( Maimuța goală de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202
pag. The naked ape, 1967:
9 ediții )
animalul om, văzut
de un zoolog englez (rezumatul meu)
moto : De multe ori
ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de principii morale, când în realitate
ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult ”uitat” la care se adaugă pornirile noastre
instinctive, ascunse cu grijă.
Agresivitatea; tiranul și liderul
Animalele se luptă între ele din
două motive: pentru a-și stabili dominația într-o ierarhie sau pentru a-și stabili drepturile asupra unei porțiuni de
teren. Unele sunt numai ierarhice,
altele numai teritoriale, altele și, și.
Noi din păcate suntem și, și, adică istoria
noastră naturală ne-a dotat cu o sursă dublă de agresivitate. De la primate
care nu sunt teritoriale dar sunt ierarhice, am moștenit ”ordinea de ciugulire” (termen discutat prima
dată la puii de găină) – există un tiran al grupului care-și exercită rolul
minut de minut, pentru ca grupul să rămână împreună. Tiranul
grupului este cel mai îngrijit de ceilalți, cel mai ferchezuit, mai bine
hrănit și mai sexy. Dar nu toate maimuțele au tirani violent dictatoriali,
există și tirani benigni, toleranți,
de exemplu la gorile, unde masculul
dominant își împarte femelele cu masculii inferiori ierarhic, e generos când
grupul se hrănește și nu se impune decât când apare ceva ce nu poate fi
împărțit, la revolte și încăierări. Dar acest sistem a trebuit să fie schimbat
când omul devenit vânător a fost obligat să-și apere căminul, teritoriul care
fiind apărat în grup, liderul și cei puternici trebuind să țină cont și de
părerile celor slabi – această ierarhie
blândă este un început de democrație.
Mecanismul
nervos și fiziologic al agresivității este controlat de sistemul simpatic care pregătește corpul pentru
acțiunea violentă (el pare a spune: ești gata de acțiune, mișcă-te!) și cel parasimpatic
care spune: ia-o încet, păstrează-ți resursele. În mod normal organismul
ascultă de ambele sisteme și-și menține echilibrul dar în caz de mare pericol
ascultă numai de cel simpatic, când adrenalina părtunde în sânge și acționează
drastic asupra inimii, tensiunii, viscerelor (digestia încetează), rectului,
vezicii, respirației, zahărului din
sânge, etc. De cele mai multe ori însă, lupta nu se dă, devine un ritual iar toată pregătirea este oprită
de sistemul parasimpatic. Dar contramandarea bruscă a luptei are un recul
violent: sângele retras prea repede din creier poate da leșin, paloare sau
îmbujorare, defecație, urinare necontrolată, etc. Ridicarea agresivă a părului
a dus la dezvoltare unor regiuni specializate – coamele. Atacul urmat de retragere a creat dansurile de luptă; acțiunea
contradictorie a celor două sisteme e comparabilă cu niște cai loviți cu
pintenii și struniți din frâu. La om care nu are păr, tenul palid e agresiv și periculos iar cel roșu arată o agresivitate
strunită. La om, fața agresivă seamănă cu a tuturor primatelor iar cea
zâmbitoare îi este specifică. Fiind o specie înarmată cu arme letale, semnele
de aplanare s-au dezvoltat.
De la ghemuit și scâncet provin: înclinarea, îngenuncherea, prosternarea,
mișcări care scad dimensiunea corpului în fața individului dominant. Interesantă
este originea salutului militar: ridicarea mâinii pare un gest
agresiv (ridicarea mâinii pentrui a lovi) dar palma care este deschisă și arată
spre cap sau caschetă – este o modificare a scoaterii pălăriei care poate fi
foarte înaltă (joben sau coif) și deci duce la micșorarea înălțimii corpului. Întinderea mâinii provine probabil din
gestul cimpanzeilor care întind mâna spre a fi mușcată. La om strângerea mâinii arată egalitate dar
când diferența de rang e prea mare se apelează la sărutarea mâinii (în biserică). Femela de om nu-și mai expune dosul
pentru a diminua agresivitatea masculului dar profesorul care-și biciuie ritmic
elevul imită penetrările ritmice ale masculului dominant - ritual copulator
ancestral cu rol calmant la primate. Aceste gesturi de remotivare sunt gesturi criptosexuale: de exemplu prin darea
pantalonilor jos se poate urmări înroșirea feselor.
