8 mai. Oboseală
plăcută după drumul de Duminică
în Oraşul Pitit, unde Ariadna spunea că turtureaua e o pasăre biblică. Deşi
nu s-a exprimat în clar, considera cuibul turturelei adăpostite sub streaşina
ei, un semn benefic. Fericiţi trăitorii
în ocrotirea credinţei! În drumul spre gaura de vierme a metroului, câinele
mort aruncat lângă gardul fabricii de pâine parcă râdea, cu un picior ridicat
să urineze. Se umflase. La Sven Hassel, descrierea cadavrelor, şuturile date
mâinilor şi picioarelor smulse de grenade și proiectile, arată absurditatea cantonării vieții în ceva atât de
stupid de degradabil - trupul. - Ştii
cum mi-am dat seama că a venit vara? Au venit la birou doi oameni îmbrăcaţi
colorat. - Şi? - Au meşterit ceva la aparatul de aer condiţionat, spune
crainicul la radio în laboratorul meu din muzeul împăieturilor unde îmi petrec ziua
cu nasul în cutii cu insecte mirosind a naftalină. Acasă, în peisajul suculent
al ferestrei cuhniei, în preaplinul umezelii care întreţine verdeaţa şi în manejul
tabieturilor, îmi trăiesc prima amintire detaşată, a călătoriei la ocean. Viața
mea reală din cartier, a fost un cerc părăsit şi regăsit. Când l-am părăsit şi am zburat departe, el
m-a urmărit ca o umbră. Depărtarea are aceleaşi caracteristici ca şi
apropierea, numai jocul e altul. Pare ciudat, chiar ridicol, ca unui cetățean
de cartier să-i fie dor de cămile şi de tufișuri ţepoase, când are în faţă
blocurile A2 și B2 , în șifonier pe Fatam tolănită pe lenjeria intimă și
reflectat în cristalul mesei, peştele cu
două cozi sau două capete din cercurile brodate pe perdeluțele numite de
bănățeni feranguri (ferang, vine de
la vorhang sau vorhängen, perdea sau ceva atârnat în față). El preferă să se
adăpostească în ele; deși are pe unde evada, nu vrea s-o facă pentru că astfel
de cercuri sunt alese de el ca adăpost în vastitatea necunoscutului de dincolo
de orice. Preferinţa, alegerea unei poziţii, a unui loc şi a unei culori, e un
semn de gândire. Ce să admir mai întâi în concertul de Dvorak pe mezzo?: patosul compozitorului,
sinceritatea violoncelistei, discreţia dirijorului? Cât de sus s-a suit pentru
a avea de unde coborî, acest final! După Dvorak, un bariton bronzat, hirsut,
cântă cu voce puternică, în contrast cu interpreta fină, senzitivă, de la
vioară. E contrapunctul perfect. Poate că în vastitatea lumii există contrapuncte
pentru toate punctele, numai că se întâlnesc greu iar când se întâmplă „îşi dau cu sete lovitura de iubire” ( Poemele Pierdute); tuba accelerează
ricoşeul în răsucirile ei de alamă, trombonul e un bivol înjunghiat din care
ţâşnesc arteziene sanguine, harfa fuge ca sub ameninţarea cuţitului spre circumferința
cea mai îndepărtată și din toate răsare fără s-l poată opri nimic, adevărul
privit cu cruzime, în față - Walkiria
e creaţia dumnezeiască a lui Wagner. Dumnezeu are în compozitori, fraţi mai
mici, muritori cu trupul. Stau noaptea în cuhnie și scriu pentru că fumez și
pot ține fereastra larg deschisă și pentru că Saschia adoarme încă de pe la nouă,
cu somnifere. Ce scriu? Nu știu: niște rânduri. Nu le dau titluri, doar le
numerotez: 1. Ești un prost că mă iubești./ Eu nu sunt aceea din mintea ta, / îmi
spunea iubita, / dar eu nu mă puteam împiedica să nu fiu un prost și s-o iubesc din ce în ce
mai mult. Mă vizitează astfel de
amintiri inutile seara, în cuhnie, când obosit, beau și fumez și-mi fac cartofi
prăjiți și cârnați iuți de Ardeal. Mă
dedublez de la o vreme: ziua om serios, noaptea pohet bahic. De fapt toți ne
dedublăm, ne triplăm, ne cvadruplicăm, ne multiplicăm până pe la 50 de
personalități cum scria un poet evreu român avangardist, în Franța. Nu știu de
ce simt nevoia să notez ceea ce notez. Parcă aș vrea să prind clipele
trecătoare care-mi par tot mai importante, mai valoroase, deși nu mă simt
bolnav sau anxios. Nu merg nici pe sistemul premonițiilor deși de ale altora mi-e
frică. 2. Doctorița cu păr de liane
exotice, / agreează romanele mondene și Convorbirile cu Dumnezeu / (carte pe
care o recomandă). / E frumoasă, are toți dinții în gură, /și o fire poetică /
deși măselele stricate pe care le extarge / par să spună că nu există nimic/ în
afară de microbi în lumea viului.. 3. Prinși
în convențiile regulilor artistice, / elevii liceului Floria Capsal / vor dansa
și vor învăța să facă teatru (să mintă?) / în laboratoarele nopții. / Ei vor
exersa treji, când lumea doarme ca moartă. / Somnul e tărâmul vieții de apoi /
și visul ei - lumina zilei noastre. 4.
Când balonul de săpun al clipei nocturne se fisurează, / curg din el cuvintele mute și se adună pe file, / în hemoragii secrete. / Asta au pățit-o cei
talentați, demult, când abia le dădeau tuleiele /și nu știau ce spun. / Acum ei
sunt bine: morți, anonimi sau genii / Dar
mie mi-a venit rândul abia acum: / sângele meu incolor, / se strecoară noaptea târziu,
din mine, / în volute superflue, / pe marginea jocurilor jucate.. 5. Nu știm să-i prețuim pe
cântăreții mari, / pe care-i ascultăm în timpul vieților noastre împreună, /
până când unul dispare. / Și încă unul și încă unul și încă unul../ Nu
înțelegem de ce survin aceste dispariții.
/ Partea proastă a seriilor / e că urmăm
noi, / într-o lume tot mai neînțeleasă, deși tot mai iubită. Sunet cristalin, atmosferă divină!
Interpretul nu e zgomotos, pentru că știe cum să iasă din tăcere grațios, fără
să o spargă. Este Menahem Presstler, într-o sonată de Schubert. Ce altceva sunt
în fond evreii, decât niște arabi albi? Harapi albi? Harap Alb, arab alb sau
român, e cel mai frumos erou al poveștilor noastre. Ca și Isus. Cine știe de
unde vin lucrurile și numele lor și ce rost au pe lume ? 6. Mă irită trecerea timpului
în gol / (deși asta e treaba lui ), / când iubirile sunt puse la încercare / de
trădările trupului./ ”Nu are nici o importanță trupul, / viața și moartea lui,
ci ideea, / teoriile minunate cărora
le-am fost rob din convingere” / spune bărbatul cu chelie, ceracăne grele,
mustață căruntă, / în timp ce cantautoarele infantile,/ cu sâni debordanți /
abia așteptă pauza de țigară / să se hlizească cu puștii pe holuri.
