SALTUL PISICII 18

      14 dec. Notez patru jocuri ale motanilor:

 indigo la patru labe peste așternut, prin care îmi citesc forma și consistența trupului, cuibul (somnul între gambele mele), trambulina (de pe tăblia patului peste abdomenul meu), lupii la stână (ocolul pâș pâș de jur împrejurul corpului meu învelit). Așa își manifestă ei, apropierea iubitoare de mine. Sunt destule alte proceduri și tehnici pe care nu am răbdarea să le notez, de la mieunatul dulce pe noptieră la pupatul cu nas rece, la intrarea sub așternut, torsul puternic, etc. Nu relatarea faptelor ci oglinda, ecoul, vibrația în suflet, dau satisfacție zgrepțănătorilor hârtiei. Am făcut o cafea filtru și am fost în piață prin lumina calmă a zilei geroase de iarnă. Am cărat sacoșe grele, gravitaționale, greutate înțeleasă prima dată de ușurelul Newton care avea 1,50 m înălțime. Apoi am făcut o oală mare de borș de pui, păstrăv file și pulpe fripte natur, în dubleta și am pus pământ de flori și îngrășământ la crăciunică - euforbie care hibernează învers, vara, iar  când dă înghețul explodează de flori. Dacă tot am uitat să cumpăr leuștean merg din nou în piață unde cumpăr o pungă mare de detergent pentru mașina de spălat și aduc sus bateria matizului, ca să nu înghețe, apoi  recad în melancolia de seară.

        Dum. 16 dec. Rece, mohorât, umed, cețos afară,

 în contrast cu blana caldă, mătăsoasă, strălucitoare și privirea neastâmpărată a motanilor dinlăuntru (a motanilor lăuntrici). Aprind toate lămpile de la capătul patului, șterg de praf ecranul televizorului, ascult arii și cantate de Bach. Potriveală fericită între joaca pisoilor, concert și  lumină. Saskia citește ”Muzeul Inocenței” și eu cu laptopul în poală, citesc și notez pe fișe, fraze  despre Bachelard dar din păcate omit să menționez autorul; greșesc astfel, pentru că de fapt mă joc: sunt cuvintele mele încrucișate într-un rebus pe care-l abandonez ulterior fără să țin minte autorul. Nu istoria exactă, cât speculația, imaginația, ficționalizarea, sunt uneltele scriitorului. Intervine și memoria – reactualizarea unor evenimente trecute, deformate de subiectivism, așa cum spune și face Bachelard - binecunoscut poet și filosof devenit piatră de temelie pentru scriitorii secolului 20. Saskia se joacă ”de-a fripta” și ”de-a datul din coadă” cu pisoii. Ne privim pe furiș fără să ne spunem nimic: astea sunt jocurile Fatamei. Și jocul cu baloanele de săpun, Das Seifenblasespiel (seife: săpun,  blase: balon, spiel: joc) catre-i place atât de mult Saskiei, e tot de pe vremea vieții Fatamei. Cuvintele poetice exprimă o relație sacră cu Dumnezeu, pierdută și regăsită – e o reactualizare poetică a paradisului pierdut. În poezie, jocul omului matur râvnește reînvierea paradisului copilăriei, de aceea imaginile au o rădăcină autentică, adâncă.  Spicuiesc despre Bachelard dar acum asta notez pe margine: datele sunt  dintr-un articol al lui Geza (Gy Geza) despre poetica spațiului la Bachelard: actul poetic nu are trecut. B. analizează imaginile spațiului fericit (o topofilie, o iubire de un anumit spațiu) - produs direct al inimii, al sufletului. Cum se poate ca uneori, o imagine foarte singulară, să apară ca un concentrat al întregului psihism iar el la rândul lui să acționeze asupra altor suflete, într-alte inimi?  Opera este chemată să mântuiască un suflet cuprins de pasiune. Sufletul e angajare, imaginare, putere primară, demnitate. Imaginația este o putere  majoră a naturii umane, neglijată de psihologi, irealul poetic seduce și neliniștește ființa adormită în automatisme. În capitolul Casa de la pod la pivniță, B. consideră sufletul o casă unde se adăpostesc amintirile, inconștientul și reveriile. Omul nu mai este astfel aruncat în lume, ci depus în leagănul casei. Sunt două reverii: una somnolentă și una poetică, ce nu dorme niciodată, radiază imagini. Sertarele, cuferele, dulapurile, sunt organe ale vieții psihologice secrete, purtând în ele un soi de estetică a lucrului ascuns. Poetica spațiului dulapului: un centru de ordine închis, care nu se deschide oricând și oricui, fiind de fapt spațiul de intimitate al memoriei. În capitolele Cuibul și Cochilia se arată că într-un exercițiu de prospețime, în reveria visătorilor înnăscuți, o lampă poate deveni centrul unei lumi iar masa, o lume mică proprie. Diverse incinte (pivnița, podul, coliba, o cochilie – deci și cortul nota mea) semnifică ideea de securizare, vorbesc despre o topografie a ființei, în termenii dilecticii interior/ exterior - una din problemele mele de bază.

SLTUL PISICII 17

   Vineri, 14 dec. Foarte frig noaptea

însă cald în cameradormitor, unde aseară, fie a încetat devreme ”războiul motanilor”, cuibăriți între gambele mele, fie am adormit eu și am visat asta. Cred că am adormit cu toții pentru că preșurile sunt neîntoarse și sulul de hârtie igienică e la locul lui. În curtea interioară a muzeului împăieturilor, spinarea cu o fâșie de zăpadă a Narvalului Alb seamănă cu Creasta Pietrei Craiului. Fixez pe birou în poziție verticală o așchie de silex cu concavități, aducând bine cu un pinguin introvertit, cu concavități către sine; o proptesc cu o bilă de piatră lustruită, ca ou al acestui pinguin, căci deși face parte din aceeași ”faună de piatră” cu turtureaua de silex, nu e oul ei. La sfârșit de An, sunt aceeași combinație de oboseală și melancolie, ca întotdeauna. Poetica reveriei mi-a dat o mare satisfacție, confirmându-mi aproape toate intuițiile și răspunzându-mi la aproape toate întrebările, inclusiv aceea de a ști ce să fac cu viața mea și cum să trăiesc mai departe: excat ca până acum, adică visând cu ochii deschiși. Știind deci acum ce voiam să aflu, voi lua totul de la început. De ce?  Pentru că din tot ce a scris marele metapoet B, transpare  un meta răspuns, o sugestie indirectă: modul poetic de aexista – nu poate rezolva de fapt nici o problemă practică. Dimpotrivă, reveria nefiind un instrument de aflare ci doar de existare, omul aruncă aceeași ploaie de întrebări de data asta o ploaie liniștită, calmă, peste lumea văzută și nevăzută. Frământările nu vor înceta dar nici drumurile nu se vor termina într-o fundătură. Efectuez un prim drum fizic ”interior”, suind cele 14 trepte până în gangul mansardei laboratoarelor căutându-l pe Braco (Braconierul Păsărilor) dar acolo nu e decât Tacitus aflat în plină transă a muțeniei.  Când apare Braco îmi spune că nu are setul complet de poze din expediție dar mă consolează arătându-mi pielicele galben aurii, preparate cu mâna lui, jupuite de pe șoriceii săritori de deșert căzuți în capcane în  Coram, astă primăvară. E o adevărată lucrare de artist taxidermist; spre deosebire de Habotnic, care aruncă corpurile, ai noștri conservă totul în alcool: muaculatură, pui dacă sunt femele gestante, schelete complete; craniile sunt esențiale pentru identificarea speciei. Osele delicate sunt greu de curățat dar Braco are o metodă de ultima oră: pune leșurile într-o cutie de plastic cu gândăcei (Dermestidae) ale căror larve consumă numai carnea și ligamentele, fără să afecteze suturile dintre oase. E o prelucrare micromecanică făcută de mandibulele acestor mici Piranha ai colecțiilor în cazul în care sunt infestate. – Nu ți-e teamă că scapă și invadează tot muzeul? Îl întreb pe Braco. – Nu. E o tehnică verificată. La Berlin au pus într-o cameră cu astfel de larve un elefant! Singura problemă era mirosul. – Avem o meserie împuțită! – Cosmosul miroase a friptură la grătar, a metal încins și a sudură, intervine Tacitus, dar mie nu mi se pare ciudat: totul e o retortă infernală și dacă galaxiile sunt vii, probabil că-și fac și ele în weekend, friptură la grătar. Îi las pe băieți și mă întorc prin gangul mansardei unde miroase  a friptură cu mujdei de la cârciuma  Café Agripa. Universul e cuhnia lui Dumnezeu unde-și prepară diferite ”feluri” acest mare gurmand, de altfel bun gospodar, păstor al turmelor de forme pe care le îngrijește numai pentru satisfacerea poftelor lui  nesățioase. Seara acasă, aprind ochiuri albastre de aragaz, oglindindu-mi freza în geamul de termopan, ca un chip în geam ce sunt. În materie culinară diferența dintre vulgar și select e ca și inexistentă: o brânză cu ceapă și cu mămăligă, niște cârnați cu varză acră sau fasole sunt un meniu vulgar - un somon afumat, o brânză împuțită și o șampanie sunt ceva select, însă totul depinde de circumstanțe. Amicul meu valon cera mi-a trimis o vedere pe strada ”sforțării” în loc de ”străduineței”, nu pleca din țară fără o damigeană de borș și varză murată pentru sarmale. Oricum, modesta mea cuhnie privată a devenit un contrapunct al muzeului- cuhnie: încă de dimineață, când se fac cafelele și omletele, până spre prânz, când întră în luptă artileria grea a fripturilor, peștelui, ostropelelor, mansarda e cuprinsă sincopele înghițiturilor în sec și a chiorăielilor de mațe. În mansardă există depozite cu mamifere împăiate și cred că pielicelele au prins deja miros de mujdei și maioneză. Problema nu e a mea, pentru că în chilia aflată cu 14 trepte mai jos nu ajung aburii de mâncare. Seara, acasă, pe foamea stârnită de  frig și de iarnă, găsesc în frigider trei măsline storcite, un boț de cașcaval, unul de brânză și două felii de șuncă obosită. Prea destul! Sunt salvat! Nu va trebui să-mi sacrific unul dintre pisoi. Scriu în cuhnia plină de căldură ca un trup de sângele lui, în noapte: ”E miezul nopții –aproape / -n Țara Hyperboreii. / Deșertul avansează-n amintire. / Sachia doarme, cu motanii. / ”Cu cât  mai frig i-afară / cu-atât mai cald e-n casă” / spunea rumenul vânzător de morcovi. / E miezul nopții-a proape,/ Saschia și motanii dorm ca luptătorii morți în Războiul Motanilor și al Viselor / (doar un război e lumea! / scriu asta pentru mine, în noaptea de iarnă.) / Deșertul continuă să se rotească mecanic / între scorpioni și lună, între ocean și somnul turturelei de silex, între mine și tine.

