luni, 27 ianuarie 2014

Veneam din munți

1 nov. Parcă mă parașutez când ies la gheenă

 sau mai frumos spus, în logia nordică, fiindcă arțarii mei frumoși au fost mutilați: li s-au tăiat pletele iar plopul cel mare a fost retezat de la jumătate; plutesc pe deasupra unei lumi retezate, defrișate de tot ce se străduise să producă în materie de ascuns și de umbră, în decenii. Nu înțeleg de unde vine lăcomia de lup a lui Snegurică: imediat ce mă ridic, vine și îmi absoarbe cu tot corpul căldura corpului, exact cum fură mâncarea Frustei și mângâierile mele noaptea, când îl confund cu Ochi de Aur. Am făcut ordine în bibliotecă și am aruncat câteva cărți, fiindcă totul e aruncare, sculptură prin îndepărtarea vechiului, a prisosului. Așa s-a născut lumea și de aceea există moarte – un deșeu al fasonării artistice a lumii. Adrian Bejan de la Duke University e autorul teoriei constructale,  teorie opusă teoriei fractaliilor lui Mandelbrot. După Bejan, unele fluide curg mai ușor pe anumite căi de mai mare acces, fie că e vorba de aer, apă, sevă, sânge, fluxuri electrice sau calorice. Generarea configurațiilor de curgere e un fenomen universal, asta fiind teoria (legea) constructală; conform ei, natura nu distruge ci construiește ceea ce vedem: numele de fractal al lui Mandelbrot din ”Fractal Geometry of Nature vine de la frangere – a frânge, pe când teoria lui Bejan se bazează  pe a construi – construere.  O fracționare repetată la infinit, generează un obiect fractal dar dacă algoritmul se repetă doar de un anumit număr de ori, obiectul nu mai e fractal, devine euclidian: arborele pulmonar se ramifică doar de 23 de ori, arborii din pădure sau arborii  rețelelor hidrografice se ramifică de și mai puține ori. Plămânul desenează un arbore ca și curgerea apei în deșert. Vegetația este produsul configurației de curgere, ca și o rețea deltaică a unui fluviu. În jocul cu mingea, ”curgerea” ei dinspre o poartă spre cealaltă este facilitată sau frânată de jucătorii cu intenții contrare, ceea ce se întâmplă și în designul unei societăți globalizate.
  Dar ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma construirii? Trecutul se reconfigurează, se redistribuie în masa deșeului? Așa se spunea și despre vid și despre ADN ul ”parazitar”. Nu mai rămâne nimic în resturile acestei ”spălări” în mișcare? Mocanii extrag din zer tot felul de bunătăți. În zer e răspunsul tuturor întrebărilor, el păstrează amprenta brânzei; dacă e vreo brânză în a exista.


