet, mai
fascinantă decât opera lui. E un om cu destinul lui, în care opera și viața se
amalgamează, totul devenind un hibrid, un conglomerat compact. Așa mi s-a
întâmplat și cu Pavese, Huxley, Hemingway, care s-au sinucis, cu Ernst Jünger
care a trăit 103 ani. Oare mă mai pot euforiza aici, realitățile locale
proxime, visele, miturile și zborurile impalpabile? Noile lucrări edilitare de
la Vila Șoimului constau într-o
terasă de lemn suspendată deasupra Prăpastiei Scurtăturii sub care, printre
contraforții ciclopici s-a amenajat un garaj iar clădirea a căpătat un aspect
de castel medieval. Aștept ca printre scrâșnetele scripeților parasolarelor, la
unul dintre geamurile ritmice, cu acoperișuri ascuțite ale mansardei să-mi apară
chipul unei prințese cu plete bogate. Trăind în acest amalgam de exterior modificat
de interior, mai pot avea pretenția unui adevăr unic? Nu țin minte dacă ieri,
după ce m-am îmbătat cu afinata tare am strivit-o în realitate, sau în vis, pe
Elis, într-o îmbrățișare, în strigătele ei încurajatoare, dacă ea a închis ușa
de metal cu telecomanda în timp ce ne rostogoleam pe mocheta holului, pe
halatul ei alb de gospodină, sau a fost o halucinație. Îmi amintesc doar paradoxalul
ei rămas bun care prin brutalitatea lui intimă pare să confirme că a fost real: Pleacă și lasămă-n pace! Deci nu pot ști
dacă vechiul nostru joc a scăpat atunci de sub control sau e doar amintirea
unei derapări virtuale. Mă simt ridicol scriind asta, în timp ce-mi persistă în
plămâni iluzia olfactivă a parfumului părului ei bogat. Le scriu, totuși,
pentru că în adolescență m-a enervat Adela lui Ibrăileanu. Mi-ar fi plăcut să
o văd sărutată și iubită de iubitului ei mai vârstnic care ”nu vrea ce vrea”,
după cum spune eroina. Suntem hibrizi de carne și vis, fiecare parte neputând
să-și piardă independența în trăire. Și în dimineața asta rece dar binevenită
după cumplita caniculă din câmpie, când în cerdac îmi simt degetele de la
picioare congelate iar soarele e mahmur, toate pe aici par la fel ca acum trei
ani dar nu sunt: lipsește măcăleandrul Gușă Roșie și Codosbatura deși aseară am
văzut Sitarul și am auzit Corbul între rafalele Trenului iar mai devreme, în
miezul zilei, când am făcut nudism pe banca de lemn din unghiul ascuns al
Casei, m-au salutat cu țipetele lor isterice lăstunii. Ascult Sonata barocă de von Biber înregistrată
la Freiburg, amintindu-mi de zilele petrecute cu ”lupii mei” în deșert, în
corturile risipite ca niște flori absurde printre bolovani, pe țărmul african
al Atlanticului. Mai am câteva pagini din penultimul jurnal al lui Radu
Petrescu, noroc că mai există unul dar păcat că e ultimul, pentru că odată cu
el se termină și viața autorului. – Ce-o fi în capul tău? Mi se adresează în
treacăt în loc de binețe Elis, care se strecoară pe lângă mine cu o omletă
caldă pentru Saschia, într-un halat alb identic cu cel de ieri dar altul,
pentru că e perfect apretat – poartă streci negri mulați și coama ei de mustang
e strânsă într-un șnur negru. E
nerujată, nerimelată și modestă ca o Gretchen de provincie dar lasă pentru
connaisseuri, o dâră de parfum fin. Un nor alb ca o pânză de corabie trece pe deasupra
marelui fag, în timp ce cântă Barbara Streisand și Frank Sinatra într-o piesă
de Gershwin. – Ești ciudat! Îmi spune Elis coborând cu un zâmbet mic, cele 7
trepte de lemn. – Toți suntem, îi răspund în timp ce mă sună la mobil Di Ana din
Capitoliu. – Cum e acolo? – Genial! – Nu genital? – Geniul e în amănunte –
Dă-mi! – Nori albi, cer albastru, fagul uriaș înclinându-și o creangă spre noi,
pământenii. – Au apărut chelnerițele? – Da: una blondă, cu sutien alb – Aia cu
fund bombat? – Ja! Tu când apari? – Vin Vineri să fac plajă. Ce să-ți aduc? –
Cognac și șampanie – I-ai pus gând rău
blondei? Te-ai încins? Credeam că numai pe noi ne-a încins canicula.