SALTUL PISICII, 16

10.  dec. Eram imigrant în Franța

           

 și eram bolnav. Românii de acolo voiau să  mă ajute dar eu nu-i plăceam pentru că îi bârfeau pe francezi spunând că așa merită, pentru că și ei ne bârfesc. Când m-am trezit m-am bucurat că sunt sănătos și acasă.. Nici ninsoarea care a îmbrăcat lumea în alb nici visul puternic, dintre cele ce par reale, nu  mi-au potolit nervii făcuți de Notorius cu cartea lui în trei volume pe care am încercat aseară s-o citesc pentru a nu știu câta oară și am pus-o din nou în spatele fotoliului să n-o mai văd, făcând rocada cu niște cărți polițiste. Am reluat Muzeul Inocenței de Pamuk – alifie peste rana făcută de Notorius cu îmbârligarea și infantilismul lui grețos. Saschia a pățit la fel cu Notorius; ea chiar a plâns de ciudă că nu-l poate citi. Pamuk e mai mult decât notoriu ca laureat Nobel dar îl simți ca pe un frate, onest, poetic, direct, în comparație cu alcaloizii bălăriei numite Notorius. Mă bucur de nebuniile motăneilor care au găsit o sursă bună de aventuri încercând să ajungă la geamul de sus al băii. O nouă zi anonimă, de punct marginal, pe marginea circumferinței Pieței Gloriei. În curtea interioară, Narvalul Alb, s-a dizolvat de două ori: în albul zăpezii abundente și în albul lui, distonant ieri, consonant azi; numai privind atent îi poți observa conturul desenat de smogul din Piața Gloriei în timp ce înoată pe loc cu elan, cu energie de felină marină în salt, spre coralii crengilor înzăpezite. Cât regrtet că se încheie anul și tablagii n-au reușit să-mi repare acoperișul marchizei, deși am fost în curtea interioară și am strigat la ei să înceapă cu colțul meu pentru că sub el există un om, chiar mic, cum mă văd ei de sus.

        - Ce-ai mai făcut azi în muzeul inocenței tale? mă întreabă Saschia seara.

-          Am decriptat sigle maghiare și germane pentru Catalogus Magnum Dipterorum Romaniae, prezentat la Congres

-          Cel de 500 de pagini? Cum traduci titlul?

-          Marele inventar al muștelor valahe

-           Altceva ce-ai mai făcut?

-          Am copiat însemnările cu pixul din ziua vizitei noastre la Tiberiu

-          Zău? Ești de spaimă! Ce-ai notat?

-          Cum gătește el în cohe

Apoi am dat zăpada de pe matiz, am fost de două ori în piață, am gătit, am băut și am scris: ”Marea vuiește-n timpanul depărtării/ de piatră, de os de coral, de sepie, / de lumină luminând în amintire. / Totu-i legat de tot, de mare și de depărtare. / Marea vuiește izbindu-se în  faleza  imposibilului acum /- nu pietros, nu îndepărtat, nu hulit, / visat, cramponat ca o căpușă de suflet./ Probleme de poet anonim, în noaptea rece,/ nedorită, sosită implacabil. / Ah! marea visătorilor frustrați ai câmpiei! // Herr Gut cel Perfect, care spune adesea: Hai să fim oameni serioși!, are dreptate să mă certe că n-am scris cartea promisă / despre aventurile noastre la antipozi, / unde am fost împreună ca și când n-am fi fost./ Urăsc întârzierea promisiunilor / până când o să murim cu toții de bătrânețe:  / și Gut cel Perfect și Mar cel Sărit și Mur Șorecarul, / când Marea Barieră de Corali e devorată de stele de mare / și timpul e poluat cu neant. / Are dreptat Gut: / nu suntem oameni serioși! Sfârșitul tururor e previzibil / și noi ne facem că plouă-n deșert! //  S-a dus și anul ăsta lângă ceilalți, / cu blonda lui vară fierbinte în brațe, / în noaptea de decembre cu clopoței și steluțe. / Degeaba spunem speranței Ave!/ degeaba vise lungi își întind gâturile lungi peste orizonturi / dincolo de fiecare așteaptă mereu, / cu o cruzime mecanică, ghilotina timpului perfect ajustată./  Degeaba construim bariere, viitoruri calendaristice / acceptăm  părul vopsit al femeilor. / Știm precis, ca bărbați adevărați ce suntem, / adevărul, /– animal neprins de nici o vânătoare.// Elucurbații! E-lu-cur-bații! / silabisea bețivul hirsut, în noaptea de decembre,/ când coboram din turn să-mi cumpăr Dromader/ și băltoacele erau înghețate și asfaltul lucea grunjos, /ca o piele de dinozaur de climă rece./ – Unde- băieții ceilalți? îl întreb pe bețivul singuratic / – Morți! Lichidați! Nu vezi ce spațiu am?/ - Și nu ți-e frig?/ – Cine mai simte? Proștii! / Deștept băiat fericit!/ - Ducă-se darcu totul, / când ai numai o viață / și anul în pizda mă-si se duce!/ Înjura din inimă în noapte bețivul. // Ce faci, ai dat-o pe versuri?/ mă întreba Saschia prin somn./ - Nu știu – Atunci ce știi? – Atunci nu există. Și nici ce. // Îmi petreceam nopțile singur în cuhnie/ ca petrecăreții cârciumilor în care nu intru./ Timpul își vedea calm de drum, / nu-i păsa de zdupăiala amorezilor de deasupra, / de sincopa cardiacă de dedesubt, / de noaptea care trecea de parcă nimic nu se întâmpla, / de zorii care veneau senini,/ ca zâmbetul curvei de cartier,/ în bonomia lumii. // Sunt rezultatul celei de-a doua întâmplări din viața mea, când puteam să mor convenabil, dar am ratat, pentru că Saschia, care mă voia pentru ea în viața ei, m-a salvat. Și de asta mai trăiesc și beau acum singur în noapte (am fost spintecat ca un pește pe burtă, mațele mi-au fost puse în copaie, apoi am fost cusut zdravăn, ca un pantalon rupt în cur) dar iată-mă proaspăt, trăind o viață lungă de atunci, cu Saxa pe țărmul Oceanului, cu Papillon, albatrosul, și cu ceilalți hoinari ai libertății - am învățat cum să trăiesc fără să mă mai apropii de moarte: cu grijă, cu friptane în sânge, cu glume, cu bălăureli  și curfutițe. // Doișpe, scriu sus, pe pagina desvirginată de scrisu-mi barbar,/ doișpe ora nopții negre / prin care motanii negri se-ncură / prin fericrea-mi nocturnă/ ( rimă îmbrățișată ?– nu știu ce-ar zice de incultura mea Eminentu cu iambii și troheii lui vajnici ca aheii, ehei! ai lui Omer!). Neagră e noaptea / și blondă tu Di Ană, / plină de subânțelesuri, / care te dai timidă, rușinoasă, / ca să mă faci să mă dezlănțui hulpav, /françoisvillonic, prin mahalale supt, remember?, / prin cârciumi utrilloice, vinoase (VINS! VINS! VINS! – obsesie gălbuie! ), absintice, toulouslautrechiene. // Treișpe e e numărul filei întoarse pe dos în noapte./  Sunt delegat de nebunul de legat care sunt, /să aprind aragazul care pute a mercaptan / în cuhnia cu caltaboși și castraveți murați / și motani care-mi dau târcoale,/ mă pipăie cu ghearele și-mi cer pielița cârnațului. /Estimp celebrul cântăreț sârb le zice pe românește / recunoscând că fură muzică de la noi / ca să fie celebru (furați băieți, că avem de unde da la toți!) ca și Herta Muller care ne transcrie pornografiile populare despre..insomnie (mai demult și nu amu, / eu dormeam și pula nu, / dar amu, amu, amu, / doarme pula și eu nu, etc.) / de parcă ei, nemții - niște tipi atât de direcți - / n-ar avea niște mătărângi de măgar / pe care generos ni le-artată în filme hipermoderne.! / Îi pocnesc cu duioșie peste bot / pe băieții mei negri ca noaptea, / nu le dau cârnaț, să nu se strice la maț, / pentru că-i iubesc și aș vrea săt trăiască cât mine, cu mine, / sănătoși să fim!/ ( Estimp, timpul, în răutatea lui inconștientă, ca o bubă se coace). / E mezul nopții, tace (cum vine asta?): cutremurele se petrec departe,/ în pustiuri și insule oceanice, / reale numai în numele lor – o  minunată plutire în somn, o pluuutiiire..