   2 nov. Timiș se pronunța Tamiș, înainte de sosirea

 slavilor, am citit într-un documentar despre Timișoara. Pare probabil, dacă ne gândim cum a devenit Mureșul, Maris. Numele de Timișoara poate să fi fost adus de la Timișul de Sus și Timișul de Jos, din Țara Bârsei, de unde au plecat ciobanii la iernat în Banat. Sextil Pușcariu în ”Brașovul de altădată”, afirmă că Tomoș se trage din Tămaș - trebuie să văd ce e cu Tămaș, Tomoiagă, Tomohaci. Alte cuvinte cu aceeași rădăcină sunt a tămădui, tămășag sau tălmășag (a glumi) și tămâie (thymanea în greacă). A tăia, tăiere, în latină e taliare. Tomografie îl conține chiar pe tomo. Pe monede găsite în cetatea Tomis, se află numele și chipul uni personaj considerat eroul fondator al cetății: se numea Tomoc sau Tomos. Cei mai mulți consideră că numele cetății provine de la Tomiris, cunoscuta învingătoare a și mai cunoscutului Cyrus - Jordanes scrie că Tomiris a întemeiat cetatea care-i poartă numele. Dar dacă Tomos a fost un strămoș al lui Tomiris? Deși nu știu cum ajung unii să explice diferite rădăcini și din ce limbă le traduc, citesc așa, ca o mică joacă inocentă, că Tomiris poate veni de la tomi care înseamnă belșug, bunăstare, că poate veni de la Istros Stomos - Gurile Istrului sau de la tomu: cruce (orice tăietură perpendiculară pe alta e o cruce), plus iris care înseamnă și strălucire și zeița curcubeului;  numele de Tomos putea fi dus în Dobrogea de un păstor transhumant, sau se putea naște pe loc,  în aceleași condiții și prin aceleași mecanisme ca Tomoș, în sudestul transilvan – biologii numesc asta convergență, fenomen pe care unii lingviști l-au adoptat în explicarea așa zisei uniuni a limbilor balcanice.  Tomoș e un cuvânt scurt dar mie intuiția îmi spune că e format din două părți. Cea mai interesantă explicație îmi pare a fi cea a rădăcinilor monosilabice (morfeme stem): consoane însoțite de diverse vocale: de exemplu, cu vocala a avem Ma, Ta, La, Ba, în care a este înlocuit ușor cu ă, o, e, i. Pe  îl găsim în ciune, pe te în stea, pe ti în sticlă și sticli, toate însemnând foc, lumină. Astfel Tomoș poate însemna și focul sacru al moșului. Faptul că tumșs în letonă, tamsus în lituaniană, tomaros în iliră și tāmas în sanscrită înseamnă exact invers, adică întuneric poate fi explicat ca antonim - înțeles inversat. La ta, din taur și tare – care înseamnă forță, e suficientă adăugarea unui ș înainte, ca să dea șters, știrb, sterben - a muri, sturm – furtună, în germană. Prin mici adaugări se nasc cuvinte noi: dacă la apă pui s înainte iese supă, dacă pui z iese zupe, dacă pui iese zăpadă, dacă adaugi un r la abu – iese abur – recunosc că e un joc al minții, căruia eu nu-i rezist. Acest țintar e jucat de medicul Lucian Iosif Cueșdean în Istoria antică a neamului românesc.
   Cuvântul verigă conține o monosilabă stem care pleacă de la consoanele v și r, între care se introduce o vocală iar diferitele cuvintele apărute, au acelaș sens: gaură, gol și (sau), modul de a fi create: a vârî, vârf, vierme (varma în massagetă sfredel), virgină, viril, verigă.
   Primul care a acreditat ideea momosilabelor stem purtătoare de înțeles a fost Hans Krahe (1949) care consideră că numele râurilor din Europa spun o poveste, că sistemul hirdonimic european este o limbă a locuitorilor malurilor de râuri. Ideea ne privește direct pe noi românii, cuvântul ruʼman traducându-se ”om de pe râu”. Dacă ar e un sinonim al lui rʼu (râu sau apă) atunci  armâni, arieșeni, arieni, argeșeni, sunt cu toții, locuitori ai râurilor. Cueșdean, cercetând limbajul metaforic al morfemelor stem a ajuns departe, în Punjab; mulți zic că e exagerat de departe dar eu ca naturalist nu neg nici teoria derivei continentelor nici formarea speciilor prin izolare geografică și nici evoluția organelor printr-un ”drum” în timp, cu păstrarea ”stofei” inițiale. Într-o viziune arealistică și istorică (asemănătoare cu ceea ce demonstrează speciile zoologice), e posibil ca româna vorbită în neolitic să aibe azi o copie fidelă în limba urmașilor massageților din Punjab. Cueșdean a studiat dicționarul Punjab English și a găsit 2000 de cuvinte care conțin nu numai rădăcini românești, ci și tulpini și frunze și fructe, pentru  că sute de cuvinte sunt mai curat românești decât cele din Europa latinofonă. Dacă Alexandru Macedon a creat în Punjab un spațiu macedonean (prin căsătoria a 10.000 de soldați ai lui cu indience), cu 400 de ani înainte de Traian și Decebal, de ce nu s-ar fi întâmplat asta și mult mai demult? Istoria se repetă.  Îmi place abisalitatea istoriei în care e destul loc dacă nu chiar o lege, pentru fenomene vijelioase și extrem de vaste și consider că un cercetătoe lipsit de curaj nu e un cercetător, ci o biată găină proastă. Altă rădăcină care duce la cuvinte ce definesc un gol și care-l conține pe r ca și verigă, sunt variantele lui bor: bortă, burtă, brocan, burduf. Aceste cuvinte nu pot proveni din bulgară unde nu găsim mai mult de 10 cuvinte cu bor (apud Cueșdean), pe când în română sunt 500. Bulgara nu este o limbă originală, cu rădăcini proprii și organicitate, nu își poate da singură explicații pentru orice, cum nu este nici franceza, cu o vechime de doar 200 de ani, născută din stâlcirea dialectului normand. Româna e mai mult decât o limbă, este un grai, în care totul e organic iar cuvintele prin miezul lor comun, pot fi răsucite în fel și chip și sensul rămâne.
   Iată variantele logic posibile după Mihai Vinereanu (2008) de formare a limbii române: 1. Origine latină cu 20% cuvinte latine și 80% împrumuturi; o astfel de ”creolizare” ar fi dus la alt aspect lexical, morfologic și sintactic, la pierderea completă a flexiunii morfologice, cum se observă în engleză, pe când româna are o morfologie foarte bogată atât la declinarea substantivelor cât și la conjugări. 2. Origine latină, cu doar 700 de cuvinte autohtone (tracodacice plus slave); acest procent insuficient ar fi avut aceleași efecte ca și acelea menționate mai sus. 3. Origine traco dacă, cu influențe latine, slave, și altele – varianta cea mai logică. Asemănarea cu latina este efectul fondului comun, traco italo celt, influențele fiind mai mult lexicale, fără efecte deosebite în structura morfosintactică. Chiar și elmentele latine sunt în majoritate introduse ulterior în română, dintr-un fond comun și altor limbi, prin intermediul bisericii creștine, ca elemente de civilizație sau categorii gramaticale închise, ca prepoziții, conjuncții, adverbe. Deci e probabil ca peste 70% să fie elemente lexicale tradiționale tracodace. La această concluzie s-a ajuns prin cercetarea a peste 100 de limbi, prin metoda prezenței / absenței lexemului echivalent în alte limbi indoeuropene. Astfel apă nu provine din aqua, pentru că are echivalente fonosemantice în persană ( ob), în paștună (obă), în sanscrită (apa), iar gol nu vine din slavul golŭ, ci este protoindoeuropean, pentru că există guolis – gaură, vizuină, în lituaniană, guoʼla – cuib, vizuină în letonă, goleos – gaură, groapă, în greacă și hollow – gol, găunos, în engleză.
  Există pericolul confuziilor omonimice și al falselor polisemii, după cum ilustrează George Rusnac în explicarea ertonată a numelui Moldova prin Moldava cu dava dacică, deși chiar noi avem cuvântul moldă iar nemții pe Mulde ambele înseamnând albie. Totuși, după mine, o concluzie statistică e greu de combătut.