Dacă
mă uluiește ceva în penultimul jurnal al lui Radu Petrescu e suferința lui
cumplită, produsă de neînțelegerea valorii romanului Matei Iliescu de către criticii oficiali. Avionul de deasupra mea
evoluează lejer, nepăsător față de relieful de jos - nici de nori nu se sinchisește prea mult.
Joi, 19 iulie. E bine să scrii măcar cinci
rânduri (cu miez)
pe zi –
sfătuiește R. P. în penultimul jurnal pe care l-am terminat aseară și am trecut
la ultimul. După mine poți nota și lucruri modeste, pentru că orice formă,
oricât de vagă, are un miez și o coajă. În cazul de față dramatismul vieții
Scriitorului trece pe primul plan, înaintea Operei, care rămâne în urmă, ca
pretext. Jurnalul – viață devine în lectura mea, un roman fluviu al literaturii
noastre. În paginile din 19 mai notează din 5 în 5 minute drumul cu trenul,
numele stațiilor, ce vede și ce aude în trenul de Pietroșița, unde îl așteaptă
în casele moștenite sau cumpărate, prietenii Mircea Horia Simionescu și Țoncu. Descrierile
de o minuțiozite violentă, nu sunt un tic, ci o dezlănțuire conștientă,
disperat poetică. Știa ce face! Țin în mână aici, la Cumpătul, unde a fost și
el, volumul care închide viața lui din ultimii cinci ani și privesc în el
spectacolul sfârșitului unei existențe.
Fatam sare pe masa pliantă, se așează cu labele din față pe fila scrisă și mă
privește în ochi cu o privire transparentă, ciudată, ca o fântână fără fund.
Practică rar acest mod de a mă privi și niciodată nu știu ce vrea să spună deși
pare ca ea știe tot, inclusiv faptul că eu nu o înțeleg. Penultimul volum al
jurnalului, răsfoit de vânt, rămâne deschis la 20 mai, 1976 unde sunt însemnate
doar două rânduri: Știință a semnelor
care anunță producerea unui fapt îngrozitor. Semnele pot fi utilizate fără
faptul pe care-l anunță. Convenabilă
propunere, de care voi ține cont și pe care o voi aplica; am deja o
superstiție, instalată printr-o căzătură urâtă în interiorul casei și prin
dispariția mamei între două sejururi aici.
Vineri,
20 iulie. Al doilea sfârșit de săptămână
cu caniculă
în
Capitoliu dar aici e răcoare și rouă pe matiz; de la 6.30 la 7 mi-au înghețat
urechile în cerdac. E multă răcoare dar și multă liniște pe care piuiturile
paseriformelor (codroși, pițigoi, țoi, presuri) care-și ascut șișurile în
laringe, nu o tulbură, o accentuează. Ar fi o dimineață perfectă, tipică
poienii multiplicate în glasvandurile generoase, perfect lustruite ale teraselor,
dacă nu mi-aș da o mare notă proastă, cuprins de remușcarea că am avut
curiozitatea frivolă, băbească, să mă las atras cu nerușinare de spectacolul
tragic al intimității unui bărbat și al familiei lui, oglindit în jurnalele
citite aici – pentru că asta am făcut. Toată săptămâna, marele fag a fost
rezervat iar acum e de-a dreptul încremenit cu toate cele 450 de mii de frunze,
absolut nemișcate. Liniștea compactă, vâscoasă, deși transparentă, nu se lasă
barbotată de trecerea vijelioasă a unui matiz alb și unui Logan albastru, din care
coboară cele cinci fete de serviciu la Vila
Șoimului. Am închis de dimineață ușa dinspre balconul vestic, lăsându-le să
doarmă la căldură, pe Saschia și pe marțafoaică. O sun pe Elis care m-a rugat
s-o trezesc la 9.30 să facă omleta și să pună aspiratorul că a zi e Vineri și
vine marea șefă Di Ana. Venirile și plecările ei periodice creează mici