    11 dec. Desenele, picturile fotografiile,

provin dintr-o dorință mistică neexplicată, de a-ți apropia natura, transcendentul și de a-ți explica ființarea, spune Bachelard în filosofiea negației ( La Philosophie du Non), deoarece toată cunoașterea trebuie negată ca să poți junge la o nouă cunoaștere. Cunoașterea nu e posibilă fără întrebări, căci nimic nu vine de la sine, nimic nu e dat ca atare, totul se construiește. Îmi place Bachelard, nu numai pentru că valorizează enorm Poesia ca instrument subtil de cunoaștere dar și scrie foarte poetic. Voi conspecta articolul lui Viorel Nistor ”Despre o poetică a elementelor” la Bachelard. Lămurirea trecutului și ratificarea lui de către prezent se numește istorie recurentă. Ce se întâmplă cu un trecut neratificat, mă întreb? Chiar dacă și- a trăit prezentul cândva, e ca mort în  anonimatul lui dacă nu e scos la lumină de acest prezent. Viorel Nistor în ”Despre o poetică a elementelor” la Bachelard arată că din punct de vedere științific există 3 epoci în cultură: preștiințifică, științifică și a noului spirit științific. Prima, (din antichitate până în secolul 18) erudită, sensibilă la pitoresc, la strălucirea formelor, acordă dorințe obiectelor naturale. Aristotel credea că natura are sentimente, repulsii sau antipatii.; în a doua (sf. sec. 18, încep. sec. 20), se produce o ruptură de cea dinainte, singurele elemente autentice sunt cele recunoscute de științele naturii. După 1905 ( teoria restrânsă a relativității) apar teoriile alternative celor clasice - logici nearistotelice, geometrii neeuclidiene, fizici non newtoniene, chimii non lavoisiene, epistemologia necarteziană a lui Bachelard. ÎNDOIALA nu mai este punctuală și trecătoare ci generală, permanentă, constitutivă, natura nu mai e simplă ci complexă, adevărurile nu sunt date ci conjuncturale, relative la o teorie, la un câmp, la o metodă la o epocă. Rațiunea funcționează regional, sensul teoriilor complementare se află în nivelul superior, panfizica asociază microfizicile cu macrofizicile și mecanica clasică. În acest context după Bachelard, axele poeziei și ale științei sunt de la început inverse iar tot ce poate spera filosofia e ca știința și poezia să devină complementare. În eseurile lui despre poetica focului, a apei, a aerului, a spațiului și a reveriei Bachelard arată că focul e producătorul de imagini cel mai dialectic, că apa e un fel de imaginație a materiei, că psihismul aerian presupune o imaginație dechisă, dinamică la realitățile văzduhului și ale vântului. Aerul liber semnifică libertatea, direcția ascensională, verticalizarea, călătoria spre înălțimi și adâncuri, unde se desfășoară o poetică a aripilor, a norilor, a vântului și visul zborului. În Poetica spațiului (1957) spațiul, indiferent unde s-ar afla, este unul fericit Poetica reveriei (1960) afirmă că reveria e un mod de a fi, nu un mod de cunoaștere. Și Dan Todea, în ”Imaginea poetică la Gaston Bachelard” fca sublinieri interesante în opera lui: un poet are propria lui lume de imagini și simboluri, este un înzestrat, un original și un ilumiunat, stilul unui artist posedând ceva magic; pământul este un creuzet al realului iar irealul este sacru. Am chimism cu acest stil de cercetare cu instrumente poetice. Caut în continuare astfel de studii și găsesc o teză de doctorat substanțială, ”Gaston Bachelard și posteritatea sa critică”, de Carmen Chirea – Ungureanu, pe care o citesc cu pixul în mână și iau notițe: există 3 moduri contemporane ale imaginării – descrierea, pictura și percepția. Primele două sunt niște oglinzi, cealaltă este o lampă. La romantici, conștiința e o lampă care-și aruncă razele în afară pentru a o lumina și a include o experiență. Imaginația este forța minții omenești de a vedea reprezentări într-un spațiu interior psihic. După Bachelard există atât de multă spontaneiate și libertate în lume încât orice cuvânt este un pretext pentru o declanșare imagistică. Dar euforia cunoașterii poetice n-ar fi posibilă fără o naivitate, o inocență a privirii - ca și când lucrurile n-ar mai fi fost văzute niciodată până atunci - însoțită de ușurința de a produce cuvinte, de a vorbi și de a scrie.

   Joi, 13 dec. Visătorul ar fi prea singur dacă obiectul familiar

nu i-ar accepta provocarea și ce este un poem frumos dacă nu o nebunie strunită? Se poate naște un univers dintr-o singură imagine în expansiune...în utopia mea de vindecare prin poeme cred că Poezia te ajută să respiri normal. Prin cărți, reveria transformă universul tangibil într-un univers al frumuseții (intangibile). Dacă arta pictorului este de a vedea frumos, poetul trebuie să vadă frumos pentru a spune frumos. Visătorul e convins că între el și lume există un schimb de priviri. Tot ce privesc mă privește ( citează Bachelard din Novalis), căci cosmosul este un Argus cu ochi permanent deschiși – tot ce strălucește vede și nimic nu strălucește mai mult decât o privire. Dacă apa lacului are o asemănare înspăimântătoare cu pupilele omenești (apud Theodor de Banville) și există o spaimă de a fi privit tu însuți de tot și toate, când lumea privirii e obligată de poet să devină o lume a rostirii, răsturnarea e și mai mare. Rostirea devine ea însăși un cosmos. Înainte de ”cultură”, lumea visa mult. Miturile țâșneau din pământ, despicau pământul pentru ca, prin ochii lacurilor să privească cerul. Toate ființele lumii vorbesc prin numele pe care îl poartă, nume atât de bine ales, încât te-ntrebi dacă nu s-au numit singure. Totul trăiește printr-o viață ascunsă, deci totul vorbește sincer, poetul ascultă și repetă ce spun ele, vocea poetului amplifică vocea lumii. Toate acestea le spune Bacherlard în ”Poetica reveriei” deci, există o speranță, o salvare – reveria! Să îndrăznesc să cred că îmi sparge și una dintre nucile cele mai tari ale problemelor mele - devorarea? Iată ce scrie el despre asta: ”Ce bine iei în stăpânire lumea printr-o mușcătură! Lumea devine complementul direct al verbului eu mănânc. Mielul este complementul direct al lupului pentru Jean Wahl, care comentând opera lui William Blake, filosoful ființei, scrie în felul următor: Mielul și tigrul sunt o aceeași ființă. Carne moale, dinți tari, ce armonie, ce unitate a ființei totale! Martinov, la sfârșitul secolului încearcă să dovedească că toate cuvintele limbilor omenești au rădăcini care înseamnă a mânca. A mușca este într-adevăr o amorsă pentru participarea la lume. Fiecărui apetit îi corespunde o lume. Visătorul se hrănește cu lumea în funcție de temperamentul imaginației sale”. Ce să mai spun? Era atât de simplu! Era vorba doar de unitatea contrariilor care dusă la extrem, înseamnă devorare reciprocă.

Nu mă mai întreb cum de a putut fi luată în considerare drept un text  științific această scriere, deși ne aflăm în miezul cel mai adânc al unui poem. N-ar trebui să mi se pară ciudat că se exprimă așa într-un eseu, adică în ceva care în principiu e ultra rațional ( e multă raționalitate și aici dar cu totul altfel decât cea clasică). Ceea ce știu sigur e că sunt bucuros că s-a născut și a avut succes mondial un astfel de meseriaș al visării. Nu-mi mai e rușine de teancurile de ciorne cu poeme care m-au însoțit toată viața.

  Seara motanii fac salturi mari, periculoase, de pe orice, ca în apă. Îi sunt recunoscător lui Bachelard care mi-a dat răspunsuri la atât de multe și grele întrebări ale mele dar tot obosit și plictisit sunt. Mă înviorez  cu o bere, frec oglinzile din baie și de pe gang, pătate de lăbuțe, spăl gresia și fereastra termopan iar aerul de afară e atât de rece încât îmi îngheață picioarele-n papuci. Șmotruiala conservă impresia de neschimbat a suprafeței, pentru că totul trebuie să pară ca ieri în convenția unanim acceptată. Dar ce se află dincolo de aparență nu e fix, imobil, ci agitat, tensionat, veșnic nemulțumit, pentru că acolo se făurește lumea văzută. Aparența, ca o stampă istorică, e doar coaja, prezentată ca liniștită, senină, imuabilă, a unor eterne războaie interne. Pacea oricărui prezent e rezultatul bătăliilor abia încheiate, fumegând pe dedesubtul ecranului, mirosind a sânge și a moarte dar asta nu o percep decât decât cei hiper sensibili. Regret că practic nu se poate nota  multitudinea fațetelor simultane ale aceleaiași realități. Creatorul e un călător care pleacă permanent din stațiile prezentului, în toate direcțiile sau fără nici o direcție, în realitățile lui negeometrice. Gândul, ca apa din izvoarele și pâraiele unui bazin de recepție, parcurge rapid și complet toate ramificațiile dar din păcate nu le poți înregistra, fixa, povesti pe hârtie. Să scrii, e totuși cea mai bună încercare, pentru că fotografia, grafica, înregistrarea sonoră, sunt insuficiente în condițiile simultaneității lor. De exmplu acum, notând aceste rânduri, am fost obligat să omit că între timp am tăiat și cel de-al doilea cartof pentru  cină, iar când mă voi duce să întind rufele, cartofii se vor arde. Să exiști simultan cu tot ce este, e o imagine fascinantă dar se întâmplă. Să-ți imaginezi că acest tot, te vede pe tine, ca pe o parte din el, pare o nebunie și mai mare, dar tocmai ea a fost confirmată de fizicienii cuantelor. Nu este o imaginație: orice aparență banală ascunde o istorie complicată. Prezența noastră printre toate celelate lucruri nu e ceva simplu, de la sine înțeles, e rezultatul unui abis de lupte violente, tragice, nearătate nouă din motive importante, necunoscute. Prezentul nu există decât într-o infimă măsură; macroscopicul e doar circumferința unui enorm interior microscopic. Întrebarea e, cum să ne comportăm în această situație. Cârnațul și krumpii prăjiți se răcesc pe placa de marmură de la geam, Oceanul se zbate acolo, în neliniștea absolută a depărtării lui, ca sufletul în irealitatea amintirilor și a imaginației. Aici, acum, se petrec și nu se petrec toate. Cum ar putea exista în gerul de decembre jungla fierbinte și cum ar putea să nu existe acolo unde este în realitate, ca și în amintire? Aceste paradoxuri nu sunt mofturi poetice, sunt simțiri și trăiri sincere, grave, ale mele, probate de mărturisirea atâtor altora. Realul și irealul, existența și impresia se schimbă cum se schimbă gărzile de noapte și de zi, chiar dacă totul e zadarnic, iar dușmanul este inventat de dragul jocului  luptei. ”Și timpul continuă să izvorască din noi și noi din el, / ziua și noaptea continuă să se tachineze în jocul inventat nu se știe de cine /  – un joc plin de umor deși puțini își dau seama, / prinși în el printr-un un exces de seriozitate, / (seriozitatea fiind cea mai pură formă de ridicol). / Timpul care poate știe ceva / stă alături de cercul oricărei semnificații, și râde. / De ce m-ai lăsat atât de singur în noaptea adâncă, / iubirea mea moartă-n lumina înțelesului?/  Știam amândoi că nu există fericire.”

