3 aug. Numele de Oleg Meissenberg sună mai
firesc
decât Helgomar Răducănescu? Toate lucrurile
sunt hibridate în acest fel, încât e o minune că par atât de net diferite unele
de altele, deși nu sunt. Din Epistolar aflu că am în comun cu Marin Tarangul unele
idei dialectice trăite poetic și de mine, cum este ” viața - un plin ce umple
golul” dar cred că golul e un cerc mult mai mare, care nu va putea fi umplut
niciodată cu nimic. Sau mă rog, cu nimic,
da. Mai aflu că ideea tare a lui Tarangul constă în a considera cultura o
convenție, o pătură îngustă în masa in culturii
care adăpostește o comoară ce nu trebuie ignorată pentru că în ea s-ar putea
afla o salvare – o viziune de fizician care vede totul de foarte sus sau de
foarte departe. Cultura e un covoraș fermecat plutind în neant, ceva atât de aproape de nimic. Noi, cei de jos, privim norii
ei albi care ne glodesc retina sufletului, încercând zadarnic să o înțelegem,
conștienți că zădărnicia e singurul lucru adevărat și nemilos, dar făcându-ne
din asta, suprema fericire. Pentru Liiceanu, Petru Creția este un Crai de Curte
Veche, mult deasupra sclavilor unei împliniri autopropuse. Pleșu, în prima lui
idee din domeniul angelologiei echivalează zeii olimpieni cu îngerii creștini- un
politeism secund, reînviat sub poala Unu lui.
4 aug. Di Ana a
inter - venit iar azinoapte, neauzită,
ca un
vampir flămând, să sugă răcoarea muntelui, evadând din holocaustul caniculei de
câmpie. Cele două surori joacă jocul binelui și răului prin schimbarea porților
în pauză; ele nu pot trăi altfel, deși nu știu de ce trăiesc așa, antagonic. Până
unde se poate juca un joc? Până se epuizează resursele schemei gândite
indiferent de cine. Vara asta am
învățat să nu mă mai supăr pe muștele sâcâitoare,
ci să mă bucur de vioiciunea lor oarecum intimă: umblă harnice pe pielea ta și-ți
sorb sărurile exteriorizate, inutile. Suntem cu toții, cei de deasupra apei,
beneficiarii generozității oceanului de aer care se lasă respirat de toată
suflarea: de fluturele alb și de musca bătută în abanosuri și chihlimbare care
umblă pe mâna mea, ca și de șoriceii de pădure vânați de pisicile sălbatice.
5 aug.
Aștept soarele câte o oră în fiecare dimineață
de
când sunt aici, în ținutul cavalcadelor trenului nevăzut și realizez că n-a
prea bătut vântul în luna asta de zile și de nopți. Termin Epistolar ajungând la anexe,
unde marile idei scrise cu sângele suferinței au devenit biete rânduri
facultative scrise cu litere minuscule, la sfârșitul a altceva. Dar lectura mea
aici, la sfârșit de vacanță, ce altceva e, decât o anexă? Dar viața mea? Citesc
cu minuțiozitate și respect anexele scrise cu litere mici ca și când ar fi
scrise cu unele normale sau chiar mari, în insistențele de castagnetă ale
măcăleandrului, așteptând lăstunii să sfâșie fără scrupul pielița vulnerabilă a
liniștii dimineții. Va fi iar o zi fierbinte în câmpie și mă felicit din nou că
le-am smuls din tabieturi pe Saschia și pe Fatam. Fata cu bust cambrat ridică
pe scripeți parasolarele, un grup de sportivi iau micul dejun sub fag, limuzine
de lux trec cu cauciucuri silențioase pe șoseaua ca un bumerang, iar în Patio,
Fatam pășește cu labe catifelate printre petele de lumină. Există o
complicitate tacită a discreției matinale, între proaspăt născutele clipe, în
speranța unei noi zi lungi, în lumină. Un bătrân vânător la o masă alăturată – un
tip sănătos, cu cap mare, roșcaliu, vascularizat, se freacă pe brațele păroase
ieșite din cămașa cu mânecă scurtă, fumează și nu bea ceai, ci țuică.
Încurajat, aprind și eu încă o țigară. Libertatea, în mod ciudat, nu e un
câștig, ci o pierdere înțeleaptă, o rupere din tine pentru tine. Zgârcitul și
fricosul se încarcerează singuri în cumințenie - forma cea mai parșivă de frică.
