Maimuța
goală de Desmond Morris, Ed.
Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape, 1967:
9 ediții
moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod
abstract și înalt de principii
morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc
înrădăcinat și demult ”uitat” la care se
adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.
rezumat personal: animalul om văzut de un zoolog englez
Lupta la sân; râsul născut din
plâns
Sugarul de fapt luptă pentru aer, din cauza formei și consistenței mamelei,
neadecvată suptului. Sugarul se sufocă și este neajutorat deoarece sfârcul nu
pătrunde suficient de adânc în gura lui iar mamela globuloasă și voluminoasă îi
astupă gura și nasul. Tetina este mult mai lungă și nu continuă cu o emisferă mare, rotunjită, care-i crează probleme;
tetina e mai apropiată de aparatul nutritiv al femelei de cimpanzeu iar sânul
femeii nu este atât o mașină de lapte cu capacitate mărită, ci un mijloc de
semnalizare sexuală pentru mascul.
Copilul este foarte neajutorat
fizic: nici măcar nu-și poate ridica singur bărbia din piept când e întins pe
spate, decât după o lună de viață. Abia la 10 luni merge de-a bușilea și la 15
luni începe să pășească neajutat. Însă este rapid în vorbire: când începe să
meargă, rostește deja cuvinte simple. La 2 ani folosește 300 de cuvinte, la 4
ani 1.600, la 5 ani 2.100. Se pare că această rată uimitoare a învățării
provine din nevoia presantă de a comunica exact, în timpul vânătorii.
Vorbirea
grefată pe mârâieli, gemete, țipete instinctive, a crescut ca un zgârie
nori verbal. Sunete elementare sunt: mârâiala, geamătul, țipătul, scâncetul,
râsul, urletul, plânsul ritmic. Expresii instinctive sunt: zâmbetul, rânjetul,
încruntarea, privirea fixă, mimica de spaimă, mimica de supărare. Plânsul este
prezent de la naștere, zâmbetul apare la 5 săptămâni iar râsul și furia la 3 - 4
luni. Râsul a evoluat din plâns ca
semnal secundar. Ce ciudată este originea ancestrală a râsului! – o combinație
dintre plâns și gângurit! Când îi apare acel animal mare care îl sperie - mama,
copilul plânge dar imediat plânsul devine gângurit de recunoaștere a
protectorului lui esențial. Maimuța goală este o maimuță jucăușă și în faza
adultă și asta se datorează firii ei exploratorii: ea împinge în mod constatnt
lucrurile la limită, încercând să se autosurprindă, să se autoșocheze fără a se
răni și apoi semnalizându-și ușurarea prin hohote de râs molipsitoare.
Zâmbetul – cârlig
Orice contact social provoacă
teama, în cel mai bun caz o teamă ușoară. Zâmbetul reciproc îi asigură pe cei
implicați că amândoi se află într-o stare de ușoară neîncredere dar și de
atracție reciprocă. Sunt primate care se descurcă fără zâmbete, prin diferite
gesturi prietenoase dar zâmbetul pentru
noi este de o importanță uriașă, atât în copilărie cât și la maturitate. La
naștere, puiul de cimpanzeu se prinde strâns de blana mamei și stă acolo oră de
oră, zi de zi, săptămâni și luni de zile. Când se aventurează prima dată de
lângă ea, revine într-o clipă și se reagață instantaneu. Omul la naștere se află într-o postură mult
mai la voia întâmplării. Nu numai că suntem prea slabi pentru a ne agăța dar
nici nu avem de ce să ne agățăm.
Atunci țipăm până la epuizare pentru a atrage atenția mamei dar odată atenția
dobândită trebuie să facem ceva pentru a o menține. Un înlocuitor al agățatului
care s-o răsplătească pe mamă și s-o facă să vrea să stea cu noi, este
zâmbetul.