SALTUL PISICII 15 (O Religie Poetică ?)

Dum. 9 dec. Nori de ploaie înconjoară  rotundul țării

în sfârșit! E atât de mohorât încât țin lumina aprinsă și ziua, dar plafoniera nu are putere. Azi noapte am citit până la ora unu, jurnalul lui Notorius; în perioada de criză (când se blocase și nu putea să-și termine trilogia din care publicase deja două volume), vedea în Poesie un colac de salvare. Eu cred demult, că Poesia poate fi o salvare pentru orice om. Ca visare aflată la îndemâna oricui, e o formă de libertate. Până unde  pot împinge ideea? Ar putea Poesia să-l înlocuiască pe Dumnezeu? Cum ar arăta o Religie Poetică Universală? Primul punct în tablele ei de legi, ar fi Libertatea, ca forță regeneratoare. A doua ar fi Fericirea, deși ea e deobicei minată de melancolie. Ce generează melancolia? Lipsa iubirii, moartea. Iată-ne din nou la problema esențială: moartea. Putem evita moartea prin poezie? Complet nu, însă putem dilua frica de ea până la nesemnificativ. Fizicienii spun că nimic nu e tranșant, complet separabil. Poți deci fi fericit, trăind nebunia libertății poetice, a visării. Religia Poetică Universală e o religie mai slabă decât cea care promite nemurirea, reîntoarcerea într-un trup de data asta inalterabil, un fel de pesudo reîncarnare. Religia poetică e mai slabă dar mai sigură: e vrabia din mână, nu cioara de pe gard. Cine a ținut o vrabie în mână, a simțit căldura și moliciunea deosebită a penelor, mai fină decât mătasea cea mai fină și marmura cea mai lustruită. Moliciunea unei păsărele, e infinit superioară oricărei alte moliciuni, pentru că e vie. Poate aduce bucuria oferită de poezie o mulțumire, o speranță mai mare decât promisiunea vieții de apoi? Asta se poate proba, aplica și trăi lucid, nu doar ca speranță nedovedibilă. În Religia poetică speranța și disperarea sunt democratic simultane. Sunt avantaje importante și bănuiesc că mai sunt și altele, încă nedeslușite de mine.

  Crengile arțarilor se leagănă elastic, împodobite cu lacrimile cristalului cel mai prețios – apa. Prin rama ferestrei trece un pescăruș oceanic și mă ia cu el în depărtări. Notorius, prin depresiile, coșmarurile, halucinațiile și mațochismele din Nez, nu e un om normal, ci unul poetic și asta-l salvează. Comparând umilința anonimatului meu cu gloria celebrității lui Notorius mă întreb care e relația umilință – orgoliu, într-o Religie Poetică? Anonimatul constrânge sau eliberează?  Notorius, în Germania, a avut revelația scării infinite a anonimatului când el însuși a fost clasat ca o celebritate de mâna a doua. L-a durut atât de tare încât a poetizat cosmic situația: ”dacă ar exista viață și scriitori pe un număr enorm de planete, eu aș fi o celebritate pe cea mai obscură, invizibilă planetă dintre ele”. Anonimatul, scapând oricărei clasificări și umilințe, conține demnitatea, libertatea, fericirea deplină, toate în stare ingenuă. Mersi Notrorius! Mi-am găsit modalitatea de a trăi fericit în continuare, neliniștea și nefericirea nemaifiind prin nimic justificate. Ce mai sălășluiește în adâncul generosului abis al anonimatului? În ce mă privește Proximitatea, în parametrii ei imediați: o dimineață umedă, de iarnă fragedă, o plafonieră cu o lumină slabă, diluată, deși am curățat-o de ultimii fluturi de noapte ai toamnei, vinul galben verzui, muzica patinând pe pantele munților ei nevăzuți, motanii agățați cu gheare proaspete, netocite, de bluza mea de puf de eider polar. Dacă Notorius ar citi aceste rânduri, mi-ar da dreptate. Astfel s-ar atinge extremele, fin, insesizabil, ca pupicul lui Marc Aureliu, săltat cu o mișcare acrobatică pe umărul meu, fără să-mi înfigă ghearele la carne. De acolo, urmărește fascinat vârful pixului meu, nu pentru că înțelege ce scriu ci pentru că îl cunoaște: mi l-a furat azinoapte și l-a spart în dinți – l-am lipit cu bandă transparentă, pentru că-mi plac lucrurile plesnite. Ce ar spune Saxa despre o religie poetică? Fatul că e mai bine să fii anonim decât cineva. Parcă-l aud: - Ți-o spun din experiență. Eu am fost și una și alta. Nu-ți mai face probleme și nu mai complica lucrurile! Vino la mare să bem o bere la terasa Zorile,  unde bat valurile și pescărușii ciugulesc din palmă. Aici nu e niciodată seară sau noapte. Sunt numai zori.

SALTUL PISICII 14

Luni, 3 dec. Voi  începe să mă bucur din nou!

Am hotărât asta azi noapte. Voi lua lucrurile încet, fără să-mi pese de nimic. Aș dori să citesc Magia realității de Dawkins și Coaja lucrurilor de Oțoiu. După ploaia de dimineață, în curtea interioară a reapărut pata de lumină pe Narvalul Alb. Inimioarele și suflețelele omenirii se dau deja în leagănul cântecelelor dulci glazurate, ale sărbătorilor de iarnă. Sunt dezgropați din zăpezile de anțărț Hrușcă (Lerușcă) și Andy Williams - băieți vii sau morți ca și noi! Îmi mai doresc să găsesc două cărți: una bună despre Realitate și una despre Dumnezeu. Ca să pot să termin cu dilemele, să mă liniștesc, să mă împac cu mine, să-mi accept soarta. Vedem un film cu o barcă pe mare. – Mi-ar plăcea să mă duc și eu cu băieții cu barca pe mare câteva zile.. îi spun Saschiei – Trebuie să fie foarte bine noaptea pe mare în decembrie!  Balon cu nacelă nu au și ei? – Care ei? – Băieții tăi. Uiți  că ești tată de copii mici? – Pisoi mici. - Și mai rău!

Am mânjit cada de duș cu boia iute, pentru ca măria sa Marc Aureliu să nu-și mai lase acolo blazoanele. M-a învățat să dau cu boia fratele Saschiei, un mare geniu pierdut. Geniile cele mai mari sunt cele pierdute. Din această cauză mai suntem încă în carne și oase și nu rătăcim  prin univers ca obiecte zburătoare neidentificate (n-am știut să ne valorificăm jocul, puterea de a visa). Motanii au adormit ca fraierii pe gang, lângă ușă. Îl iau pe Bobiță la piept și el doarme profund, nu i se mișcă nici un fir de păr din urechi, nici o vibriză și nici vârful cozii în timp ce mă plimb cu el prin casă. Îl așez ușor pe pat și el continuă să dormă ca hipnotizat. Aurică se trezește. Îl iau și pe el în brațe și readoarme instantaneu. Îl așez adormit lângă fratele lui. Cum și mmai ales de ce să traduc asta? Sunt multe aspecte necunoscute pe meleagurile materiei însuflețite. Din fundul scrumierei  berbere, cu motive vegetale, mă privește în față un chip cu nas verde și cu doi ochi mari, castanii, penetranți. Deasupra urechilor lui există încă două arii cu ochi mai mici, tot castanii, penetranți: 18 la o ureche, 16 la cealaltă; în partea de jos a feței sunt 4 arii tapisate cu acelaș tip de ochi, grupate astfel: 10, 17, 14, 10. Numerologie borgesiană. Prin ce sunt mari scriitorii mari? Prin descrieri minuțioase sau prin idei și scheme? Vrând să ies să mă la biciuit de vânt în logia nordică, Aurică, pe care-l credeam om serios mi se agață pe sub halat de pantalonii de pijama cu ghearele, umplânu-mă de sânge, tatuîndu-mi cu crestături semitondinosul și semimembranosul. Stopez sângele cu sare. Nu mă supăr pe iubiți.