Pentru a ne ține în frâu neliniștea apelăm la gesturi banale de
refulare de tip primitiv: mutăm un obiect de colo colo, ștergem ochelarii
curați, aprindem țigară de la țigară, ne scărpinăm în cap, ne roadem unghiile,
ne scobim în urechi, ne lingem buzele, ne frecăm bărbia – ne concentrăm atenția
asupra unei singure zone ignorându-le pe toate celelalte și toate problemele.
Dacă putem minți ușor prin cuvinte, nu putem minți prin șabloane agresive sau
de supunere. Mincinoși de profesie sunt actorii
care toată viața lor și-o dedică perfecționării minciunii prin atitudine
(limbajul gesturilor). Dacă actorii sunt nu numai plătiți dar și adorați pentru
acest talent, politicienii folosesc abuziv minciuna fără a fi socialmente
autorizați să mintă. E nostim studiul aplicat de autor în cazul
comportamentului față de polițaiul care te-a oprit în trafic. Faptul că
majoritatea celor prinși cu o încălcare minoră a regulilor reacționează violent
clamându-și nevinovăția obligându-l pe polițai să contraatace. Dacă iei o
atitudine spășită, umilă, polițaiului îi va fi greu să-și înfrângă sentimentul
de micșorare a agresivității: dacă te arăți prost, inferior, îl pui pe polițai
într-o poziție dominantă imediată din care îi va veni greu să atace. Aici
vorbele nu sunt suficiente, trebuie să-ți dovedești teama și supunerea și prin
gesturi: cobori imediat din mașină (îți abandonezi teritoriul, poziția șezând:
nimeni nu stă jos dacă regele e în picioare) și te apropii de el dar nu drept
ci aplecat de spate, cu capul lăsat, arătând de-a dreptul prăbușit, privești în
lături neliniștit, îți frămânți mâinile sau faci alte mici gesturi de
autoîngrijire ”reflexă” care chipurile, îți alungă teama.
Dacă metodele de a evita lupta
eșuează și siutuația se deteriorează până se ajunge la contact fizic, maimuțele
și copiii foarte mici (sugari complet neînarmați) folosesc dinții și
mușcăturile iar omul mâinile cu care apucă și strânge sau lovește cu pumnii
strâși. Ca armă artificială primară, cimpanzeii apucă și lovesc cu o creangă
iar omul cu un băț sau o piatră. Prin îmbunătățirea simplă a formelor acestor
obiecte, acțiunile de aruncare și lovire se amplifică prin împungere,
înjunghiere, tăiere, retezare. Următorul mare pas în cadrul metodelor de atac a
fost mărirea distanței dintre
atacator și dușman ( și acest pas a fost dezastruos pentru omenire): sulițele
acționează de la distanță dar bătaia lor e prea scurtă; săgețile bat mai
departe dar sunt imprecise; tunurile măresc disatanța în mod dramatic, bombele
aruncate din cer acoperă un domeniu mult mai mare iar rachetele sol-sol poartă
”lovitura” chiar mai departe – astfel rivalii, în loc să fie înfrânți, sunt
distruși fără discriminare. Dar în interioruil speciei, la nivel strict
biologic scopul este supunerea și nu uciderea dușmanului: în lupta biologică
dușmanul înfrânt fie că fuge, fie că își recunoaște înfrângerea și în acel
moment confruntarea agresivă se încheie. La distanța la care se dau atacurile
moderne rezultatul este o ucidere în masă într-+o proporție nemaiîntâlnită la
vreo altă specie. Dacă loialitatea
născută din nevoia de ajutorare reciprocă în timpul vânătorii a fost utilă,
când ea a devenit ”loialitate în luptă” s-a întors împotriva noastră...și așa
s-a născut războiul. În mod ironic, tocmai evoluția acestui impuls (pozitiv),
adânc înrădăcinat de a ne ajuta semenii a fost cauza principală a marilor orori
ale războiaelor, cel care a creat bandele, gloatele, hoardele și armatele. Ceea
ce vrea animalul este să se apere nu să ucidă, scopul agresivității este
dominația nu distrugerea și în esență nu părem să ne deosebim de alte specii.