Explorarea; lipsa specializării
(știința născută din frică)
Maimuța goală de azi, nu acționeză așa cum se crede, după un cod abstract
și înalt de principii morale, ci după un set de întipăriri imitative, condimentat cu porniri instinctive ascunse cu grijă . Chiar și când este pusă în
fața unor idei noi stimulative, strălucit de raționale, bazate pe inteligență
pură, obiectivă, ea se agață de vechile prejudecăți și obiceiuri. Spre norocul
nostru, avem un antidot puternic contra acestei slăbiciuni inerente procesului
de învățare imitativă: dorința puternică
de a explora. De fapt e vorba de un echilibru care se crează între
rigiditatea produsă de dependența totală de repetiția prin imitație și
îndrăzneala exagerată, nechibzuită a spiritului explorator; astfel, cultura
noastră capătă un potențial fantastic pentru a prospera. De unde ni se trage
tendința de explora? Toate mamiferele (nu numai maimuțele) au un puternic
imbold de a explora dar numai pentru unele explorarea este mai importantă decât
alte chemări instinctuale. Diferența are
origini primare, în modul de hrănire, sau autoapărare, nespecializat sau specializat.
Dacă furnicarul și koala își au furnicile, respectiv frunzele lor de eucalipt,
n-au de ce să se preocupe prea mult de complexitatea lumii lor înconjurătoare.
La fel, porcii spinoși, ariciul sau sconcsul, se pot deplasa nepăsători față de
dușmani, pe când mamiferul neînarmat trebuie să fie mereu în alertă. De ce
există mamifere nespecializate, oportuniste? Pentru că în cazul unei modificări
majore a mediului, specializatul rămâne fără sursă de hrană sau cade păradă
unui animal mai puternic. După ce a fost
forțat să facă modificări majore în structura lui genetică, îi va fi greu să se
întoarcă la ronțăit sau la insecte în cazul furnicarului sau al lui koala. Dacă
un ucigaș cu colți puternici își dezvoltă capacitatea de a sfărâma ghimpii
porcului spinos, el devine o pradă ușoară și va dispăprea fără nici o șansă. Oportunistul are o existență dură, nesigură,
dar se adaptează prompt la orce schimbare a mediului. Ia-i mangustei
șoartecii și ea trece la ouă și melci. Ia-i maimuței fructele și alunele și ea trece
pe rădăcini și lăstari. Dintre toate animalele nespecializate, maimuțele sunt
cele mai oportuniste, s-au specializat în nespecializare. Și acesta este doar
un aspect al evoluției sale neotenice: toate
maimuțele tinere sunt curioase dar tendința diminuează pe măsură ce
devin adulte. La om, curiozitatea infantilă crește și se extinde în anii
maturității. E curios cum nobila și dezintertesata preocupare științifică
umană, provine de fapt din frica de a nu
ști să ne descurcăm pentru a supraviețui: de a găsi hrană și de a ne apăra.
Investigarea permanentă, nemulțumirea față de cât cunoaștem, a devenit cea mai
importantă stratagemă a supraviețuirii speciei noastre.
Jocul la cimpanzeu și la om
Recunoaștrerea semnelor
grafice. Atracția spre noutate
(neofilia) este contracarată de frica de ceva nou și periculos (neofobie). Dar
dacă eviți noul, nu-l poți cunoaște. Spre norocul speciei noastre, există
întotdeauna adulți care-și mențin
curiozitatea și inventivitatea juvenilă și prin ei, populațiile au o
șansă de a progresa și spori numeric.