    4 dec. Plictisit de toate, deși fac numai ce-mi place,

 cum am făcut întotdeauna. Nu-mi explic această stare deși geometric vorbind, nu-mi lipsește nimic. Narvalul introvertit (știrb de singurul lui dinte, poate invaginat în sine..), se află dimineața în ceață, la prânz în arsura petei de lumină nemilos de intensă, iar seara în tristețea umbrei. De ce spun atât de des nemilos? Îl înlocuiește pe irepresibil? Am recitit paginile copiate pe calculator din zilele morții Fatamei și am plâns iar. De fapt de câte ori am plâns pentru ea?: prima dată când a murit, a doua oară când am scris, a treia oară când am copiat și a patra oară când am recitit. Cele 3 jurnale, începând cu ”somnul marmotelor, turtureaua de silex” și ”saltul pisicii”, ar putea forma un singur volum – lucru mai adecvat situației mele, nemaidespărțindu-mă astfel de anonimat decât o singură carte nepublicată. Nu am chef nici de citit - ar trebui să încerc să citesc jurnalul Nez al lui Notorius, un tip amar, potrivit cu starea mea. Iată ce scrie despre el însuși la pagina 47: stare de tristețe fără limite, ultimul om gol și fără de nădejde, am eșuat, văd cum totul se ruinează și nu pot face nimic, s-a întrerupt ceva în mine, sunt o mare greșeală”.  De acord. Tot el, subliniază în Julio Cortázar: ”...n-o vrem pe MarieClaire în carne și oase, ci urmărirea și vânarea ei imposibilă. Vrem reflexia ei în geamul metroului și n-avem ce face cu ființa ei de omenesc, carne și rubedenii. Sexul e-n creier unde fericirea stă-n fantasmatic și-n veșnica foame, insațiabila foame psihică.” Îmi place reflexia unei femei în geamul metroului, nefericirea inexplicabilă a unui scriitor de succes (dar posibilă, chiar obligatorie pentru un om sensibil). Eliminarea anonimatului nu aduce fericirea. E al naibii de sincer aici. Eu, deși nu mi-am propus asta, n-aș fi în stare de atâta sinceritate. Pe copertă apare scrisul lui feminin, cuminte, nepotrivit cu violența lui ce se vrea virilă. Dacă Notorius ar deveni pentru mine un nou Radu Petrescu, înțelegerea mea de acum ar fi dată  peste cap. L-am criticat că notează și publică pornografiile de pe pereții vc urilor publice. Poate că scriitorii (unii chiar mari) încearcă să ne sugereze prin  expresii și imagini triviale, o eliberare din zațul ultimelor constrângeri morale - dar acest lucru e ridicol, naiv, iluzoriu, imposibil ! - asta nu va aduce marea libertate. Problema cea mai grea și nerezolvabilă – Moartea - rămâne intactă. Legat strâns de ea, e problema timpului și abia mai târziu apar problema spațiului și a limbajul. În esență, viața rămâne așa cum e: cu spini, crăci, craci, fanere, lichide, emulsii catabolice. Scriitorii nu fac decât să rotească în fel și chip, sfera multifațetată a aceluiaș joc. Ce uită ei și nu uită fizicienii,  e că există și alte sfere jucăușe (ce se joacă sau pot fi jucate), în exteriorul nostru. Pentru că astfel de jocuri există și în interioare, totul e mult prea nebunesc, ca  să mai poți pretinde genul de rezolvare numită înțeles. Dar oare chiar e nevoie să cauți un înțeles dacă oricare ar fi el, e atât de nesatisfăcător încât nu merită să fie căutat?

  Cele două chipuri vegetale din căușul scrumierei berbere, cel cu nasul vid și cel cu nasul cărnos ca un castravete, mă privesc ciudat, puțin sadic și au dreptate. Notorius  în Nez, singura lui carte care-mi place pentru că e o scriere neprelucrată literar, notează ”cu obidă” pe 5 mai, că e robul unor articole la termen, singur și teribil de nefericit în nebunia și pustiul vieții lui. Aflu deci, ceva interesant pentru mine: am suferit degeaba din pricina anonimatului meu – absența din exterior e cea mai mare afacere, cea mai mare proprietate, latifundie exotică; te poți lăfăi ca un bogat proprietar de cirezi sudamerican, în pampasurile tale interioare. Cu cât te diluezi mai mult în volumul exteriorului, cu atât devii mai puțin tu însuți. Dacă te mulțumești cu micul exterior înconjurător benign, cum ar fi vizita în cuhnie a Saschiei și a motanilor atrași de mirosul cârnaților prăjiți, înseamnă că trebuie să acorzi și mai multă atenție micii ambianțe care nu se află întâmplător în jurul tău. Poate de aceea reușesc motanii ”să ne pompeze fericire în suflet, sub presiune” cum spune Saschia. Nu remarcasem că în scrumiera berberă nr. 2 , pe un fond deșertic, există un alt chip, o moacă spoită cu negru gros ca păcura și care are 3 ochi  în frunte, o barbă din hașuri și o limbă portocalie în gura neagră. Se păare că toate aceste mici detalii au valoare pentru mine, cel care scrie aceste rânduri și care a plâns a patra oară pentru o pisică! În ora înaintată în beznă, merg la culcare călărit ca o cămilă de motanii negri știind că calmarii cărora nu le pasă cacofonii vânează nemilos  în abisuri. 

   Mierc. 5 dec. Narvalul Alb înoată ca în ocean în umezeala

mată a dimineții. Corectez macheta revistei Oceanica și aflu că Tacitus, coechipier din ultima expediție îmi citește pe blog jurnalele pentru că îi place stilul meu. Mă bucur de aceste mici succese ca un copil de micile lui noi jucării. Tacitus trăiește în ținuturile ascunse dar esențiale ale interiorului lumii. Narvalul îmi semnalizează ceva, în morse: pată însorită – umbră,  soare – mat - sclipitor. Imediat urmează o bătaie în ușă și o zdupăială neașteptată pe acoperiș: - Vă invit să priviți prin chepengul de deasupra scărilor pe acoperiș, spune unul dintre muncitorii care au venit să schimbe tabla. – Nu s-au anunțat ploi și lapoviță? – Nu contează. Știați că mai există un chepeng deasupra unein încăperi zidite unde nu s-a mai intrat de 100 de ani? – Nu. Se spune că acolo se află scheletul unui dinozaur.

 Seara, când ies în aerul rece să completez ”magazia armatei” ( cartofi, cârnați, țigări) o duduie blondă (vopsită) duce în lesă un câine de talie mijlocie. – Ce rasă e? Sau e corcitură? – Vai, cum puteți spune!? E o combinație de.. cu lup. În piață îl întreb pe vânzător despre cartofi : - Sunt roșii? –Sunt cum doriți. – Adică? - Dacă doriți albi sunt albi, dacă doriți roșii sunt roșii. Fizică cunatică la nivel de barabule. În căldura plăcută a cuhniei, ascult din nou englejii cum fac miliarde de locuitori ai globului. Nu cumva suntem cam mulți? Dacă da, de ce? Ca să aibe cine citi mofturile și angoasele scriitorilor notorii. E nevoie de astfel de cifre astronomice pentru desfășurarea jocurilor Marelui Absurd –zeu poate mai mare ierarhic decât Dumnezeu. Mă oglindesc în geamul termopan al noii kuhnii: semăn cu Orhan Pamuk. Nu intenționez să candidez la vreun premiu pentru simpluil motiv că n-am publicat nimic, deci sunt liber să mă gândesc la frumoasa din metrou: față albă, buze roșii cărnoase perfect rujate, sprîncene perfect trasate, păr negru, mătăsos, ca blana motanilor, ochi negri prefect valorificați prin machiaj: o perfectă mască japoneză. Nu rezist acestor chipuri de mască japoneză cu față albă și buze roșii cum nu rezistau taurii în călduri siluetelor din lemn de la secția de însămânțări artificiale de la Săftica. Mă simt bizar în noaptea asta neagră până la perfecținea negrului și recelui absolut. Totul e să nu-ți pese de nimic, ar zice Saxa. Îmi fac un cartof prăjit, din cei roșii, segmentându-l geometric, după tipic, în două, în patru, în opt, un cârnat săxesc și un ou românesc, miorlăit de prostul de Bobiță rămas dincolo de ușă în timp ce Marc Aureliu cel deștept e deja înăuntru cu mine. E bine să ai motănei negri de iubit, când plouă nevăzut cu picături transparente în noaptea neagră și să mături gresia ca s-o menții în stare perfectă pentru mofturile aparențelor diurne. În timp ce Saschia-și doarme somnul alchimic, mănânc și beau vinul negru al singurătății vegheat de farul rodiei roșii din fructieră, privit chiondorâș de moaca vegetală cu ochi de piper, a berberului din scrumiera berberă. Mie și motanilor, ca masculi singuri și răi ce suntem, puțin ne pasă de blândețea muierească a dimineții ce se apropie tiptil. Nu mă deranjează că motanii au început să miroasă a hormoni pestilențiali. Suntem motani în salt, puțim a puță, facem în ciudă infinitului sterilizant – așa ar suna un cântec dacă m-aș pricepe la muzică și aș fi în stare să-l compun pentru mine și pentru ei. Precum capacele crătiților (insesizabil și consistent), se ancrasează viața mea cu grăsimea clipelor moarte. Motanii negri cu ochi de aur pășesc fin cu lăbuțe fierbinți pe gresia rece de-mi îngheață degetele în bocanci. - Hai măi băieți, cu toții în cameradormitor unde sforăie dulce Saschia, să vedem filmul mut cu aborigeni și să scriem poheme!: ”Tipii ăștia, aborigenii, dau o înaltă apreciere relației / dintre om și animal, cum e relația mea cu motanii negri, / pentru că știu din obișnuința festinelor canibale / că nu suntem decât un coș cu carne învelită în piele / de altfel foarte gustoasă  prăjită pe jarul focului / adunat din trăsnetele lui Jupiter. / Cum s-o fi numind în aborigenă Jupiter?”. Poftă bună, noapte bună!

  

         6 dec.  Cantonat ziua, în cantonul singurătății de chilie

 și noaptea în cel de kühe, între motani, am două obsesii,ca toată lumea: viața și moartea. Iubirea, fericirea, gloria sunt flori înflorite și vestejite demult, în poiene cu inorogi ieșiți la pensie. A rămas piatra care nu m-aș mira să fie identică până în cele mai adânci cotloane ale universului, fie el și multiplu, suspendat în sine, fără fundal și atunci tot ce e aici e și acolo, cu toate mărunțișurile prăfuite, printre care și viața - începută și sfârșită ca o afacere moale, spârcâită prin canale. Prin canalul uretral și anal. Poate nu e prea e corect să vezi lucrurile de atât de departe când e destul de departe și bicisnicul nostru aproape de toate zilele. - Cască ochii băiete, că lumea e rea, îmi spunea degeaba tatăl meu, mecanicul mecanismelor extrem fin îmbucate, că eu tot aiurit am rămas, chiar până în clipa asta când iau pixul electoral oferit ca mită de catindatul de sector de cerc cu care scriu (sicriu ar zice Portos, fost Morsă ). Pentru mine scrisul e o bălăureală de extracție artistică, nu pot ști niciodată ce este și ce vrea să spună: o preumblare seara sub lună, un zbor de balauri, răget sau râgâială după ghiftuială cu prada plăcerilor copioase,  găinățare din zbor de Pterosaur, târâre, târâială de malaci transpirați într-o climă ca o clismă, fugă de mașini 4x4 cu viteză de orgasm, pe piste blonde, în soare? Bălăurelile sunt ființe suple, respiratorii, descărnate, cu oase ușoare ca păsările, cine știe? Cine știe? Nimeni. Păsările-mi sunt atât de neînțelese încât aproape că devin a treia mea obsesie: cum se poate împăca zborul ușor, delicat, care se întrece pe sine și plutește deasupra lumii, cu ferocitatea clonțului ca glonțul, cu ghearele ascuțite ca oțelul? - cu privirea lor diabolic de penetrantă cu care zăresc șoarecii săritori, șocâții îmbuibați cu semințe oleaginoase? Bălăureala e o hipertrofie gigantică în minuscul. În ea poți vedea foarte departele din foarte aproape, în care se deschid orizonturi incapabile să-și pună frâu și să-și ordone: Halt!