Asta nu e decât o insidioasă, paradoxală acceptare a neantului de care se tem.
Nu e ciudat, e necesar să citești într-o carte nu doar anexele ci și notele de
picior ( fusnote): Steinhardt despre Școala de la Păltiniș: plină de farmec e descrierea ritualurilor –
ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări
zilnice (a câte una oră fiecare), în stil peripatetician. Noica, spune
Steinhardt le recomandă celebrilor lui
elevi să nu le fie străină nici smerenia și nici compasiunea pentru mai puțin
dăruiții decât ei, care-și petrec găunoasa lor existență întru
superficialitate, eseistică, literatură și alte forme de amăgire. Contează
enorm să te poți dărui lumii în toate circumstanțele ei, deși poate tu ești
fascinant doar de zborul de libelule din interiorul tău - nu mai știu dacă am
citit asta sau am spus-o eu, în timp ce ascult în soare (în însorire), glasul
corzilor preclasice, poetic întristate. - Cum se naște atâta suplețe într-un
trup atât de solid și gurmand? Zice Saschia despre Meister Pleșu, pe care l-a
cunoscut personal și căruia i-a suplinit câțiva ani niște cursuri concomitent
cu lecțiile inventate de ea pentru copii grădiniței din cartier. Cum o fi să-ți
trăiești toată viața de om de carne în sfere tot mai vibrante, mai imateriale,
cum au făcut Haydn, Mozart, Bach ? E
o viață de zei jinduită de ”pământeni”, ireală, accesibilă numai într-o oglindă
care deși arată totul în amănunt, nu te lasă să atingi nimic fără ca totul să
piară - o lecție genială și crudă a
orgoliului neantului. Haydn a scris Simfonia
101 la Londra, la sfârșitul vieții. Cum a putut trăi atât de vioi și a
putut fi atât de darnic până la sfârșit ? – pentru că orice creație e un dar
dublu, către tine și către alții - iar noi, ceilalți, am rămas la fel de opaci
și nefericiți. Fac o mare greșeală stând
în cerdac și privind numai în mine, în tulburarea întrebărilor mele, ignorând
cu o nepăsare criminală, venirea de sus, spre mine, a norilor albi din cerul
albastru –răspunsuri mute dar la vedere, oferite cu generozitate, pentru orice
întrebare.
6
aug. M-am gândit la mama încă de când m-am trezit,
adică
înainte de răsărit, apoi am adormit cu Fatam pe piept și am uitat tot: nici
când am ieșit afară cu ea, pe la șapte și am privit împreună acoperișurile
pline de rouă și munții magnifici, încremeniți sub poleiul de aur al soarelui,
nici când am amețit privind cu capul dat pe spate un stol de grauri
învârtindu-se în cheia de boltă a azurului, nici când mi-am cărat obiectele și
volumul de 859 de pagini cu Povestiri
de Thomas Mann, n-am realizat că azi e
acea zi stranie, cum n-am realizat nici la începutul acelei zile în care a murit mama. Ce caraghios sunt! Îmi spun după
lectura a două povestiri scurte de Th. Mann: toți suntem, în fiecare clipă, pe
muchia dintre viață și moarte (mai ales Di Ana care-și duce viața mai mult la
volan); suntem acolo, cu toții, fiecare ființă și lucru dar numai unii ca Mann,
pot vedea și scrie atât de clar cum stau lucrurile. Cred că ar fi mai bine să nu ne întoarcem în cloaca căldurii Capitoliului
ci să rămânem aici, unde aerul e atât de adânc răcoros încât într-o zi trăiești
o spătămână iar într-o spătămână o lună, ca o viață întreagă. La Terasă, grupul
de sportivi a fost înlocuit de altul, în care un băiat blond, cu cap rotund, freză
lipită și fălci musculoase, mestecă mecanic, ierbivor și asta face și bătrânul
cu bucile obrajilor nerase, albe. E un contrast oribil cu soarele mozartian,
când la radio e chiar Mozart. Fagul se pare că nu aude și nu vede nimic în
afară de adâncul cerului: orice s-ar
întâmpla cu lumea, cu cei apropiați și cu tine, doar așa trebuie să fii, ca
mine, pare să-mi spună. Țin pe genunchi cartea groasă a lui Mann și
greutatea vieții din ea și din lume mă doare – sunt un iubitor, un pătimaș, nu pot să fiu
indiferent și nu înțeleg de ce a trebuit ca eu
să fiu astfel decât majoritatea.