Puii de cimpanzeu nu seamănă numai fizic cu copii ci sunt la fel de fascinați
de jucării: le aruncă, le sucesc, le lovesc și le dezmembrează în bucăți,
inventează jocuri simple, în care cimpanzeii ne sunt superiori datorită
musculaturii mai dezvoltate. Dar în curând cimpanzeii pierd teren: nu se pot
concentra, nu pot comunica părinților tehnicile ingenioase pe care le
descoperă, creierul nu ține pasul cu dezvoltrea corpului. Se dă ca exemplu
evoluția comparativă în explorarea
grafică: și puii de cimpanzeu sunt la fel de tentați să exploreze posibilitățile
vizuale ale urmelor lăsate pe o foaie albă de hârtie; la un an și jumătate,
copilul lovește creionul de hârtie producând un zgomot dar rămâne și o linie pe filă , ca premiu
vizual neșteptat; prin repetare, fila se umple de linii mâzgălite în toate
direcțiile. La doi ani mâzgăleala în toate direcțiile se face apăsat, sigur,
hotărât, cu avânt. La trei ani copilul începe să simplifice mâzgăleala și să
deseneze cruci, cercuri, triunghiuri, pătrate iar de jur împrejurul paginii
linii șerpuite pornesc dintr-un punct și se întorc de unde au plecat, închizând
un spațiu: linia devine contur. La 3,5 – 4 ani, la copil semnele sunt incluse
într-un contur – o cruce înconjurată de un cerc, un X într-un pătrat dar
cimpanzeul rămâne în urmă, la etapa de dinainte. Un cerc marcat prin două linii, una verticală
alta orizontală, poate face și puiul de cimpanzeu dar dacă desenul precedă
primele reprezentări picturale la copil, cimpanzeul nu depășește faza. Ceea ce
se întâmplă în interiorul cercului este că din câteva linii și pete, o figură începe să-l privescă pe copil din
interiorul cercului iar de la experimentarea abstractă se ajunge la o
figură cu ochi și o gură așezate acolo unde trebuie și aceasta este revelația recunoașterii (chipului uman).
Ulterior se adaugă păr, urechi, nas și peisaj: flori, case, animale. De fapt,
perfecționarea portretului durează 10 ani, timp în care trăsăturile se
ordonează: apar cercuri pentru ochi, o linie orizontală pentru gură, 2 puncte
sau un cerc pentru nas. Fața este cea
mai perceptibilă și mai captivantă parte a mamei.
Prin alungirea unor fire de păr care pornesc direct din cercul chipului se
figurează brațele și picioarele cărora li se pot figura câte 5 linii radiare
pentru degete. Prin încercarea
diverselor forme, combinații, imagini
diversificate, structuri și culori mai complexe, se ajunge cu timpul la acea
reprezentare fidelă a lumii înconjurătoare care este pictura. Acțiunea de a picta a puiului de cimpanzeu și a omului era
un act al descoperirii, al invenției, al testării posibilităților de variație a
graficii. Ea nu cerea nici o recompensă, fiind o recompensă în sine, a jocului de dragul jocului. Ulterior jocul a
fost absorbit de intersul comunicării sociale și abia după apariția fotografiei
pictura și-a recăpătat caracterul explorator. Toți artiștii sunt niște
exploratori ai posibilităților. Scrisul este o derivație formalizată a pictatului.
Prelungirea jocului.
Emisia sonoră (vorbirea) la cimpanzei e ca și inexistentă dar e prezentă percuția: puii bat din picior și din
palme, iar adulții dau adevărate reprezentații în reprize prelungite de bătăi
de tobe în comun: lovesc ceva (trunchiuri de copaci sau bușteni goi pe
dinăuntru) țipă și rup vegetația. Percuția e cea mai veche formă a expresiei muzicale.