 - Halt! Halt! Zi mai bine ce-ai mai citit pe net? mă întreabă Tacitus la telefon ca să schimb vorba (el auzise tot ce gândeam eu? poate de aia e tăcut: ca să audă ce nu se aude). - Despre Canonul occidental al lui Harald Bloom - Despre ”literatura puternică”? Halal! - Asta se spune când se taie oaia! - La orientali, dar la occidentali care-i literatura valoroasă? - După Bloom, cea stranie, bizară, anxioasă. - Cum poate fi valoros ceea ce exultă ciudățenia, teama nevindecabilă? - Nu poate fi. Noroc că mai sunt și lucruri frumoase pe lume. – Spreexemplu? -  Plăcerea de a mânca, plăcerea textului ca o femeie frumoasă, deosebită ( Baudelaire spunea că o frumusețe banală e un nonsens). - Lutnavel al lui Notorius cum ți se pare? – Levantin, o levănțică. O levențică cum zic kivuțele - vetust, minor.. Click!, făcu telefonul și rămăsei în kühe, privit de ochiul ciclopic al plafonierei, să întrezăresc singur orizonturile infinite. Estimp, Împăratul cască de-i trosnesc fălcile urmat ca la comandă de General Bobutz, secesionistul. Pocit e chipul lumii gândite, gândesc cu cârnatul cald într-o mână, cu castravetele murat în cealaltă și cu cea imaginară (întotdeauna am avut mai multe mâini), mângâind motanii negri ca noaptea. Potolește-te domnule, îmi spun, amitindu-mi cu memoria mea elefantină o idee dintr-o teză de doctorat citită pe net: gestul ne tragic al omului postmodern, nu mai constă în sfâșierea aparențelor ci în mângâierea și împăcarea contrariilor, nu în reflectarea realității ci în crearea altei realități, în care evadezi păstrând legătura cu realitatea, cum țin eu cârnatul cald și castravetele rece în câte o mână, chiar dacă din fiecare nu mai e decât jumate. O asemenea soluție ne permite să facem salturi în memoria culturală, cum sare pisica de pe o creangă pe alta după mierle. Frumos mai psalmodiază englejii în tranzistor, pentru tot globul globalizat, în noaptea kühei mele! Brusc realizez după miros, că marile farfurii berbere de pe peretele gangului, pline ochi cu..ochi pândindu-mă după văluri de glazură, va trebui să le descriu altădată, căci Imperator s-a căcat iar în cada de duș deși am mânjit-o cu boia iute.

  7 dec. Cerșetorii de țigări mă abordează primii,

  în ceață, apoi vin vânzătorii de țigări de contrabandă. Pășesc încet, somnoros, urmărit de ticăitul metronomic al tocurilor unei domnișoare somnoroase ca și mine. De unde știu că e somnoroasă? Pentru că la intrarea în gaura de vierme m-am oprit și am lăsat-o să mă depășească ca s-o pot privi: dormea pe ea, era ca în transă, nu se putea citi nimic pe chipul ei. Ciudat și simetric, o  frumoasă identică cu ”masca japoneză” mă lasă s-o studiez fără să clipească, făcându-mă să mă îndoiesc că e vie. Din chilialaborator privesc în jos prin geam în curtea interioară unde ceața s-a condensat pe alei și pe trunchiuri: fundal umed, întunecat, Narval Alb mai pregnant și mai inexplicabil ca niciodată. Pielea labei mele stângi (am dreptul ca animal să o numesc așa), e decorată trei zgârieturi roșii, proaspete: ghearele lui Aurică. Băieții m-au trezit de la 6 și s-au agățat de tot ce ieșea din profilul formei mele: de șireturi, de cravată, de mâna pendula pe lângă corp. Înainte de a-mi prelungi laba dreaptă cu gheara electronică a mausului, îmi amintesc părerea lui  Harolod Bloom despre scriitorul ”strong”: e o ființă valoroasă prin anxietate și obsesii. Deci cultivăm răul? Sunt sigur că există și opinii opuse, mari texte, mari oameni, mari discursuri pozitive. Doamna Laura Ioana Colceriu Dandu scrie în acest sens: o istorie exclusiv estetică a literaturii este o fantasmă perimată; nu este acceptabilă închiderea într-o singură dimensiune, relativă la rândul ei. Există și marele discurs, numit ”Al treilea discurs” care scoate în stradă, în dezbatere, vechiul reevaluat. Vechiul ca interior exteriorizat, analizat prin esteticul extins către etic, ”este momentul de grație, care permite orice legături, orice fantasme, salturi, înrudiri sau bătălii pe viață și pe moarte, momentul în care se rescriu toate”. Nu mai trebuie doar să reflectăm realitatea ci să producem o altă realitate, una evazionistă, dar care păstrează vii, legăturile cu realul.  Asta ne permite să facem salturi în memoria culturală. Cum se produce evadarea din realul sufocant, anxios? Te retragi în intimitatea compensatoare a propriului tău trecut pe care-l reconstruiești ca un prezent din care te hrănești perpetuu. Și-l poți da și altora sub forma intertextului inepuizabil.  Când încerci să înțelegi ceva, vrei să te cunoști pe tine. Prin ceilați ajungem mai ușor la noi. La sine se ajunge prin alteritate. În ce mă orivește, am ajuns singur la toate astea intuitiv, neinformat. La baza oricărei atitudini culturale se află ambiguitatea jocului dintre văzut și nevăzut, material și spiritual, finit și infinit, spune ea. Al treilea discurs cultural se naște la interferența dintre profunzime (etic) și suprafață (estetic). Cercul nu se închide ci îi rămâne un ochi deschis către spirala unui discurs infinit. 

  Seara ”in der kühe”, cu muzică și vin, fac saltul în gol, în abis, ca Baumgartner, amintindu-mi perechea deosebită, întâlnită în metrou. Ea: grasă, cap mare, buhăit, trapezoidal, ochii ca două animăluțe mici, rotunde, în vizuini de grăsime protejate de streașina groasă a sprâncenelor; gura? - o peșteră în care intră și ies  liliecii cuvintelor absorbiți și expulzați în expirări și inspirări rapide. El: mic, subțiratic ca un copil, cu un chip de Pinochio, sculptat într-o suită de fugi concave către abisul unei fizionomii derutante, incapabil să se mântuie în contur; ochii mici, pitiți în orificii meschine, sunt apărați de gene uimitor de mari și de dese, sprâncenele ca niște bumeranguri, șanțurile adânci din jurul gurii completează această ființă ciudată, nepământeană, mai degrabă subpământeană. Am ieșit din vagon la aceeași stație. Ea avansa învingând frecarea coapselor grase, el se balansa periculos, rahitic fiind o minune că nu se prăbușea la fiecare pas, riscând să se împrăștie în arșicele din care era alcătuit. Mă condamn!:  mi-am permis urmărirea vânătorească a unor ființe inocente deși dumnezeu mi-e martor că nu i-am văzut decât ca pe niște mărgele mai deosebite ale colierului și că mi-am dat seama cam cum poate arăta jocul cu mărgelele de sticlă. Poate ei sunt mai fericiți împreună, mai legați prin bizarerie, decât cuplurile găunoase ale frumoșilor superficiali. Vezi căsniciile efemere ale vedetelor.

 8. dec. Sunt tatuat de sus până jos  

cu urmele ghearelor motăneilor care mă confundă cu vreun pomuț. Într-un mod subtil, emoționant, e semn că în sfârșit, vin, vin, se apropie sufletește de mine! De aceea chiar îi invit cu comanda sus! sus! pe spatele și pe umerii mei, când am halatul albastru, gros, cu valuri argintii, grecești, geometrice - e un obiect vestimentar sacrificat, dar merită! Îmi place când lipesc de obrazul meu și-mi torc subțire în ureche. Nu acționează la întâmplare, dozează psihologic totul. Semnificația expresiilor jos! jos! și nu! nu! o știu de la vechiul stăpân, unde au trăit în primele 2 luni. E soare pe blocuri deși nu știu de unde vine pentru că o pătură de nori vineți acoperă complet cerul; arțarii își mișcă în vânt coarnele de reni sau de bivoli negri – turmă calmă, păscând iarba aerului curat de iarnă. Întors din piață, prăjesc carnea puilor foarte proaspeți, totuși complet morți, fără urme de viață. Nu știu cum au fost uciși și nici nu vreau să știu cum decurg crimele în abatoarele orașelor acestei lumi fioroase, sau la țară în intimitatea macabră a curților din dos. Plecăm cu matizul la vărul nostru Tiberiu pe care-l găsim prăjind și el pui pe un grătar electric de ultimă oră, cu capac de sticlă. Ardelenii (niște japonezi ai românilor), sunt mondeni fără a-și pierde tradițiile. Într-o oală, Tibi fierbe cartofi pentru piuree și din tuci răstoarnă o mămăligă galbenă, o caldă, aburindă ca un sistem solar nou născut. E plăcut să adaugi puțină lumină oricărui interior. Tibi baletează prin cohe: îmi dă foc pentru Dromader cu o scobitoare de la aragazul unde încălzește ardei umpluți, prinde în ultima clipă cafeaua în spumă, învârtindu-se lejer și sigur printre focuri, oale încinse și aburinde. El face tot menajul pentru soția lui, verișoara Saschiei, care nu poate trăi musafiri. Tibi de asta a ales viața de familie: ca să nu fie singur.