7 aug. Dimineața devreme, în aerul rece, se
văd crestele
vag însorite și se aud piuiturile micuților
mei prieteni, ca să mă exprim ca în romanele englezești desuete. Am ieșit să
beau o ”bere hrănitoare” (cum zice Mann), să fumez și să ascult șarjele trenului
nevăzut. Privesc vârfurile triunghiulare ale molizilor decupate geometric pe
cerul tot mai luminos. Dacă de mâine vremea se schimbă cum se spune, s-ar putea
ca asta să fie pentru Fatam și pentru noi, ultima dimineață de vacanță din anul
ăsta. Nu pot să renunț la fumat deși se spune că la fiecare 10 ani trebuie să
mai renunți la câte un viciu mortal. De parcă moartea ar putea fi păcălită
măcar de pisicile atât de abile, de incomprehensibile. Aseară am citit
povestirea Micul domn Friedemann: Th.
M. e la fel de întunecat în proza scură ca și în romane. Lumea lui are o
nocivitate mortală în fiecare moleculă a ei. Fericirea trebuie smulsă de acolo,
dezlipită de pe molecule și deși asta e o sfâșiere și o ecorșare, e necesar și
posibil, chiar genial cum afirmă din câte țin minte la sfârșitul romanului Muntele Vrăjit. Povestirea reliefează
două aspecte contradictorii: Nu merită să te sinucizi pentru o fericire
imposibilă. Nu merită să trăiești fără fericire. Din această dilemă nu poți
ieși. Am adus cu mine în cerdac tot teancul de cărți cărate în concediu. Am
citit mult și altfel decât până acum, încercând să mă verific, să mă situez în context.
Tot Radu Petrescu are dreptate: scriitorul e mai mult cititor decât scriitor.
Vizavi, la masa de sub Fag, puștiul blond cu cap rotund ca un pepene galben, e
somnolent, taciturn, cu cearcăne. Nu-l cred în stare de aventuri erotice. A
ieșit din pizda măsi doar ca să doarmă, să mănânce și să defece – cuvânt total
nereușit în locul celui neaoș dar ce să fac, mie îmi pute grajdul animalității
și îl ocolesc. Pe puști îl urăsc pentru că așa am fost și eu. De aceea unele
femei îmi spuneau că simt nevoia să-mi facă măcar un rău cât de mic: să mă
înțepe cu un ac, să mă zgârie cu ungiile sau să-mi dea un pumn în plex ca să mă
trezească din starea de avorton ieșit prea devreme pe lume. Dar azi m-a trezit
frigul pentru că dormim cu ușa dinspre cerdacul estic deschisă și am ieșit să
fumez – fapt reprobabil pentru sănătate. Beneficiind de aer, sănătate și
liniște pare suficient pentru a trăi și scrie sănătos, ceea ce e ridicol. Ca să
scrii bine e nevoie de gândire, de calcule premeditate, de informație, sau doar
de simțire? Mă suspectez de ridicol și probabilitatea lui e mare la mine. Pare
preferabil să faci totuși ceva dacă asta îți dă o noimă în viață? Nu mă
consider realizat pe plan științific dar abandonarea științei nu-mi mai pare o
tragedie observând locul minor al științei, din unghiul larg deschis al
filosofiei. La ultimul Congressus am prezentat contribuții științifice
puternice, una de 500 de pagini. Am abandonat însă pasiunea. Văzând lucrurile la
rece, erotismul e o minciunică a speciei iar pasiunea e oarbă ca un orbete. A
fost o vreme când voiam să public literartură, poezie și deși n-am reușit
atunci, cred că sunt ratat numai editorial, poezia fiind în structura mea. Am
făcut poezie trăind. Ce ratare a mai rămas? Cea sufletească? Aici e vorba de
libertate. Eroul care-și zdrobește viața de zidul morții, transcende în acea
clipă în libertatea absolută, în fericire. Asta e frumos. Frumusețea nu poate fi
detronată de pe tronul ei de aur, chiar dacă pe dedesubt doare totul, ascuns și
tragic. Dacă și în biata scurta noastră vreme negăm, întunecăm și desființăm
sclipirea frumuseții ce mai rămâne din tot ce frământă universul?
