ÎN SPATELE MĂȘTII
( Maimuța goală de Desmond
Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,
1967: 9 ediții )
animalul om, văzut
de un zoolog (rezumat)
moto : De multe ori
ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de principii morale, când în realitate
ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult ”uitat” , la care se adaugă pornirile noastre
instinctive, ascunse cu grijă.
Maimuța nr. 193
(este nudă,
are creierul și penisul cel mai mare, este intens vocală, are un acut simț al
explorării și și-a conservat toate
vechile impulsuri).
Azi există 193 de specii de maimuțe.
192 sunt păroase; un zoolog de muzeu care încearcă s-o plaseze
în șirul celor 193 de piei, observă că ea nu-și găsește locul nicăieri, fiind
obligat s-o așeze la capătul șirului. De ce? Pentru că picioarele sunt prea
lungi, brațele prea scurte, laba piciorului este ciudată datorită locomoției
deosebite. Dar cel mai mult îi sare în ochi lipsa
părului: în afara părului de pe cap și a smocurilor axilare și din jurul
organelor genitale, e practic nudă. O haină groasă izolează termic: blana spre
deosebire de reptile, menține temperatura corpului ridicată, avantajând
mașinăria delicată a proceselor din corp. Numai ceva extrem de important deci,
ar fi putut determina dispariția părului și acest lucru este lansarea într-un mediu de viață complet nou.
Dar atenție, acest lucru l-au făcut și liliecii care au renunțat la părul de pe
aripi dar tot niște șoareci chei (chauve souris) au rămas. Cum și noi am rămas
tot maimuțe.
Aristocrații
pădurii
Cei mai vechi strămoși ne-au fost niște mici insectivori nocturni, care se ascundeau de dinozauri printr-un
mecanism triplu: talie mică, viață nocturnă, ocrotirea pădurii. Cu timpul, din
insectivori, ei au devenit fructivori,
ochii s-au mărit și au migrat spre partea frontală a feței, mâinile s-au
modificat pentru apucarea hranei și deplasarea în copaci, prin bracare sau brahiație: trecerea unei mâini peste
cealaltă, de-a lungul unei crengi. Deci, cam ce făceau strămoșii noștri ca
maimuțe fructivore? Stăteau agățați de crengi, ciuguleau din când în când
fructele coapte, pe care le deosebeau bine pentru că le percepeau culorile și
nuanțele (iată de unde ne vine talentul la pictură!); nu se agitau prea mult și
la un moment dat n-au mai avut nevoie de coadă. Trăind la mare înălțime, în
coroana unor arbori uriași, nici atacatorii de pe sol nu-i mai interesau mult.
Nu aveau nevoie să-și îngroape excrementele (care erau mai puțin mai
mirositoare decât ale carnivorelor), ele erau jos, departe iar maimuțele se
mutau des. Erau niște aristocrați ai pădurii.
De ce am coborât din copaci?
Motivul a fost schimbarea climei
care, devenind mai secetoasă (acum 50 milioane de ani), a făcut ca pădurile să se reducă foarte mult. Atunci
maimuțele au avut de ales: cele care au rămas cramponate de copaci, astăzi sunt
pe cale de dispariție împreună cu pădurile (giboni, cimpanzei, gorile,
urangutani) - deci era o cale perdantă, iar cele care au coborât din copaci și s-au aruncat
riscant, într-o dublă competiție, și cu carnivorele și cu ierbivorele de pe
sol, suntem noi. Ca să supraviețuiască, aceste
maimuțe au fost obligate să devină
ucigași mai eficienți decât carnivorele.
Duplicitari
Am supraviețuit cu ajutorul creierului mare, al vederii frontale, al
verticalității, al mâinilor libere, capabile să țină arme artificiale, al
comunicării și cooperării. Totul a început prin crearea unui grup de vânătoare din masculi. Acest
lucru a avut implicații majore: femelele au rămas pe loc să crească puii iar
masculii trebuiau să revină într-un loc fix – maimuța rătăcitoare devine una teritorială,
trecerea de la regimul vegetarian la cel
prădător, schimbarea modelului sexual și social imprimându-i o dublă personalitate. Cum s-a descurcat
această maimuță care nu avea niciuna din dotările performante ale carnivorelor?