-De fapt singurătatea nu există în realitate, e doar impresia noastră, îmi spune. Și are dreptate: în pădure frunzele foșnesc împreună, suferă împreună de secetă, păsările migrează în stoluri, peștii în bancuri iar salamandrele locuiesc împreună sub aceeași stâncă

 - Să te-nvăț o șmecherie, zice: dacă vrei ca sarmalele sau ardeii umpluți să fie moi, nu beton, pui orezul în apă cu o jumate de oră înainte, ca să aibă timp să se hidrateze. Face o piruetă sufistă ca să arunce cojile de cartofi și una în sens invers ca să amestece în cei tăiați cuburi, care fierb. Poartă adidași albi la 87 de ani, fiindcă îi stă bine cu adidași și blugi. E născut pentru veșnicie.

- Să-ți mai spun o șmecherie: Timpul nu există, existăm doar noi.  

  Eu cred că există ceva imediat dincolo de noi, ceva mare, pe care nu-l vedem dar care ne înțelege și ne iubește și de aceea nu ne distruge. Foarte lin se leagănă crengile arțarilor în după amiaza anonimă. Muzica înfoiată în jurul ei știe mai multe decât savanții care prin piruetele compromisurilor au ajuns foarte aproape de Dumnezeu.

SALTUL PISICII 13

Mc. 28 nov. Sunt într-un tren care trece în viteză:

dimineața ceață, la prânz soare pe narvalul alb, după amiază umbră rece. Ceață, soare, umbră. De ce trec toate și nu au clipă de liniște? Uneori m-aș vrea nemișcat, chiar mort. Dacă aș ști că aș mai putea vedea lumea rotindu-se ca un caleidoscop în jurul meu, nemișcarea ar fi ochiul cel mai clar: să văd doar, fără să fiu. Lumea - infinitate de mișcări oglindite unele în altele, reverberează tristețea singurătății absolute. Având laboratorul cu 14 trepte mai jos decât ceilalți locuitori științifici ai mansardei, mirosurile de mâncare, suie de jos, din ”Café Agripa” transformată în birt de lux, dar nu mai știu să coboare la mine. Varza călită e varză călită, usturoiul zdrobit e mujdei, carnea prăjită emană mirosuri ce străbat prin orice paravan. Acest univers olfactiv violent trebuie să-l înfrunt când sui până la  Destinée colaboratoarea mea care a făcut un ges trădător: a sugerat unui tip din provincie să încerce să se angajeze în nișa mea științifică pentru a mă scoate din organigramă. Omul e complet neavenit. Dacă era valoros m-aș fi bucurat să-l învăț tot ce știu iar el să mă ajute să pun ordine în materialele și lucrările nefinalizate. Dacă noi creăm lumea într-un fel sau altul, el nu crează nimic. Noroc că tot azi Saschia mi-a spus că s-ar descurca singură acasă, fără mine, dacă aș pleca din nou în Africa o lună de zile.  Amoc mi-a propus să public jurnalele expedițiilor dintre 2005 – 2012 în foileton, în fițuica clubului, Oceanica. Destule evenimente pentru o zi. Pe platformele temporale temporare, în aceste nacele zburătoare care sunt clipele, zilele, anii deceniile, se stabilesc, mai bine zis se prefigurează, acțiunile viitorului. Prezentul, în banalitatea lui gri, dezesperantă, naște mereu viitorul, după cum și el fu născut de un vechi prezent, acum trecut. Revin mereu la cuvintele trecut, prezent, viitor, ca dovadă a obsesiei mele temporale. Îmi mai place și bicisnic – care vine poate de la a biciui. De la ceva demn de a fi biciuit sau biciuit deja. ”Bicisnic” aduce a cuvânt bisericesc, vechi, de letopiseț. Istoria cuvintelor- oglinzi ale obiectelor și mișcărilor - e ulterioară faptelor care au avut odată prezentul lor. Deci la început nu a fost cuvântul? Conform principiului actualismului al lui Charles Lyell preluat de Darwin, ceea ce a fost demult, s-a petrecut lin, insesizabil, ca prezentul care ridică în continuare și în clipa asta, munți și separă continente ( asta dacă facem abstracție de cutremure, vulcani, țunami, taifunuri, uragane, ”războaie” meteorologice și animalice). Principiul actualismului (studierea viitorului în prezent) se poate aplica istoriei animalelor care se joacă pentru a învăța să se sfâșie, cum fac motăneii mei.  Aici vezi comportamentul apetitiv din Barnett pag 37. Când îi dau Saschiei să mănânce trebuie să duc motanii în sufragerie ca să nu atenteze la hrană de om  dar mai întâi trebuie să ridic tot ce se poate sparge sus și mai ales să mut în cuhnie o vază mare, subțire, plină cu spice uscate. Apoi scot motanii din sufragerie și readuc vaza. Repet treaba asta cu răbdare, cu iubire; nu-i cert, îi iau în brațe și le vorbesc dulce, gândindu-mă la principiul actualismului: o fi existat un astfel de joc duios în trecut, între toate lucrurile pe lume? Dacă e așa nu mai pare curios că Poesia e oglinda cea mai fidelă a întâmplărilor adevărate. Reflectă ceva important, esențial: adevărul pierdut în uitare. De exemplu, când Împăratul Marc Aureliu îmi dărâmă și-mi sparge pe gresia cuhniei scrumiera de sticlă veche de 25 de ani, plină cu scrum, în loc să mă supăr, iau frumușel mătura și fărașul și dirijez narvalii albi ai cotoarelor prin valurile de cenușă, spunându-mi: răbdarea, bunăvoința, îngăduința față de întâmplările lumii așa cum sunt ele, fac realitatea posibilă. De patru ori am încercat să scot simultan ambii motani din sufragerie, dar fiind legați unul de altul ca două particule gemene, nu pot trăi unul fără altul și mă păcălesc: se lasă prinși dar numai pe rând, mă apasă cu toată greutatea corpului lor fiebinte pe mână, mă privesc dulce, își permit să întindă coarda pentru că știu că-i iubesc. Până la urmă renunț: îi las în jungla sufrageriei, până se vor plictisi, indiferent ce vor dărâma și vor sparge. O să-i culeg după ce obosesc și adoarme Saschia. Gândul îmi zboară la oceanul care lovește cu forță în faleză țărmului african unde am fost de 3 ori. Până acum. Nimic nu este. Totul e doar o efemeră plutire de baloane de săpun în lumină. Mi-ar plăcea să fiu chiar acum posesorul cărții Coaja lucrurilor, deși s-ar putea ca ea să conțină cu totul altceva decât îmi imaginez. Ăsta e însă farmecul: numirea, denumirea, e totul, iar el nu e decât un exercițiu de voință, o cută când încruntată când destinsă, pe o frunte. A cui, nu contează.

   30. Nov. Atât de frig, de umed și de obscur,

a fost ieri, iar noaptea s-a pornit un vânt vijelios care a redus la zero șansele frunzelor galbene să mai rămână pe ramuri. Din aceste motive n-am avut putere să mă apropii de deșertul filei. Azi m-am chinuit 2 ore să montez o plasă nouă peste cea veche la geamul băii unde se suie motanii. Procedează astfel: sar pe capacul VC ului, de acolo pe chiuvetă, de acolo pe mașina de spălat și escaladând paravanul de plastic al cabinei de duș, se aburcă pe pervazul cu plasă veche de 13 ani. Cât a trăit Fatam. M-am chinuit în poziții care mi-au zdrobit toți mușchii. Urăsc bricolajul. E o ură veche, profundă, produsă de inadecvarea mea funciară, la mecanismele lumii. N-am moștenit nimic din plăcerea tatălui meu, Mecanicul, de a sta toată viața în poziții incomode pentru a potrivi ceva la locul lui. În jocul lumii fiecare piesă trebuie așezată, fixată perfect, într-o schemă neinventată sau dorită de mine, dar în care am fost inclus cu sila și mă mir că am rămas încă în joc. Cine sau ce, nu lasă jocul să funcționeze, cine-l tot derglează de trebuie mereu reparat și repus în funcționare? Trec păsări prin albastrul trist, desuet al stampei ferestrei deschise. Soarele sclipește pe ultimele frunze galbene. Să cauți înțelesul toamnei târzii, e o pretenție absurdă. Ce-ar fi să dau prin răzătoare cele 1,5 kg de ciuperci, ceapa,și ardeii, ca să nu mai toc la cuțit totul pentru tocănița de ciuperci? Mirosul de pădure al ciupercilor se combină perfect cu mirosul de tanin al litierei incipiente a frunzelor din grădină. Mă chinui și nu reușesc să separ un concert de Chopin de o  vorbărie politică. E păcat, pentru că ”joacă” (jue) la pian, cel mai mare interpret de Chopin din prima jumătate a secolului 20 – Dinu Lipatti. Dau focul la mare sub cratița cu cartofi puși la prăjit și recuperez din balcon motanii care dorm îmbrățișați acolo de vreo 3 ore.

    1 dec. De dimineață cei doi guguștiuci gri stau pe cablul

dintre A1 și A2 sub griul infinit al cerului de toamnă. O frunză galbenă dintre puținele rămase în arțari se desprinde și planează îndelung, în direcții diferite, înainte de a ateriza ca un avion pe alee. În cuhnie pătrunde primul Marc Aureliu și se repede pe pervaz pentru că el e capabil să perceapă și să contemple lumea de afară. General Bobutz, nu. Voiam să citesc ceva de Hesse dar am găsit o recenzie despre Muzeul Ioncenței și Cartea Neagră ale lui Pamuk. O să cumpăr și alte cărți de el, pentru că mă interesează să cunosc marele suflet turc cu care am avut chimism de la prima mea vizită în Peninsulă. Fac o salată cu oțet din iahnia rămasă, prăjesc doi cârnați și mă reîntorc să citesc depre Füsun.

   Dum. 2 dec.  Aseară am citit din Muzeul Inocenței.