Comunicarea verbală s-a născut din transformarea mormăielilor și chiotelor
ancestrale. Vorbirea simbolică complexă e cea care a dus la posibilitatea de a
ne juca cu gândurile. Secvențele de cuvinte cu rol inițial pur aplicativ, au
devenit în timp, obiecte ale unui joc estetic. În ce privește mișcarea, cimpanzeii se leagănă
și țopăie ritmic iar noi avem dansul, sporturile și gimnastica. Din punct de
vedere strict biologic, desenul, pictura, sculptura, muzica
instrumentală și vocală, dansul, gimnastica, vorbirea și scrisul sunt fie prelungiri în viața adultă ale modelelor de
joc infantil, fie impunerea
regulilor jocului asupra sistemelor informaționale și de comunicare ale
adulților. Ce ciudat! Seriozitatea adulților este condusă din umbră de regulile
jocurilor puerile! Care sunt aceste reguli? Pot fi formulate astfel: 1. Să
cercetezi necunoscutul până când devine cunoscut, 2. Să impui repetiția
periodică a ceea ce este cunoscut, 3. Să variezi această repetiție în cât mai
multe feluri, 4. Să selectezi dintre variante pe cele mai satisfăcătoare și să
le impui în dauna celorlalte, 5. Să le combini și să le recombini
între ele, 6. Să faci toate
acestea doar de dragul de a le face, ca scop în sine.
Știința și tehnologia s-au
dezvoltat ca instrumente necesare supraviețuirii: lupta a produs armele, hrana
a creat agricultura, cuibul agenerat
arhitectura, durerea a dezvoltat medicina. E interesant că după dezvoltarea
tehnologiei, instinctul explorator pur
a invadat și domeniul științei. În cercetarea științifică omul își folosește
imaginația la fel cum face artistul. Animalele nu fac explorare de dragul
explorării ci e produsă de satisfacearea poftelor primare, în explorarea pură,
rezultatul util e ceva secundar. În artist ca și în cercetător se dă o luptă
între atracția noului șiu tendința de a ne menține în siguranța vechiului. E un
echilibru instabil între atracții contrare: dacă nu tânjim după schimbare și
noutate vom sta pe loc dacă ne aruncăm cu capul înainte fără frică de nou putem
sfârși în dezastru. Această stare conflictuală poate explica fluctuațiile modei
(îmbrăcăminte, coafură, automobile) și nu este un fenomen minor ci este însăși
baza întregului nostru progres cultural. Pentru puiul de mamifer și copil,
hârjoana, jocul, comunicarea cu semenii în faza timpurie, sunt esențiale mai
târziu. Reiese că sunt două faze: una timpurie interiorizată și una târzie,
exteriorizată, succesul ultimei depinzând de prima; dacă în prima copilărie
indivizii sunt izolați, ca dulți sunt atinși de un comportament antiexplorator, retrași social, robi ai unor
stereotipii și ticuri din care enumăr
câteva observate la maimuțe: se scutură, se leagănă, dau din cap. Se sucesc,
sar, își încleștează și descleștează mâinile, își sug degetul, sese ciupesc, se
înțeapă, lovesc sau rostogolesc ritmic obiecte, au o mimică cioudată. Repetarea
obstinată a unor acțiuni este refugiul lor într-un comportament hiperfamiliar
de spaima mediului și contactelor înspăimântătoare, este o cramponare de ceva
cunoscut foarte bine. Cam pe aici se încadrează și plictiseala: neavând șansa
de putea explora ceva, ne autoexprimăm prin stereotipii ritmice. Îngrădirea
socială ne transformă pe toți în animale dintr-o uriașă, totală, grădină
zoologică: elefanții captivi dau din cap ore în șir, masculii unor maimuțe
mimează o masturbare în gol cu mâna dar fără atingerea penisului, femelele își
sug sfârcurile, puii își sug câte o labă, altele își mușcă propriul corp sau
își smulg părul – toate astea, de plictiseală. Iar dacă noi recunoaștem că
suntem încă totalmente animale și ne-am proiectat grădinile zoologice atât de
asemănătoare cu orașele n-ar trebui să ne mai mirăm de plictiseala și
ciudățeniile noastre. Ar trebui să fie o lecție pentru noi privind importanța
colosală a unui echilibru între tendințele exploratorii și cele neofobe, temătoare de nou, de joc și de libertate.