8 aug. Îmi vine uneori să spun ca Suzi Gablik
în ”A
eșuat modernismul?”, citându-l pe Flaubert: ”Sincer, sunt un burghez care trăiește la țară, sunt ocupat cu
literatura și nu cer nimic nimănui – nici considerație nici prețuire, nici
respect..nu cred că umanitatea are nevoie de mine”. Sincer, și eu mă simt
ridicol că am urcat cu atâta pasiune muntele trăirilor patetice sperând să
găsesc pe piscuri libertatea. Mă simt ridicol când văd că experiența libertății
individuale a fost deja făcută de către toți artiștii și gânditorii, că a fost
deja cucerită de ei iar eu vin acum ca berbecele medieval, repezindu-mă în uși
neîncuiate, închise numai cu clănțăul..
Sunt o victimă a ciclicității, a cercului rostogolit încă odată, cu fiecare
existență (”mitizăm, demitizăm, remitizăm” nu știu cine zicea). Mințile lucide
vizitează vestigiile acestor trăiri ca turiștii tristețea cetăților cucerite și
abandonate. Totul a fost trăit, experimentat, concluziile au fost trase:
libertatea artistică nu are efect social cum nu are libertatea nebunului care
poate face orice, însă zadarnic. Artistul stă cu libertatea lui cucerită în
brațe și nu mai simte nimic. Totul e la fel de monoton și dezolant ca înainte.
Un Don Quijote de ultimă generație trebuie să fie animat de o demență de
dimensiuni cosmice. Ce mai cauți poete în dunga orizontului? E foarte cald și la
munte, dar nu e caniculă cum crede vânzătorul de la minimarket: aerul e dulce
ziua iar noaptea sunt 12 grade. E drept că s-a încălzit până și mansarda
lambrisată cu bârne gălbui și am deschis ușile și ferestrele ca să facem curent
- din pârâul Scurtăturii vine o adiere rece, umedă, mirosind a ierburi
parfumate. Ghinionul Fatamei a fost că Floriul, gelos probabil pe Fantomiță i-a
atacat pe amândoi și a zgâriat-o precis pe Fatam deși nu am depistat urmele ghearelor lui în blana ei. Între
șarjele trenului și șarjele lui Dvorak am ales ”mișcarea a treia” a celui de-al
doilea.
9 aug. Ultima zi de vacanță începe la 7 în
cerdac.
Răcoare,
o nouă scară de lemn cu 7 trepte a fost adusă
ieri de muncitorii Di Anei. Stau cu fața în sus spre nori și spre marele fag
printre frunzele căruia zburătăcesc pițigoi. Debussy și Bizet sunt dirijați
de Casadesus, nume strict românesc ca
și Camdesus. Convenția tacită a lumii
face ca totul să se petreacă cu grijă, în liniște, să umble cu papuci
silențioși – concediul cum demult nu am mai avut, e un dar al muntelui.
Treptele astea dacă vor fi băițuite periodic ar putea rezista cât vom mai avea
noi de trăit. Pentru Fatam nu sper mai mult de 3 ani. Ieri a intrat sub
canapeaua din colțul cel mai izolat al mansardei și nu a ieșit de acolo câteva
ore și atunci trasă de mine de labele din față. Atunci Elis a avut o remarcă
sadică: - I-o fi venit sorocul! Cum a putut spune asta, chiar (și cu atât mai
mult) dacă și eu gândesc la fel? Nu știe cât o iubim și ce importantă e în
viața noastră? La Terasă e un tip cu coadă fumează și mă privește cu simpatie.
Și eu pe el la gândul că dacă mi-aș lăsa coadă aș arăta la fe. Cele două
imagini ale noastre, față în față, sunt și nu sunt o poză romantică, reciprocă.