evenimente. Minunat soare, minunat aer tare care învinge fumul de tutun,
minunate petunii roz scăldate în muzica în surdină – clipe de fericire în inconștiența
universului mineral mort, a celui vegetal dintr-un regn străin totuși și chiar
al omenirii preocupate doar de prosperitatea ei materială. Când trăiești
scriind, minunată e această vizită intimă anonimă a Poesiei – parcă prinzi
putere s-o duci în continuare o vreme, cât, nimeni nu știe. Azi o așteptăm deci
pe Di Ana iar eu răsfoiesc Prigoana
plăcerilor, de Michael Onfray: propune o erotică solară indiană, un
păgânism trăirist contra creștinismului morbid, întristător. Mie ce mi-ar putea
da dreptul să judec în vreun fel lucrurile? Ca zoolog am optica măcelarului:
dreptul sângelui, al foamei al excreției, al sexului al acceptării organelor
moi, scârboase și călduțe ca mațele, ficatul inima sau al celor dure: oasele,
cartilajele, acceptarea nașterii băloase urmate de devorare, de dispariția într-o
burtă de prădător sau de absurda
putrezire.
21 iulie. În
răsăritul auriu, zborul muștelor zebrate
răsună
infernal deasupra jardinierelor cu
gălbenele (Saschia le zice vâzdoage) alertând păianjenul care și-a
întins firele răuvoitor de fine, date de gol de o sclipire argintie. La 10.30
apare Di Ana de jos, în pași moi, de cameleon, ca să nu trezească somnoroasele.
Se pare că am intrat în ritmul liniștii dătătoare de libertate și al senzației
atemporale al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Până aici
sunt 4 rânduri jumate.
21 iulie. Nu-mi dau seama ce se întâmplă
în
ultimele 45 de pagini din viața lui R. P. O ia razna? Poți înnebuni crezând că
ai relizat o oarecare, o bună, o mare sau chiar foarte mare operă dar care nu
ți-e cât de puțin recunoscută. Eram îngrijorat de cum voi putea trece peste aceste
ultime zile de viață ale autorului care mă fascinează de câțiva ani. Sunt
”turburat” în dimineața asta formidabil de luminoasă și de intensă în care
canicula ucide cred, mii de oameni în câmpie deși autoritățile ascund faptul cu
o cruzime strategică. Beau o afinată cu alcool bulgăresc de contarabandă și
apoi o bere, ceea ce nu e bine, îmi dau seama acum – peste puți timp va fi
excelent, desigur! În lumina blândă a soarelui prin care trece ca un nor un
mare câine alb, în preocupări și planuri culturale din partea scriitorului care
nu știe că mai are foarte puțin de trăit și în anestezia bahică consolatoare,
irizată de o melodie romantică, se termină cartea
– viață a scriitorului meu preferat. – Noi doi ar trebui să fim o bună
bucată de timp singuri și foarte liniștiți, ca să ne putem regăsi, mi-a spus Di
Ana la plecare.
24 iulie. Ieri toată ziua am fost dominat de
sfârșitul
”dactilogramelor”
jurnaluluiviață al lui Radu Petrescu. Un sfârșit totuși imprevizibil și biologic
și ca mod de a scrie. Acest om m-a marcat, m-a făcut să țin enorm la el. Totuși
nu cred că poți spune despre tine că ești genial în proză, în critica literară
și în artă. Măcar ca exprimare, pare atins de patologic. Poate e de vină hipoxia
cerebrală dată de insuficiența cardiacă, toxinele acumulate în sânge ( nu sunt
specialist nici în fiziologie nici în cultură) dar cred că această refulare disperată,
chiar îndreptățită de oprimarea politică, ar fi trebuit prezentată mai reținut.