Dar s-a întâmplat ceva nefericit: combinația vicioasă dintre marea distanță la
care se poartă lupta și spiritul de cooperare în grup a făcut ca scopul inițial
să fie estompat: în loc să se urmărească dominarea dușmanului se urmărește
ajutorarea camarazilor; chiar dacă dușmanul e înclinat să-și domolească
agresivitatea într-o confruntare directă acest lucru nu mai poate fi valorificat
– această turnură nefericită pe care au luat-o lucrurile ar putea duce la
dispariția rapidă a speciei. Iată câteva remedii discutate pentru revenirea la
valoarea semnalelor directe de domolirea a gresivității: 1. dezarmarea reciprocă severă și revenirea
la arme cu efect limitat, individual, ce poate fi monitorizat, 2. depatriotizarea (eliminarea
sentimentului patriotic e împotriva unei trăsături biologice fundamentale a
speciei: teritorialitatea), 3. înlocuitori
simbolici, inofensivi ai războiului (jocuri, meciuri internaționale) – dar fiind realmente inofensivi ei nu rezolvă
decât prea puțin problema reală când supraaglomerarea masivă induce o problemă
de expansiune teritorială în grup. 4. perfecționarea
controlului intelectual al agresivității e ceva cu cântec: pretindem
inteligenței care ne-a adus la o asemenea încurcătură să ne scoată tot ea la
limandar din nefericire, când e vorba de teritorialitate, centrii noștri
nervoși superiori cedează total impulsurilor centrilor nervoși inferiori și e suficient
un act emoțional nejudecat ca să
strice tot ce a construit controlul intelectual. Singura soluție biologică
sigură este fie depopularea masivă
fie colonizarea altei planete și dacă e posibil, cu concursul tuturor celorlate 4 acțiuni menționate. Dar
experiențele de laborator arată că suprapopularea va acumula stresuri și
tensiuni sociale care ne vor spulbera organizarea socială cu mult înainte de a
ne face să murim de foame. Va spori sălbatic probabilitatea exploziei
emoționale. O idee ar fi ca fiecare cuplu să nu aibă mai mult de doi copii,
adică fiecare din cei doi păriniți să fie înlocuiți de alți doi indivizi
și populația să rămână constantă
numeric.
De la zeul crocodil la zeul
carte și televizor
Problema religiei, acest ciudat
model de comportament animal al omului, este legată de activitățile agresive ale speciei noastre. Este un
subiect dificil de abordat dar iată ce constată, sine ira et studio, un zoolog
care vrea să observe efectiv ce se petrece, nu ce se presupune că se întâmplă:
în sens strict comportamental, activitățile religioase constau din alăturarea
unor grupuri de oameni pentru a-și manifesta în mod repetat și prelungit, supunerea, în vederea domolirii unui individ dominant; el ia
multe forme în diferite culturi dar are ca facor comun, o imensă putere. Poate fi un animal din altă specie sau o versiune
idealizată a acestuia (crocodil, cameleon, taur, lup), sau un membru înțelept
și bătrân al propriei specii. Alteori devine mai abstract și este numit simplu,
”Cel de Sus” în fața căruia, reacțiile de supunere
constau din: închiderea ochilor, coborârea capului, împreunarea mâinilor
într-un gest implorator, îngenuncherea, sărutarea pământului, prosternarea
totală, însoțite de vocalizări tânguitoare sau psalmodice. Dacă aceste acțiuni
de supunere au succes, individul dominant este îmbunat. Puterile lui fiind atât
de mari, ceremoniile de îmbunare trebuie să fie repetate, dese, altfel mânia
lui se poate reaprinde. Acest individ este de obicei dar nu întotdeauna,
cunoscut sub numele de zeu. Dacă
