6 mai. Voi pleca cu Saschia spre Orașul Pitit
prin lumina strălucitoare a acestei
duminici dar nu înainte de a-mi bea
cafeaua și de a-mi arunca un ochi de cameleon spre televizor unde e un film despre termite: ele au
doar 2 mm, iar termitiera 6 m - raport dublu față de cea
dintre un om şi un Zgârie Nori care ar fi trebuit să fie de două ori mai înalte
ca să păstrăm proporția; pentru construcţie termitele folosesc nisip, salivă, excremente, confraţi morţi.
Dacă le-am lua exemplul ne-am construi ziduri din excremente şi cadavre?
Naturalia non turpia? Am văzut odată o casă cu mobilă din oase umane și arăta
ciudat dar poate natural; e natura noastră, pe care ne-o ascundem, mințindu-ne
în fiecare clipă că suntem nemuritori. Facemm drumul în viteză, pe sub nori
albi, pe cer albastru. Când intrăm în oraş, lumina senină a dimineţii pare că
vine direct din sufletul senin al mamei
adormite sub stejarii din Trivale. În localităţile pitite în suflete, își au
sălașul sufletele dispărute din aparenţă. Reîntorși acasă, în filmul de seară, privesc
lupta acerbă între exterior și interior, dusă de niște trupuri aparent prospere, bronzate, dar măcinate
de un virus mortal, care nu modifică celulele și astfel nu poate fi depistat.
Fără nici o legătură cu filmul îmi amintesc că pe hornul cuhniei afumate, negre
de funingine, a străbunicii Tămăşoaia, era obiceiul să se strige ceva, am uitat
ce. Trebuie să-l întreb pe tata, cum voiam s-o întreb tot felul de lucruri despre
perioada de dinainte de a mă naşte, pe mama. La ce folosesc aceste sclipiri de memorie,
fulgurații ale unor istorii pierdute în oceanul uitării? Aflăm că ne-a murit un cunoscut care a trăit deci, cu
32 de ani mai puţin față de vârsta de 91 de ani cât ara tata acum. Când îţi
moare un cunoscut moartea e mai evidentă, deși nu e decât capătul unui proces
pornit demult, chiar de la început; totul nu e decât învechire, oxidare: bobocul
când înfloreşte şi copilul când creşte, îmbătrânesc – sunt niște foarte tineri
bătrâni. O termitieră îmbătrânește în sus, zborul e o îmbătrânire orizontală, oceanul
îmbătrânește adâncindu-se, balansul e o îmbătrânire a staticului iar staticul,
o mişcare foarte, foarte, bătrână. Așa văzând lucrurile, nu există moarte. În
timp ce o lumină ciudată se oglindea în geamurile blocului B2 de la cea mai mare lună a anului, am adormit citind
și subliniind în Sven Hassel: „Să nu dezarmăm prin toate ororile nemiloase cu
care clipele sunt generoase. Să fim îngăduitori cu răutăţile altora şi ale
noastre. Dacă poţi fi bun, dacă poţi iubi
neputinţa, eşti în posesia unei soluţii majore.”