Tot ieri a fost o zi caldă cu cer albastru, pe care s-au plimbat mari nori albi,
pe deasupora frunzelor mișcătoare ale marelui fag și peste arabescurile sonore
ale lui Fantomiță, îndrăgostit fără speranță de indiferenta Fatam. De toate
aceste privilegii nu au avut parte locuitorii Capitoliului, bântuit în
continuare de caniculă. Ieri noapte pe la 4, a fulgerat și a tunat puternic
peste nechezatul hergheliilor de trenuri ascunse în vegetație. Stau în târnaț
sau cerdac, unde citesc și înțeleg ușor spre
mirarea mea, limbajul sofisticat al lui Onfray - povești filosofice despre
trecerea din tărâmul aparenței închise în suficiență, în cel al libertății
visului. 1. De zece zile motanul negru emite semnale radio pentru Fatam / care mai
stârnește încă pasiune / curtezanilor
plini de hormoni, / bogați, liberi și nefericiți. 2. Vom sta mult aici, / lângă
bumerangul căzut al șoselei / încercuiți de pădure și răcoare, / privind
dimineața și ceața / pe coamele bizonului de calcar, / sfidând canicula câmpiei
/ unde sclavii asudă pentru bani. / Vom sta aici, în umbra tremurătoare pe file
/ a mușcatelor, a vâzdoagelor, a trifoilui și a norilor, / vom sta aici până la
toamnă, desenând cuvinte / până când va
trece totul și viața./ Nu-i așa Fatam? 3.
În refugiul boreal al caniculei / pe banchiza fără narvali, trubadurul negru al
Fatamei / vine spre mine cu pași nesiguri, de cameleon / pe balustrada scării de lemn cu 7 trepte./ ”Virtuozul
a interpretat un galop la vioara întâi”./
E rotund caimacul cafelei acestei dimineți răcoros însorite / dintre
cele care nu știi câte îți sunt date.
25 iulie. Vânt puternic între elicopterele
grele,
pline cu
burdufuri cu apă, ce încearcă să stingă incendiul din Parcul Național, iscat
acum 11 zile. E localizat la 1800 m, pe o pantă de 80 grade iar echipele
lucrează atârnate în corzi. La Bayreuth Festivalul Wagner se desfășoară pe o
colină după un aranjament schițat de Wagner - au fost doi soliști care nevrând
să renunțe la tatuajele lor pro naziste, au fost înlocuiți cu un bariton din
Indochina. Am făcut o oră plajă, m-a înțepat o albină iar Elis mi-a adus un
pahar de suc de țelină, morcov, sfeclă roșie cu dedicația: ”Pentru
testosteronul tău!”. Personajele zilei sunt norii albi, suculenți, pe cerul de
un albastru dur, foșnetul sutelor de mii de frunze ale marelui fag și
plimbările calme ale Fatamei pe sub nasul lui Fantomiță și al Floriului
Ciolănos, fălcos și bizar, înrăit, cu o
privire urâtă, anul ăsta.
Joi, 26 iulie. Vila Piatra Șoimului
e
numele scris cu lietre mari de tipar, roșii cărnoase, pe zidul crem, al clădirii cu acoperiș
țuguiat. Răcoarea nopții se topește și curge în roua de pe capota matizului cum
curg ceasurile din Persistența memoriei a lui Dali. În razele piezișe ale soarelui pe
cele cinci mari și lustruite suprafețe
vitroase ale barului ”La Marmote”, marele
fag adastă încremenit în poleiala de aur a zorilor. Încerc, deși știu dacă voi
reuși, să fixez în cuvinte ca pe o insectă în chihlimbar, liniștea acestei noi
dimineți norocoase din viața mea. Un bătrân cu păr alb stă aplecat peste
balustrada dinspre prăpastie a vilei și fumează sub norii albi, subțiri,
dirijați de un curent nevăzut. Norii mei de fum sunt antrenați de curentul de
muchie al acoperișului de țiglă, printre petuniile mov și vâzdoagele galbene.
Bătrânii nu sunt mai liniștiți decât cei tineri în ultima lor parte de trăire.
