”La o bere cu băieții” (comportamentul de
hrănire)
Când am devenit ucigași, în
materie de hrană am luat ce era mai bun de la ambele regnuri: la bază suntem
fructivori dar la fel de aproape de bază suntem și carnivori, nu ne mai putem
desprinde de hrănirea cu carne. Tot vânătoarea e cheia înțelegerii dogmelor de
hrănire cărora le suntem încă vasali. Deși comportarea în hrănire a maimuței
goale pare una din cele mai schimbătoare, oportuniste și influențabile, ea are
în substrat principii biologice de bază ale speciei. Șabloanele ancestrale de
culegere a fructelor, au devenit unele de ucidere a prăzii în comun. În primul
rând s-a mărit distanța dintre mese;
nu se mai ciugulește tot timpul, hrana trebuie urmărită, vânată și transportată
de la distanță, uneori timp îndelungat, astfel au apărut mesele rare și consistente,
specifice carnivorelor; aceste modificări s-au instalat într-un timp foarte
îndelungat, de aceea azi, cu toate progresele din zootehnie și agricultură, am
rămas fideli acelor obiceiuri îndepărtate în timp. Aceste progrese i-au lăsat
pe masculi fără rolul lor principal de vânători. Cum compensează această
frustrare? Ducându-se ”la lucru”. Munca a înlocuit vânătoarea dar păstrează
trăsăturile ei: implică o deplasare regulată la ”terenurile de vânătoare” –
activitate predominant masculină, care le dă șansa interacțiunii, a
activităților de grup, asumarea riscului și strategii planificate. Pseudovânătorul
dă lovituri financiare dure, e ”nemilos” în afaceri, cei tineri se grupează în
găști de multe ori prădătoare, au trăiri emoționale de solidaritate masculină,
sunt animați de loialitate de grup, poartă insigne, ecusoane, practică
ceremonii de inițiere; unisexualitatea acestor grupuri neavând legătură cu
homosexualitatea sau cu sexul în general – aici acționează străvechiul spirit
de cooperare în grupul de vânătoare. Faptul că femelele au de cele mai multe
ori resentimente față de plecarea de acasă a masculilor la ”întâlniri cu băieții”, este o greșeală a lor:
aici nu e vorba de neloialitate față de familie ci de modul actual de exprimare
a tendinței milenare a masculilor speciei de a alcătui grupuri de vânătoare.
Este o tendință la fel de fundamentală ca și cea de formare a cuplurilor și ele
sunt evident în strânsă legătură. Munca a înlocuit vânătoarea dar unele forme
primitive de manifestare a acestui impuls perisită încă sub forma vânătorii
sportive. Unii văd în doborârea prăzii motivația de eliminare a rivalilor dar
în realitate se desfășoară conform regulii jocului
vânătorii, în care prăzii i se acordă o șansă, un handicap autoimpus al
vânătorului (care ar putea folosi de exemplu mitraliere sau elicoptere).
Vânătoarea este concepută ca un mare joc de noroc, jocurile de noroc stilizate
de azi, fiind îndeletniciri predominant masculine. În vânătoarea numită ”muncă”,
momentul uciderii este doar un triumf simbolic, fără violență fizică, impulsul
de a ucide fiind considerabil modificat.
După urmărire și ucidere ajungem
la masa propriu zisă. Azi nu mai mestecăm tot timpul, nu servim gustări la
intervale mici, pentru că nu mai suntem primate tipice – evoluția noastră
carnivoră ne-a modificat tot sistemul – deși azi ne-ar fi ușor să mâncăm puțin
și des, rămânem fideli meselor rare și copioase. O întrebare ar fi și de ce
încălzim mâncarea? Ca să o aducem la temperatura prăzii abia ucise? fiindcă
avem dinți prea slabi (dar încălzim și supa), sau pentru a îmbunătăți aromele? Carnivorele
înfulecă, înghit hrana pe nerăsuflate dar primatele sunt foarte sensibile la arome. Pe limba omului există 10.000 de papile
gustative; cu vârful percepm dulcele, cu
laturile acrul și cu rădăcina amarul dar de fapt nu gustăm ci mirosim hrana, aromele difuzează în
cavitatea nazală și se dizolvă pe membrna nazală. Preferința pentru dulce e
specifică primatelor și străină carnivorelor iar dieta variată a omului provine de la primate. Macacul japonez
consumă 119 specii vegetale, plus insecte și ouă. O dependență exclusivă de
carne ar crea omenirii probleme cantitative iar o hrană bazată numai pe recolte
ar fi periculoasă din p.v. calitativ – dieta exclusiv vegetariană produce
specimene slab dezvoltate fizic. Populațiile cele mai viguroase și mai
sănătoase au o dietă echilibrată, ca și îndepărtații noștri strămoși vânători.