acești zei nu sunt tangibili, de ce oare au fost creați? Pentru a afla
răspunsul trebuie să ne întoarcem la originile noastre ancestrale. Înainte de a fi devenit vânători cu spirit de
cooperare, trăiam în grupuri sociale, probabil cum trăiesc azi maimuțele fără
coadă, dominate de un singur mascul,
șef, suveran, ce trebuie mulțumit de fiecare membru al grupului, altfel suferă
consecințele. El este activ în protejarea grupului față de pericolele de afară
și în rezolvarea gâlcevilor dintre inferiorii săi. ” Întreaga
viață a unui membru al unui astfel de grup, se învârtește în jurul animalului
dominant. Rolul său de atotputernic îi dă un statut de zeu.” Revenind
la strămoșii noștri imediați, aplicarea autorității individului dominant
trebuia sever limitată în cadrul cooperării vitale pentru succesul grupului la
vânătoare; pentru ca ceilalți să-i fie loiali în mod activ și nu pasiv, pentru
ca ei să dorească să-l ajute, nu s-o facă din teamă, tiranul maimuță demodat, trebuia să dispară și să fie înlocuit de
un lider al maimuței goale, mai
tolerant, mai cooperant, devenit într-o mai mare măsură ”unul de-al lor”. Dominația totală a cestui Nr. 1 fiind înlocuită cu o dominație moderată, el nu
mai putea pretinde o supunere necondiționată. Această modificare a ordinii
lucrurilor era vitală pentru noul sistem social dar lăsa un gol: din formația
noastră ancestrală a rămas nevoia unei figuri atotputernice care să țină grupul
sub control... iar locul vacant a fost completat prin inventarea unui zeu. Imaginea zeului acționa ca forță
suplimentară la forța mai restrânsă a liderului grupului. Deci, forța tendinței noastre biologice
fundamentale, moștenită direct de la strămoșii noștri maimuțe, de a ne
supune unui membru dominant, atotputernic al grupului, a condus la succesul
surprinzător, la vigoarea extremă a religiei; ea a fost un mijloc valorors de
întărire a coeziunii sociale, fără de care e îndoielnic că specia noastră ar fi
putut progresa atât de mult. Zeii, având
o putere atât de uriașă nu se puteau amesteca cu noi în această viață dar
omisiunea putea fi corectată într-o altă viață, în viața de apoi. Pentru a fi
capabili să ne alăturăm suveranilor noștri dominanți trebuie să fim bine
pregătiți, trebuie să practicăm ceremonii de înmormântare minuțioase. Avem pur
și simplu nevoia să credem în ceva. Când religia este respinsă, ea reapare
într-o formă mascată cu grijă dar conținând în totalitate aceleași elemente de
bază. Natura noastră de a trăi în comun, cere participarea și executarea unui
ritual de grup elaborat. Eliminarea fastului religios și a detaliilor lui a
lăsat un gol cultural imens. Acum credem în valabilitatea acumulării de
cunoștințe, în înțelegerea științifică a lumii, în crearea și aprecierea
fenomenelor estetice, în lărgirea domeniului nostru de experențe în viața de zi
cu zie: aceasta este ”religia timpurilor noastre”. Ce zei are ea? Experiența și Înțelegerea (zei cam abstracți e drept) care se supără pe cei inculți și proști. Școlile au
devenit centre de pregătire religioasă iar locul bisericilor a fost luat de
biblioteci, muzee, galerii de artă, teatre, arene sportive. Ne divinizăm
cărțile și televizoarele dar încă mai credem în viața de apoi: recompensa adusă
de munca noastră creativă ne va face să continuăm să trăim și după moarte. Dacă
tot nu putem trăi fără o religie, o înlocuim
cu Cultura. Iată de ce eu nu pot
respecta un om incult, care nu se deosebește de un porc clefăitor.