Nu avea nici urechile lor rotitoare, nici mirosul lor de 100 de ori mai bun,
nici ochii incredibil de sensibili la mișcare, nici musculatura și sprintul
fulgerător al felinelor, nici rezitența de alegători, nici dinții puternici ai
canidelor. Carnivorele au un echipament senzorial de prima clasă și o
conformație somatică atletică; pentru ele, actul de a aucide nu este o a doua
natură ci prima natură: un câine, oricât de sătul ar fi, tot ”vânează” bățul
aruncat de stăpân iar o pisică sare în mod reflex după o pasăre. Sistemul
digestiv al carnivorelor permite posturi lungi și mese exagerate: un câine
poate înghiți echivalentul unei fripturi de 18 – 20 kg devorate de un om la o
singură masă. Lupii pot străbate și 24 km la vânătoare și apoi cară în stomac
sau în gură, hrană la pui și femele (ca și câinii și hienele), de aceea se
consideră că haita are un stomac comun. Acestea sunt carnivorele specializate. Intensa
activitate atletică din timpul vânătorii e urmată de o perioadă de mare lene și
relaxare.
Trăsăturile primatelor culegătoare de fructe
sunt: o vedere în culori și a detaliilor, miros și auz slab ( au urechi
mici și imobile), gust rafinat, dietă variată și puternic aromată. Corpul lor e
bun pentru cățărat dar nu au sprint și
nici rezistență; sunt mai mult acrobate decât atletice. Popt să apuce cu
mâinile dar nu pot să sfâșie cu ghearele și dinții. Concluzia: a ucide, nu este o trăsătură nativă
esențială, la primate. Hrănirea se întinde pe o bună parte a zilei, nu postesc
îndelungat, ci duc o viață de gustări non stop. Hrana lor e statică, așteaptă
nemișcată într-un loc, să fie culeasă. Grupul nu se desparte ca să caute hrană
și fiecare membru urmărește mișcările celorlalți; stau împreună doar pentru că
o maimuță solitară e vulnerabilă; acesta este un procedeu total necarnivor –
neavând nevoie de spirit de cooperare, competiția și dominarea sunt sporturile
lor preferate. Duc o existență destul de localizată (gorilele nu străbat mai
mult de o jumătate de km), pe când unele carnivore mari străbat chiar și 80 km,
de unde se întorc în câteva zile cu hrana ”acasă”. Deci afectuosul ”acasă”, e
de origine carnivoră nu ierbivoră, actul reîntoarcerii la un cămin stabil fiind
tipic carnivorelor. Primatele duc o viață
de hoinăreală care nu presupune o interacțiune agresivă între ele - își fac
culcușul la întâmplare, unde le prinde noaptea.
Haremul și cuplul
Într-un
grup de vânători, maimuțele au fost obligate să-și dezvolte instinctul de a
comunica și coopera cu alți semeni, expresiile faciale și vocalizările s-au
complicat, prezența armelor letale a dezvoltat puternice semnale de inhibare a
atacurilor din interiorul grupului iar existența unui cămin fix, a obligat grupul să devenă mai agresiv față
de alte grupuri (germenele războaielor de mai târziu).
Vânătoarea, presupunând urmărirea vânatului departe de
casă, a diminuat instinctul primatelor de a nu-și părăsi niciodată grupul. Spre
deosebire de carnivore, grupul vânătorilor e alcătuit numai din masculi iar
femelele rămân mult timp acasă, din cauză că puii au o periodă foarte lungă de
dependență. Astfel rolul sexelor a
devenit mai distinct. Acest lucru se află în profundă contradicție cu firea
masculilor primatelor: cum să-și lase un mascul viril haremul de femele,
neprotejate timp îndelungat? Așa s-a ajuns la cuplu, la monogamie, la o legătură afectivă, la ”îndrăgostire”.