Pietro Antonio Locatelli izvorăște
din radioul argintiu și se lasă dus de vânt spre alter ego ul meu – bărbatul cu
coadă. Cobor treptele băițuite și vântul îmi trimite informații despre Leroy Anderson compozitor care deși știa
9 limbi străine nu mai există totuși fizic. N-a reușit nici el să păcălească
moartea, cum nu va mai exista nici clipa de față în care sunetul trenului (nu
și trenul doar sunetul lui) se dezlănțuie pe sub muntele calcaros scufundat în
războiul norilor vineți. Musca zebră – o sirfidă de toamnă- vine să sugă nectarul
gălbenelelor în timp ce o voce feminină suavă își desfășoară litaniile clasice,
chiar preclasice (ne plac clasificările). Ambele sunt acompaniate de
preumblările agile ale întunecatului Fantomiță, dus- întors, pe balustrada
scării de lem, pe sub nasul meu, sfidând rudenia noastră ambiguă, mai degrabă
inexistentă : e un fals și temporar ginere ale meu. Soarele filtrat prin norii
de plumb aruncă o lumină bizară, de eclipsă – cadru pentru partea a 3 a Concertului 59 în mi minor pentru pian
și orchestră de Moszkowsky. Privesc
cu capul dat pe spate (așa cum mi-am promis) marele fag care ascunde ceva
printre frunze: mici și multe fructe brune. Șoseaua ca un bumerang e traversată
de două femei, una după alta: fese și sâni mișcți energic, în timp ce în atmosfera
tot mai întunecată și mai umedă o americancă de peste ocean cântă într-o
engleză pocită. Femeile sunt la fel de
naturale și de puternice ca bărbații – din acest punct de vedere ar
trebui să încercăm să le înțelegem și să le iubim: frățește. Concertul 59 are
un nume: America lui George Guershwin, aflu în timp ce începe ploaia
- vis dureros pentru cei arși de vii în câmpie. Iată-i urmele stropilor mari ca
niște lăbuțe de pisoi pe dalele de un roz putred și pe capota matizului cu care
vom părăsi acest colț de rai, mâine. Fatam e cam apatică dar nu pare să-i fi
făcut vreo rană Floriul. O fi regretând și ea că pleacă? Venirile, strările și
plecările astea! Cum pot ele exista și cum pot practica acest lucru cu atâta
crudă seninătate? Cum de nu putem trăi altfel și cum poate fi viața ce ne-a
fost dată, imposibilă fără ele? De ce nu putem trăi liniștiți într-un loc, cum
face pădurea? Bănuind după datele meteo că așa vor fi ultimele două zile aici –
impracticabile pentru plajă, alaltăieri am stat 2 ore la soare și mă ard și
acum umerii. Avem o dimineață montană tipic înnorată, cu ploaie și muzică simfonică
și chiar și cu o blondă trupeșă, cu fund puternic, trebăluind pe sub umbrele,
în fața vitrinelor tot mai misterios întunecate: până la negru obsidian. Într-o
astfel de dimineață aș putea reintra dacă mi-ar fi dat norocul, în contact cu
satisfacții erotice uitate. Dar nu se pune, cum zic puștii. Femela de
măcăleandru are o colorație discretă până la umilință, în comparație cu masculul:
are doar vagi nuanțe de cafeniu pe gușă. Dincolo de suprafețele vitroase ale
barului s-au aprins beculețe în tavan, s-a dezlănțuit muzica abia auzită de
aici și nu e exclus să se consume cartofi prăjiți și mititei iar chelnerii
stilați să strivească în îmbrățișări ocazionale sânii chelenrițelor amețite de
cognacuri și romuri cubaneze. Nu contează dacă asta se întâmplă într-adevăr sau
doar în mintea mea. Rostogolirea roților trenului în jurul osiei lor este
eclipsată de sarabanda ploii pe acoperișurile de tablă. Perle de apă se unesc
și se despart pe treptele proaspăt băițuite iar streșinile aruncă jeturi de apă
din burlanele de cornișă ca niște armăsari. O ”iapă” cu umbrelă se oprește sub
marele fag și comandă un taxi dar întârzie destul ca să am prilejul s-o invit
în cerdac și să-mi dau seama cât de frumos miroase. Îmi spune: – Vă știu de 3
ani. Anul ăsta ați făcut plajă. Se vede și se aude tot peste drum. Suntem ca
niște vecini în aceeași curte - Daa? Ce fac eu aici? – Bei bere, fumezi, citești
și scrii. Pisica doarme? Îi ofer o cafea, zice mersi – Vrei și o țigară? – Da.
Pleci mâine? – De unde știi? – De la Getam, fata care face curat la voi. – Ești
din județ? – Din Orașul Ploilor. Însă prefer compania muntelui și a bărbaților.
– Ca și mine. Îți place ploaia? – Mor de plăcere! Sunt ”Pește”. Sunt hidrofilă
– Zău? Folosești cuvinte.. - alese? Am studii - Și ești cameristă? – Da dar nu
curvă. Câștig din bacșișuri. – Reziști ofertelor domnilor generoși? – Ce
prostie! Ar trebui să-ți ceri scuze! – Scuze! Și eu te știu pe tine. Te plac. –
Mai vii de acasă! Pleci mâine? – Da. Plouă. S-a terminat canicula. – Ăsta e Andrés Segovias – Ești dată naibii! –
Uite taxiul! Ne vedem la anul! Pa! Două litere expediază în neant o vară.