Mijlocul și miezul sunt mai opace, mai sigure, apărate prin distanță, de
granițele exteriorului. Restul e poesie: Fata
blondă, zdrobită de o întâmplare
nefavorabilă, /stă de ani de zile acolo / în carnea ei albă și fragedă / în
peisajul verde și umed / așteptând roata norocului să-i aducă numărul câștigător.
/ E ceva dramatic aici, sau e doar impresia mea?
Sâmbătă 28 iulie. Să dormi mult și să visezi frumos
Nu e
puțin lucru. Am încetat să mai produc timp aici, în cerdacul din care privesc
ploaia căzând cu picături mari și rare, din cerul fără nori. Norii albi din
spatele acoperișului de țiglă nu există dacă nu-i văd eu? Ba da, numai că sunt
plasați pe alt segment al circumferinței. Te poți simți liber în centrul unui joc? Punctul de maximă interioritate
numit centru, nu e liber – e prizonierul exteriorului lui: chipul. El depinde
de ceea ce (i) se întâmplă la periferie. Bucuria sau mâhnirea acestui chip
influențează interiorul, iar suprafața depinde și ea de centrul ei nevăzut. Suprafața
e centru expandat ce poate fi văzut, citit, înțeles. După Herbert Mead joaca și jocul sunt lucruri diferite: joaca e a copilului și jocul al
adultului. Jocul de arșice e un joc cu 5 pietre: Pente Litha sau Fangsteine.
29 iulie. Dimineață proaspăt eclozată în
răcoare, liniște,
în umbra crestelor poleite de aurul zorilor. În
verile caniculare ale câmpiei, e o fericire să te găsească dimineața la munte, în
piuiturile păsărelelor delicate, citind o carte interesantă - Om și simbol. O astfel de dimineață e ca
o femeie dorită care și-a scuns cu grijă
intimitatea dar acum a o mai apăra e absurd: e timpul să se lase cunoscută
până la ultimul pistrui, cum se lasă observat de aproape, penajul de pe gușa
roșie a măcălendrului pe grilajul Porții Formale. Dacă aș intitula jurnalul de
până acum pe care îl numisem ”Chipul din
geam”, Poarta de sticlă, în care Elis
ar fi Poetesa elicopterelor? Mă
întreb de ce și mai ales de când nu mai crede ea în Dumnezeu? Ce s-a petrecut
în sufletul ei atât de dureros și de violent, ca să ajungă să nu mai creadă,
când avea icoane peste tot și nu adormea fără o rugăciune? Ariadna mă anunță
telefonic că o prietenă de-a ei, fostă cântăreață de operă va susține un
concert la Cazino ul din Sinay în cadrul Academiei de vară unde mă invită dar nu
voi da curs. Care dintre noi îl plăcea pe celălat în copilărie nu mai știu, dar
eu pe mine am încetat să mă mai plac.
Poate iubi o femeie un bărbat care se disprețuiește? Se întreba Radu Petrescu.
Femeile cad pradă fanfaronilor pentru că ei se mint și pe ei așa de frumos
încât cred și ei. dar mie nu-mi place să mă mint. În ”Om și simbol” Liiceanu spune că în arta dionisiacă muzica e o limbă universală, exprimând
elementul metafizic preexistent fiecărui element fizic al lumii și că prin ea
participăm la spectacolul esențelor. Artistul dionisiac nu mai vrea să dubleze
lumea prin arta lui, orgoliul lui de autor s-a stins; muzica fiind independentă
de imagine, de aparență, nu poate minți nici măcar involuntar. Poți uita
vorbirea cântând, mersul dansând, decola din dans în zbor? Mă întreb în timp ce
mă delectez cu coniac la cafea și cu un zbor de fluture portocaliu pe deasupra
ochiului ciclopic al matizului, în care se reflectă azurul dimineții. Iubito, tu ai fost o pasăre
mare / care m-ai luat pe aripa ta / ca pe un strop din spuma mării / și m-ai
suit spre soare / până am pierit fără durere, în fericire.