Lipsa blănii și apariția vorbirii
Curățarea blănii este importantă:
la păsările mici, menținerea curățeniei penajului este o chestiune de viață și
de moarte: penajul îmbâcsit nu le permite să-și ia zborul pe loc pentru a scăpa
de dușmani, nu le-ar menține temperatura ruidicată, de aceea ele se scaldă și
se ciugulesc, se scarpiă ore întregi. Și
maimuțele își fac de lucru în permanență prin blană, ciugulesc gunoaie, resturi
de piele, pe care le gustă și le mănâncă. La toate ființele, locul de contact
cu mediul are parte de un tratament aspru dar pielea nu se uzează și nu se rupe
grație regenerării și curățării permanete. Spre deosebire de cele mai multe
vertebrate care folosesc pentru scărpinat picioarele din spate, maimuțele
folosesc mâinile cu care ajung cam peste tot în afară de cap unde trebue să
acționeze orbește; de aceea ele prtactică o curățire socială, prin ajutorare
reciprocă prietenească.
Invitația la îngrijire se face
printr-o mimică specială, semnalizându-și intențiile printr-un plescăit urmat chiar și de scoaterea
limbii după fiecare plescăit. Cel ce acceptă invitația ia o atitudine relaxată,
oferindu-și anumite părți așle corpului. Plescăitul accelerat, repetat,
exagerat a devenit un semnal prietenesc care cu timpul a căpătat mai mult o
motivație socială decât cosmetică. De obicei subordonații practică această
invitație pentru a domoli agresivitatea celui dominant dar și dominanții care
vor să calmeze un subordonat speriat plescăie la el comunicându-i că nu e
agresiv în pofida aurei lui dominante. De exemplu o femelă dominantă dar fără
progenitură, dacă vrea să se apropie de un pui străin ca să-l alinte, ea îi
plescăie și dacă e acceptată, îl îngrijește cu delicatețe.
La maimuța goală apare din nou
problema lipsei părului: dacă nu ai păr nu ai ce curăța și nici motiv de
plescăială. Plescăitul în vederea curățării blănii a fost înlocuit cu zâmbetul dar acesta fiind insuficient, s-a
apelat la vocalizarea verbală. Asta e
chiar foarte tare! Modelul comportamental
al vorbirii se pare că a apărut din nevoia crescândă de schimb de
informații. Vocalizarea verbală s-a dezvoltat din vocalizarea nonverbală, fenomen comun, larg răspândit în lumea
animalelor. Pentru mamifere sunt tipice mârâielile și țipetele stridente. Din ele s-a dezvoltate o serie mai complexă
de semnale sonore învățate – combinarea și recombinarea acestor unități vocale a stat la baza a ceea ce
putem numi vorbirea informațională,
metodă care a permis strămoșilor noștri să facă referire la obiectele din
mediu, la timp (prezent, trecut, viitor); mai există încă trei tipuri de
vorbire: vorbirea afectivă în care de
exemplu se răcnește cu cuvinte: m-am rănit, mi-e frică, sunt furios!, vorbirea exploratorie - o vorbire în joacă, de dragul vorbirii, o
vorbire estetică; așa cum pictura adevenit din mijloc de transmitere a
informațeiei mijloc de explorare, toat așa vorbirea poetică a urmat acelaș drum
pe care a mers și pictorul; al patrulea mod de vorbire este vorbirea de întreținere, fără scop
informațional: nu face schimb de date, nu dezvăluie stări sufletești, nu
produce o plăcere estetică – atunci care este rostul sporovăielii? Susține continuarea zâmbetului de salut,
menține coeziunea, înlocuiește îngrijirea socială, ne permite să ne expunem mai
mult unii altora, ceea ce conduce la o prețioasă sudură și prietenie de grup.
Noi și
celelalte animale
În ce privește substratul mai adânc
al dragostei noastre pentru animale, când nu rezistăm tentației de a mângâia
blana unei pisici, ne manifestăm vechiul impuls de îngrijire socială a
primatelor care aveau păr, iar noi l-am pierdut. Părul nostru de pe cap se
bucură de mult mai multă atenție decât ar impune igiena, are conotații sexuale
și de aceea el este manipulat de profesionjiști, persoane străine, disociate de
tribul cunoscuților. Au fost făcute sondaje mai în profunzimea realațiilor
(filiațiilor noastre psihologice) ancestrale cu animalele, efectuate pe copii: un studiu al preferințelor
copiilor între 4 și 14 ani s-a făcut pe un lot de 80.000 de copii britanici.
Dintre toate speciile zoologice, 97,15% dintre copii au preferat mamiferele iar
dintre acestea pe primul loc este maimuța (cimpanzeul), urmate de cal, panda,
urs, elefant, leu, câine. Toate aceste animale au păr, contururi rotunjite, au
fața aplatizată, au mimică, au poziție în majoritate verticală. Este o reflectare egoistă a
noastră. Pe de altă parte copii mici preferă animalele mari în care-și văd părinții
(figuri protectoare) iar copii mari le preferă pe cele mici ca substitut al copiilor - pe măsură ce cresc,
ei intră în competiție cu părinții și se văd pe sine ținând ei înșiși situația
sub conbtrol – copilul cu o ciudată precocitate devine părinte simbolic. Calul
în schimb este preferat de fete în perioada instalării pubertății. Calul este
în esență un animal puternic, musculos, dominant, care se încalecă și se călărește, având se
pare o puternică implicare sexuală: călărirea constă într-o lungă serie de
mișcări ritmice, cu picioarele larg depărtate, în contact strâns cu corpul animalului.