   3 nov. După Herodot, regii traci îl venerau pe Hermes

pe care păstorii îl numeau Armes sau Sarmis iar după Densușianu, pe monezile vechi din Transilvania este figurat chipul regelui Arimus sau Armes; romanii îi numeau sarmați pe toți locuitorii Sciției europene, populații a căror divinitate tutelară era Sarmis. Numele românizat al lui Hermes ar fi Armeș, purtător de armă. Dar armele dacilor erau unelte (seceri, coase) transformate în arme. Falx dacica, la plural dacorum falcibus, erau, după Marcus Cornelius Fronto romphaea traco iliră, sabie curbă de 2 metri lungime și falx dacica, mai scurtă decât media; plus pumnalul curb și cu zimți, temuta sica.  
   Probabil că mocan vine de la bâta numită și moacă dar deocamdată n-am găsit multe despre acest cuvânt. Dicționarul numește mocan locuitorul român (cioban), din regiunea muntoasă. Există dansul mocănașul inspirat din viața pastorală în Moldova și Dobrogea dar și o horă numită mocănița soția mocanului  Am dat întâmplător, peste două nume de mocani Păcurariu și Turcu. Mocanii transhumanți numeau Dobrogea, Turchia și e probabil ca numele de Valea Turcului și muntele Turcu (1834 m) din zona Săcele, să fi fost dat de transhumanții îmbogățiți în Turchia – Dobrogea, care au devenit proprietarii acestor locuri fără ca numele să aibe legătură cu turcii otomani. Așa arată coaja mincinoasă a lucrurilor. Peste tot unde trăiesc ciobani de oi, găsim toponime cu ”de Sus și de Jos, Mare și Mic: Săticul de Sus și de Jos, Gârda de Sus, Tămașu Mare și Mic, Piatra Mare, Șura Mare, Piatra Mică - Valea Rea, Lupșa, Ursoaia ș. a. Păstorii au rămas legați de existența lor autohtonă, poate nu atât prin luciditate cât prin ceva visceral, propriu, numit tradiție (neuitarea trecutului). Ciobanii erau primordiali, nu  simpli: făceau artă din cioplitul lemnului și până și pe un antic clește de fierărie s-a găsit un fin ornament în formă de frunze. Ceramica cu picturi geometrice, florale, zoomorfe, demonstrează o incontestabilă dragoste pentru frumos. Erau și foarte muzicali.

   4 nov. Știi cum se numește ciobanul care și-a pierdut

   oile? Wireless! Cât mă costă tătăcuțele? – mă întrteabă Speologul pe care-l auzisem bocănind prin pod și apoi îl privisem cum se lasă să alunece ca un copil pe balustradă, până în ușa mea deschisă, ca să-și ia tigvele de care i-am scris pe wireless
- Nimic. O să mă plătești ca și până acum. În reviste. Cum să iau bani cuiva căruia-i plac tărtăcuțele?
- Îs faine. Zi-mi și mie ce sunt de fapt, dovleci sau castraveți?
- Cucurbitacee. Există muntele Curcúbăta în Apuseni.
- Zău, îmi spui tu mie? Am fost și pe Curcubăta Mare și pe cea Mică! Am văzut turme mari de oi și herghelii libere pe-acolo. Știi cum numesc moții ăia stânele? Mutături. La cel mult o săptămână, strunga e mutată ca să târlească alt teren
– Să-l târlească...
– Să-l îngrașe. Ce mai știi de tărtăcuță?
- Se mai numește tigvă, tâlv sau tâlfă. Tigva literar vorbind, e craniu sau țeastă, tâlvul e folosit la sacoaterea vinului din butoi prin aspirare; tâlvan e un om înalt, dar e și termen geografic:  Tâlva, în Banat, e o culme netedă, prelungă
- Am fost pe Tâlva Golețului. Deci e o singură specie?
- La noi sunt două: Lagenaria vulgaris și Lagenaria gourda. Cuvântul tikva există și în bulgară și în sanscrită.
- Zău? Păi nu e doar o plantă care crește pe vrej?
- Ba da, o plantă târâtoare, agățătoare, cu flori albe și fructe mari, gălbui la maturitate – tigvele; în unele locuri se numește lupoaică
- De ce?
- Asta o știu cel mai bine ciobanii care cunosc și lupii și buruienile