30 iulie. Zi gri-înnorată, cu picături de
ploaie
în răcoare, piuituri de măcăleandru în
tufele care ascund crestele calcaroase, vals briliant și răbdare a mea față de patrulările
muștei de carne pe carnea mâinii mele și de ronronitul mașinii de gunoi din
fața intrării restaurantului Kuib. Aflu
despre frumusețea tragediei vieții noastre în viziunea grecilor nemuritori, din
Liiceanu: încrâncenarea ta este doar un
fragment din jocul universal. Eroul poate să cadă: o plasă îl prinde și-l reașează în viața
eternă. Omul e o simplă zbârcitură pe suprafața lumii. Mă simt odihnit,
mulțumit și jucăuș ca un copil. ”..Asemenea
artistului și copilulului, se joacă și jocul veșnic viu, înălțând și distrugând
cu inocență. Făcându-se pământ și apă el strânge laolaltă asemenea unui copil,
grămezi de nisip la malul mării, le
înalță și le nimicește apoi; după o vreme își reîncepe jocul. Conflictul și
destrucția devin momente necesare într-un proces de creație universal și nu
prilej de spaimă sau milă, într-un univers tălmăcit moral.” - principiul
ludic al lumii după Nietzsche. Ascult Chopin, Bach, List, citesc, o smotocesc
pe Fatam în rarele ei momente de trezie, pe tărâmul Sinayului: 1. În
zile ploioase omul n-ar trebui să facă altceva / decât să asculte muzica – ploaie a tăcerii, / să scrie poeme, rugându-se
ca ea să nu se mai oprească /și chiar să nu mai fie lumină / dacă în lumină
arde nefericirea. Fete frumoase trec pe la poartă purtându-și cu grație
povara frumuseții efemere. 2. Ploaia nu poate fi apreciată în Cera Pungi /
ci numai în deșerturi / în bărăgane pârjolite, / dar ca și sufletul, atât de
fertile - Eu înțeleg spiritul poetic al oricărui om, protestează Saschia
din camera rustică când îi mărturisesc că nu știu cine ar putea agrea aiurările
poeților nepublicați. 3. Înfășurat în treningul gri pufos ca puful de Eider, / înfășurat și strâns cu
șnurul pe gât / mă las îmbrățișat de tangoul ploii, / de viul Chopin
despre care viul Mozart scria: / jos pălăria, e un geniu! /Și ei sunt din ce în ce mai vii, /
proapspeți aici, împreună cu ploaia. / Ignor lamentările crainicului: e jale-n
câmpie! pentru că ăsta e principiul ludic al lumii:/ fără spaimă sau milă. 4.
Plouă pe treptele de lemn uscat / ale inimii mele de vacanță,/ calmă sinucidere
a oboselii în singurătatea / în care trag beat, din țigară în aerul tare, în
burnița nepăsătoare. / Stropi cad pe
filă, de ploaie adevărată, / râvnită de vechii locuitori ai deșerturilor / o
valoare nebănuită / de cei pentru care deșertul acum începe./ Plouă liniștit,
firesc, acest dar prea bogat pentru oricine, / când de căldură se moare-n
câmpie/ E seară și plouă de dimineață, încă și încă și nu pot vedea altfel
ploaia asta decât ca pe o amintire nesecată a celor mai umede păduri tropicale,
ale bogatelor lor plete turgescente, de care moartea n-a învățat să se apropie
nici măcar noaptea și cu atât mai mult în lumina soarelui. 5. Plouă. Nu te gândi la
deșerturi, / nici la cele străbătute, nici la cele nenăscute. / Plouă. Fata de dincolo de geam /
e acolo de o mie de ani. Plouă ca o nebunie acvatică / în mintea unei planete
aride – cercuri infinit rotitoare în inconștiență, / vis al oceanelor căzătoare
în imposibil. 6. Scrii? Nu scriu, citesc ce e scris printre rândurile dese ale
clipelor: nu există zi, doar o tulbure impresie / în care trăim cu toții. 7.
Dacă înnebunind aș fi fericit, / aș dori să înnebunesc pe loc, chiar acum și
definitiv,/ până la sfârșitul vieții mele de melc, / să nu-mi mai prelungesc
chinul, / să devin locuitorul reflexiei, al scânteierii rapide, incomprehensibile.