În mod ciudat preferințele pentru cal și pentru maimuțe scade după pubertate.
Odată cu dezvoltarea conștiinței sexuale
la adolescență, crește nevoia de
intimitate iar popularitatea calului diminuează în loc să crească; la fel,
maimuțele au organe genitale supărător de pregnante atât la femele cât și la
masculi - motiv de stânjeneală.
Animalele cele mai urâte sunt
șarpele și păianjenul, primul fiindcă este subțire și murdar iar celălalt e
păros și agățător. Șapele considerat de mult timp simbol falic, reprezintă
sexul inoportun dar fiindcă îl urăsc și copii de la patru ani, aceasta se pare
că este o aversiune înnăscută, pe care o au și cimpanzeii, gorilele,
urangutanii, având o importantă valoare în supraviețuire. Legat de păianjeni,
repulsia crește spectaculos la fete în perioda pubertății. Părul de pe corp
este o caracteristică fundamental masculină iar apariția lui pe corpul unei
fete tinere are o semnificație neplăcută (inconștientă) mai mare la o fată
decât la un băiat.
Există 7 vârste ale reactivității
interspecifice: faza infantilă: total
dependenți de părinți, reacționăm puteric la animale mari, simboluri ale
părinților, faza infantil-părintească
: intrăm în competiție cu părinții și agreăm animalele mici ca înlocuitori ai
copiilor noștri (e faza când ne place să avem un animal în casă), faza obiectiv preadultă: interesul explorator
(științific și estetic) îl domină pe cel simbolic (vânăm gândaci, facem
colecții de flutrui, privim la microscop), faza tânărului adult: animalele cele mai importante sunt membrele
sexului opus din specia noastră, celelalte specii pierzând teren în ochii
noștri; faza adultului părinte: animalele
pătrund din nou în casa noastră ca animale pentru copii noștri, faza postpărintească: animalele înlocuiesc
copii care au părăsit căminul (la dulții fără copii începe mai devreme), faza senilă: atenția e mărită pe speciile pe
cale de a fi exterminate; ele trebuiesc salvate fiind pe cale de dispariție ca
și individul senil – grija afectivă de a le salva de la pieire reflectă dorința
de a-și spori propria supraviețuire. Și motivele științifice și estetice sunt
perfect valabile: suntem o specie acut exploratorie și am pierde o sursă
prețioasă de cercetare.
Factorii economici în conservarea
naturii (protejarea speciilor pe cale de dispariție ca sursă de a juta
populațiilor sărace) sunt valabili pe termen scurt; pe termen lung situația
pare sumbră: când densitatea speciei noastre va crește prea mult, nu va mai
rămânea loc pentru animale. Vom fi obligați să ne hrănim exclusiv vegetarian
sau chiar sintetic. Dacă nu vom distribui cumva în spațiul cosmic povara, sau
nu vom reuși să ținem sub control numeric creșterea populației globului, într-un viitor nu prea îndepărtat va trebui
să înlăturăm toate celelalte forme de viață animală de pe pământ. Altfel
spus, în fiecare colțișor al globului
va fi tot atâta aglomerație câtă este astăzi într-un mare oraș.
Concluzie
Autorul recunoaște că a insultat
în mod deliberat omul numindu-l maimuță goală. Dar..să nu uităm că în ciuda
marilor noastre progrese tehnologice suntem încă în foarte mare măsură un
fenomen biologic simplu, niște animale umile, supuse legilor fundamentale ale
comportamentului animailc. E greșit să ne complacem în ideea că e ceva special
cu noi, că suntem o excepție și nu vom dispărea și noi, făcând loc pentru
altceva.
Să ne păstrăm simțul măsurii și
să ținem cont de ceea ce se întâmplă imediat sub aparențele vieții
noastre. Suntem flexibili dar nu suficient încât să ne remodelăm felul de
viață ca să facem față supraaglomerării, stresului, pierderii intimității și a
libertății de acțiune. Autorul nu crede că vom reuși să trăim ca niște furnici
uriașe, că ne vom putea controla suficient agresivitatea, teritorialitatea,
impulsurile sexuale, tendința de fi părinți, devenind maimuțe de incubatoare –
natura noastră animalică necizelată nu va admite niciodată așa ceva. Trebuie să
încercăm să ne croim progresele oportunist inteligente după cerințele noastre
fundamentale, fără a nega moștenirea din trecutul evolutiv.
Dacă nu vom face asta,
”impulsurile noastre biologice se vor aduna tot mai mult, până vor rupe barajul
și întreaga noastră existență elaborată, va fi măturată de torent. ” Brrrr! (un
sunet de maimuță goală).