Cuplul nu este invenția primatelor, există cupluri la multe grupuri zoologice dar
maimuțele nu aveau așa ceva, ele aveau haremuri. Pentru noua comunitate de
vânători, cuplul rezolvă multe probleme majore: femela rămâne credincioasă
masculului (soțului) ei, care pleacă la vânătoare liniștit, nu se mai bate
pentru femele iar progenitura neajutortată, beneficiază de sprijinul ambilor
părinți, rivalitatea sexuală acută dintrte masculi e atenuată, se dezvoltă
spiritul de cooperare: și masculii mai slabi capătă un rol central, nu mai sunt
aruncați la periferie, cum se întâmplă la majoritatea primatelor. La atenuarea
aceastei surse de neînțelegeri se adaugă prezența armelor letale, care-i obligă
pe masculii vânători să reducă la maximum certurile.
Încă niște milioane de ani
ne mai trebuiesc pentru a deveni oameni. Până atunci rămânem doar niște maimuțe
goale. De ce și cum? Procesul de umanizare nu este complet încheiat: tot ce ni
s-a întâmplat până acum sunt modificări
biologice de bază, genetice, nu culturale.
Un om incult nu e încă om, e tot animal.
Trebuie să citească, să guste arta de dragul artei (știința e o parte a
culturii, există o artă a culturii și o știință a artei), să nu se gândească
numai la parvenirea animalică. Dar poate-i pretindem prea mult în acest moment.
Dacă activitățile noastre de bază –
hrănirea, teama, agresivitatea, sexul, grija față de pui - s-ar fi dezvoltat
prin mijloace culturale, nu genetice, le-am fi putut controla și adapta mai
bine formidabilelor progrese tehnologice; din păcate am ratat – progresul a fost exclusiv genetic
iar genetica are nevoie de milioane de ani ca să prindă din urmă cultura. Ce am făcut și facem noi în continuare, cu o
penibilă perseverență?: ne-am înclinat în mod repetat capul în fața naturii
nostre animalice și am admis tacit, existența fiarei complexe care se agită în noi. Iar dacă unul
se revoltă și spune lucrurilor pe nume, e executat fără milă. E greu, e
imposibil deocamdată, să facem societățile noastre să prospere, fără să se ciocnească
de cerințele noastre animalice fundamentale.
Marea denudare
Fosilele nu dau informații despre
piele și păr și atunci e greu de stabilit când s-a produs ”marea denudare”.
Trebuie să căutăm informații indirecte. De exmplu în fenomenul numit neotenie:
la naștere, puiul de cimpanzeu are corpul aproape lipsit de păr (are doar pe
cap) iar fața este destul de netedă și asemănătoare cu a omului. Care să fi
fost valoarea nudității, ca să merite
să fie selectată? O puternică infestare cu paraziți (căpușe, purici, gândaci),
dat fiind că acum locuiau stabil în aceeași vizuină? Există sute de specii de
mamifere de vizuină carte nu și-au lepădat părul. Unii spun că maimuțele
vânători se murdăreau atât de mult în timpul hrănirii încât au renunțat la
blană ca vulturii pleșuvi care-și bagă capul în hoituri, la penele de pe gât.
Alții spun că nefiindu-i frig decât noaptea când făcea focul, n-a mai avut
nevoie de blană ( pe vremea lui Mikluho Maklay papuașii umblau goi și făceau
focul sub hamac noaptea ca să se încălzească). Altă ipoteză este că înainte de
a fi vânător, omul a avut o fază acvatică și n-a mai avut nevoie de păr decât
pe cap, ca să se apere de soare; în sprijinul ipotezei sunt firele de păr
orientate spre șira spinării și grăsimea subcutanată ca a maiferelor acvatice.
Ipoteza cărții privind pierderea părului este o tendință socială legată de sexualitate: pielea nudă și fină a
femelelor fiind un important stimul erotic excitant, care cimentează cuplul. Ipoteza
cărții nu e și cea mai comună, aceasta fiind răcorirea; e adevărat că supraîncălzirea în timpul alergării după
vânat, e diminuată prin acoperirea pielii cu o peliculă generoasă de lichid
care se avaporă de pe membrele încordate și de pe trunchiul gol (mai ales că
numărul glandelor sudoripare a crescut) dar ipoteza nu rezistă: nici un animal
din câmp deschis, de mărimea noastră, nu și-a pierdut blana.
Concluzia până acum, ar fi că, în
pofida progreselor culturale care au luat-o mult înaintea celor genetice, în
adâncul sufletului nostru am rămas niște biete maimuțe. Nude. Despre care, un
zoolog are multe de spus.