Femeile sunt mai tari ca noi bărbații. Pian în ploaie. De ce plouă atât de mult
la munte, pe stâncile pe care nu crește nimic? Această zădărnicie compensatoare
nu ne lasă s-o luăm razna cu impresia de util, de necesar. Curg râuri de apă pe
șoseaua în curbă, plouă camdesus,
marele fag înregistrează pe discurile frunzelor concerte simfonice și melodii
de estradă, lumea merge cu orice preț mai departe, mai departe, mai departe,
până la capăt. Și înapoi, cu noi sau
fără noi.
10 aug. La ora șapte un nor de convecție
mic,
firav, născut din evaporarea apei din văi, plutește peste peisaj. I-am adus apă
în pat Fatamei cea agresată de Floriu apoi ea a prins o muscă din poziția
culcat. Semn bun sau rău? Readormim cu ușile închise și visez un avion care se
multiplică dar nu în avioane ci în extratereștri cu partea de jos din fulgi.
Sunt femei. Una care îmi spune că mă place are sub fulgi un cur rotund, de
toată frumusețea. Visul s-a complicat, femeile au devenit bărbați ai unui popor
nociv, urât și rău care au declanșat teroarea. M-am trezit, am băut apă, i-am
dat și Fatamei, apoi am adormit mângâind-o și am visat că eram în Indonezia
unde fotografiam un tort verde cu fructe roșii în timp ce prin geamul acelui
uriaș, infinit labirint scufundat care era locul expediției, se vedeau dune
albe ca zahărul. Când ne-am trezit, Elis ne-a demonstrat din nou cât de
îndurerată e de comportarea egoistă a soră-si și a soțului, comportări care a
distrus-o. Unu suferă prin
multiplicare. Când devine doi de
acelaș sex, se vede clar că cele două părți au aceeași origine. N-o să-i
relatez Di Anei această discuție pentru a proteja relația lor și a noastră. Seara,
ajunși în Capitoliu, berea Heineken e limpede și cu gust de Muscat Ottonel. E
bună la nevoie, pe caniculă, când vii de sus, de la munte cu 130 km la oră pe
noua autostradă dreaptă ca în palmă dar care nu te scutește de oboseală. Niște
nori ca niște dinozauri au început să mormăie și să le cadă larimi din unghiul
ochilor. Preistoria nu a murit niciodată. Această tulburare meteo de un gri
întunecat, urât, a fost dorită cu ardoare de oamenii din câmpie: furtună cu
tunete fioroase, ploaie, apă, vijelie! Chiar nu știu cum au putut supraviețuit
capitolienii. Am remușcări față de ei, mă simt un trădător fugit de rău pe altă
planetă și care acum se întoarce la sărbătoare. Stau gol și bronzat în cuhnie
și ascult picăturile sănătoase pe tabla zincată a pervazului. E un noroc să ai
unde evada din cercurile tiranice. Adorm cu pielea din ce în ce mai umedă și
mai rece și visez că înnot ca un pește spadă în ocean.
Sâmb. 11
aug. Plouă! Tună! Munte după munte
vin și
pleacă, nu se știe unde. Fatam zace de trei zile dar a băut apă, a făcut pipi
și are botul rece. Gătesc în cuhnie o oală mare de fasole, ciocănele de pui,
prăjesc trei păstrăvi dezbrăcat ca la tropice. Mă alint cu nuci prăjite și cu
salată de roșii. Mă întreb de ce fata mea e atât de rezervată și nu se bucură
ca altădată de venirea acasă. N-am remarcat nici o rană și e destul de voinică
să se refacă dacă are vreo zgaibă nevăzută în blană.
15 aug. Zilele și nopțile se succed aparent liniștite
dar repetiția naște și ucide: diminețile și serile
sunt nașterile și morțile iar zilele și nopțile sunt viețile și neviețile.
Ascult Concerto Grosso de Filip Lazăr
(scris la 1800) și mă apuc de șmotru în cuhnie pentru că luni vine Daniel să
pună gresie și faianță așa că arunc, arunc, arunc – viață. E viața Saschiei
care a tot adunat lucruri. Voiam un bleu care să-mi amintească de albastrul
oceanului dar ambianța cromatică mă obligă la o gresie brună ca o umbră arsă
(cum să arzi o umbră?). Potriveala și armonia sunt niște dictatori paradoxali
de care nu poți fugi. Noroc La radio
muzical ascult toată ziu Bach,
Mozart, Wagner dirijați de Celibidache și pentru a doua oară, Concertul nr. 4 de Paganini. Grav sau
năstrușnic, viața văzută de ei nu e decât un joc iar jocul e patria copilăriei.
Când nu mai suntem copii suntem morți, spunea Brâncuși. Esențialul există numai
în context; tot ce există în afara lui, se expune ridicolului.
16 aug., noaptea – e cam puțină lume normală
pe lume.
-
Când
găsești un om normnal te minunezi. Poate că e firesc: normalitatea e o armonie
rarissimă, apropiată de absolut.
-
Dădeam
fălci țigării, degeaba - tutunul era ud
-
De ce
e apetisant uleiul de pe cartoful prăjit
sau de pe gogoașă?
-
Dar
slănina afumată?
-
Nu
vorbeam de asta.
Am ascultat sfatul lui Radu Petrescu: am
scris 5 rânduri ( e drept, fără miez și
fără formă). Să încerc ceva mai legat ? 1.
Sunt un vulcan. Scot fum noaptea./ Fapt, imprevizibil pentru
observatori. / Nu știu niciodată în ce moment voi scoate fum. / Sunt
inconsecvent pentru cei de la suprafață, / incomprehensibil. / Motivele mele le
știu numai eu / deși sunt simple: nu mai suport să rămân în adâncul încins, / în
anonimatul dospit până la explozie / și erup atunci colosal, în lumină, spre stupoarea / celor
adormiți în iluzia statorniciei.
17 aug. Am tresărit puternic când am realizat
că am
stat în cuhnie 2 ore fără să observ minunăția norilor roz pe terminate, în
adâncimea cerului înnoptat – dacă lucrurile și ființele există, e doar pentru
că sunt observate. O ciocănitoate fantomatică, de mare viteză, trece prin
dreptul noii ferestre și nici n-aș fi recunoscut-o dacă nu scotea țipete
percutante. Nu reușesc să prind postul radio muzical de la Sinay și rămân să
ascult o melodie lentă, lungă, romantică, mexicană, în timp ce fluturele
singurătății umblă cu piciorușe foarte fine, pe brațul meu bronzat în Africa și la Sinay
înainte de a se sinucide în hemisfera ardentă a noii plafoniere.
22 aug. Îți place cum a ieșit bucătăria?mă
întreabă Di Ana la telefon
-
M-am
îndrăgostit de ea. Dacă e posibil să te îndrăgosteși de o cuină
-
Ha!
Eu în Germania m-am îndrăgostit de o făbrică!
-
Ce fel
de fabrică ?
-
De
cafea. O bijuterie. Am cumpărat-o!
-
Îți
mulțumesc că m-ai ajuat să renovez.
(E
plăcut să constați cum o planetă se apropie de tine uneori și te lasă să-i
zărești în lumina misterioasă, umbrele reliefului niciodată total devoalat sau
atins - dar asta nu schimbă nimic din independența
rotirii ei – planeta se lasă privită știind că tu însemni același lucru pentru
ea). Privesc pe fereastra
laboratorului în curtea interioară unde, dintr-o mașină neagră cu un leu pe bot,
coboară o pereche: o blondă cu o față roșcată și un tip brunet, puțin chel, cu
ochelari de soare și cu o cămașă albă cu mânecă lungă, mai scund ca ea dar
suplu, visător, cu un aer intelectual. O văd mai bine pe blondă: are o față de
servitoare de lux care bea de rupe și se vinde pe bani. Cum ar fi să-mi pun o
cămașă albă, ochelari de soare, să mă sui într-o limuzină capitonată cu piele
și să duc o blondă la un local unde s-o las să se îmbete, apoi s-o duc sus, în
cameră? N-ar fi bine. O cumințenie a lumii e necesară (chiar dacă trebuie
sfidată din când) dacă vrea să rămână laolaltă. Libertatea pierdută în singurătate se
sălbăticește ca un mustang nu mai râvnește căpăstrul, nu-i mai e dor de șa ori
de adăpostul unui rost.