66 de pagini. Îmi place dar are 626 de pagini cu litere mărunte și cred că o s-o las pentru concediu. Mai am în noptieră 3 cărți de Hesse între care și  Steppenwulf – Lupul de stepă. Totuși  nu pot trece de la stilul concret al lui Pamuk la stilul abstract al Lui Hesse așa că aleg o carte subțire de Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului, cu copertă frumoasă: o pasăre cu trei capete, trei gâturi lungi și o singură coadă cu trei palete dințate – mai există o pasăre mică, negră, care cade, calcinată de focul cunoașterii, înapoi, în lutul negru. Splendida copertă de Angela Rotaru are o subtilitate: fondul este un văzduh verde în care stau parcă pe crengile altei lumi, siluetele abia ghicite ale altor păsări pe care nu le-am remarcat decât ținând a treia oară cartea în mână. Fiind Duminică trebuie să gătesc pentru o săptămână: frig aripioare de pasăre, în timp ce pe cerul rece și umed de iarnă, trec stoluri cu aripi ovale și altele cu aripi curbe ca un bumerang, și totodată ”frânte” în unghiuri ascuțite: pescăruși. Coțofenele se recunosc după coada lungă, subțire și dreaptă ca un băț. Petru Creția crede că acela care alege servitutea e la fel de liber ca și acela care alege nesupunerea (în Demnitatea). Din Curajul, citez de jos în sus, invers, în răspăr, după intolerabilul meu obicei: ”Cât ar părea de ciudat, există o relație între dârzenia de a rezista fără să te dai bătut, la focul canonului zilnic și o formă extremă a curajului, rezistența la tortură.  Câteodată e crâncenă această formă mai puțin spectaculoasă a curajului: să-ți crești în durere copii rău născuți, să-ți îngrijești ani și ani părinți neputincioși, să trăiești câinește pentru puțin și să pierzi și ce ai, să rabzi fără murmur chinurile trupului, să fii eroul obscur al unei dăinuiri. ” Numai pentru aceste câteva rânduri cartea ar fi meritat să fie scrisă. ”Speranța, dacă nu este mai presus de orice calcul rămâne un simplu și rece efort de prognoză. Este o alegere din toate câte sunt pe pământ, a posibilului bun”. În piață frigul e bine instalat. O frumoasă puștoaică vorbește singură în fața galantarului cu plăcinte: - N-am eu bani pentru ce aș vrea! - Și ce ai vrea? O pizza. I-o ofer pe cea mai mare ochioasei Maria, un copil femeie. În piață, vânzătorii de vin, bine băuți, discută între ei: - Diseară te duci undeva? – Nu, diseară fac sex deși nu prea mai am cu ce. – Lasă bă, o încingi, o lași în spume și-mi dai un bip. O rezolv eu. Suntem o țară verde, exotică față de deșert, dar de ce oare moneda noastră e leul și nu lupul sau ursul? – Acum e bine să bei, când ciupește frigul de urechi, că nu te blegești, spune băutorul de vin. În cuhnie dau drumul la aragaz și subliniez în Petru Creția: ”cu orice biruință ceva din viața noastră se încheie, ceva care ne-a însuflețit îndelung încetează în noi”. Edward Gibbon, după ce a scris timp de 30 de ani la  cartea Declinul și căderea Imperiului Roman, când a terminat-o a fost cuprins de o mare tristețe. Pentru că toate pierderile și toate despărțirile lasă după ele ”o dâră de tristețe, mai  molcomă decât durerea dar umplând sufletul până în cele mai ascunse unghere ale lui, ca un fel de ceață de lacrimi”. Crengile elastice ale arțarilor înclină în vânt câte o frunză galbenă uitată ca un steag dintr-un război încheiat, trec păsări marine în picaj pe lângă colțul lui B2, cântă în engleză bascii, catalanii, italicii și toți urmașii vorbitorilor de ”lingua nostra romanesca”. Eu mă gândesc la Fatam: ce a murit mort rămâne chiar și dacă ar fi să existe viață de apoi. Dacă spaima morții nu dispare, cum să supraviețuască bucuria? Creția: ” Da..în ciuda a tot, bucuria..Ea știe să aleagă chiar și puținul bine cât se află într-o stare de lucruri și să-l așeze mai presus de tristețe, făcându-și din floare grădină. O vorbă bună, o înseninare a cerului, un râs de copil, un gest de prietenie, un act de îndemânare sau de istețime, o delicatețe a cuiva, mirosul zăpezii, o amintire fugară.. Omul care știe să aleagă bucuria nu caută răul cu lumânarea, nu se văicărește cât e ziua de lungă, privește lucrurile cu îngăduință și cu zâmbet..dincolo de orice bucurie anume (mai) este simpla bucurie de a fi, de a te afla în lume și nu în neființă, de a trăi, făpătuind și îndurând..Iar oamenii care știu și au puterea să se bucure fac lumea mai frumoasă, răspândind în jurul lor, ca un har, bucuria”. Mă opresc din lectură, între Bucurie și Sărbătoare și îndoi colțul filei cu barbarie. Nu făceam asta pe vremuri, când eram delicat, fraged, când încă îmi păsa de lume, de perenitatea ei. Am devenit barbar cu timpul, cu trecerea lui care atât de des ucide tot și toate. După câteva ore de mișcări furibunde dar concertate (mâncărică și cartofi prăjiți), mă cert cu motăneii care au scos o căpățână de usturoi și au împrăștiat o haită de cățeluși pe gresie. Titlul de Valet de la Maison cu care m-a investit menajera, e prea pretențios pentru mine: valetul e un tip bine îmbrăcat, care se fâțâie cu platouri cu mâncare gata gătită. Eu fac piața, gătesc, rânesc la pisoi - sunt mult mai jos pe scara socială. Mă consolează virila Tina Turner și amintirea micuței Maria căreia i-am oferit pizza: de fapt cred că e deja femeie – se citea asta în ochii ei cu focuri negre. O să citesc altădată lecția despre demnitate. Toți sclavii lumii se puteau sinucide cumva, dar n-au făcut-o.

SALTUL PISICII 12

14 nov. Ieri am stat acasă pentru că a plouat,

a bătut un vânt violent, mi-a fost frig. Apoi, pe lângă că știam că la muzeu nu avem căldură, din cauza unor lucrări la centrala termică,  am vrut să văd dacă am puterea să mă rup din inerția rotirii. N-a fost soare, totuși în grădină, frunzele galbene verzui, căzute cu toptanul, emanau o lumină difuză, suspendată, nevenind și neducând nicăieri. Am pozat în medalion pe fiecare din cei doi motani și m-a izbit greutatea de a-i diferenția chiar și la o analiză atentă. În poză, Aurică are o figură mai ascuțită, cu urechi mai lungi decât Bobiță dar în realitate e invers. Am găsit pe net o cronică demolatoare despre Jocul cu mărgelele de sticlă. Cu tot respectul față de Hesse (seriozitatea problematicii), din unele puncte de vedere și eu găsesc cartea un joc de artificii reci.  Apreciez mai mult și eu ca și Saschia,  jocul cu baloanele de săpun. Baloanele de săpun, îmi plac fiindcă seamănă cu noi, ființele. Ca balon de săpun, te naști dintr-o zeamă coloidală, plutești puțin într-o pieliță transparentă, moale, strălucitoare, nedăunătoare, după care dispari rapid, curat, ecologic, biodegradabil, fără urmă – în această perfecțiune absurdul nu e detronat nici o secundă, de pe tronul lui regesc. Ca un balon de săpun mă simt când fac saltul felin de pe trambulina realului în visare și recad tăcut, insesizabil, în anonimat, la cea mai mică atingere cu realul. Când baloanele se sparg, se aude un mic pocnet, perceput de motanii atenți la plutirea, sclipirea și dispariția lor neînțeleasă, fapt pentru care le port o adâncă stimă: ne mirăm asemănător în fața strălucirii și neînțelesului lumii. Sunt suficient de ignorant ca să nu știu să-l încadrez în vreun curent sau stil pe Hesse și nici nu e treaba mea. Eu caut în lecturi doar răspunsuri la întrebările mele. Frumoase și corecte întrebări și răspunsuri am găsit de exemplu în Estul naivității noastre de Liiceanu. Pentru a scrie ai nevoie de ureche muzicală, spune el. ”Scriind, am visat de multe ori să ajung la starea muzicală a scrisului. Scrisul te lasă deopotrivă sleit și vrăjit, ca o frază muzicală care-ți traversează trupul.  O proză bună nu e posibilă fără poezie. Față de meteorologia capricioasă, incontrolabilă a istoriei, în lumea culturii depinde numai de tine să fii cu adevărat liber, să poți evada chiar din situații fără scăpare, să ai o alternativă la o lume închisă, ermetică, fără ferestre și fără uși”. Până aici sunt de acord dar Nu cred cum crede el, că scriitorul lucrează într-o camuflare și discreție totală, din lașitate. Recunoaște că probabil Noica s-a înșelat cu el, L, un ins mai emotiv, mai puțin apt pentru gândire, mai aproape de concret, de literatură. Deci și L e unul dintre cei care au luat-o târziu de la capăt cu altceva, după ce au lucrat mulți ani, cu credință și seriozitate în alt domeniu! Scriitorul e după el, fără discuție un soi de autist care prin tot ceea ce face, speră la marea întâlnire finală. Când ”povestindu-te pe tine îl povestești pe altul” ajungi la o comuniune, scrisul își găsește justificarea, zice el, care e notoriu. Cum rămâne cu cei care nu reușesc să străpungă în veci anonimatul? E o întrebare grea, din categoria celor ultime. În cazul scriitorului anonim întâlirea finală a parcurs drumul doar pe jumătate și atunci cum justifici scrisul? Ce rațiune de a fi, are cel care scrie de unul singur știind (crezând) că nu va fi citit niciodată de nimeni? Al. Dragomir, spune L, a avut o viață împlinită pe fondul desființării ei – să scrii doar pentru tine, așa cum mănânci sau dormi, fără gândul de a publica vreodată. Îmi place de asemenea cum consideră cartea o armă contra timpului, care anulează depărtarea în timp și în spațiu. ”Poți fi contemporan cu Seneca sau cu cineva de pe alt continent...deodată mi-am dat seama că am trăit foarte mult și că într-un fel mi-am câștigat dreptul de a scrie. Ca să scrii trebuie mai întâi să te îneci  în propria viață, să trăiești iluzia și deziluzia, înseamnă să-ți pui în discuție ființa toată”. Când vorbești în cunoștință de cauză despre detaliile ultime ale vieții, care până la urmă sunt lucrurile cele mai importante, cînd ”mai important decât să faci teorie despre ființă este să descrii angoasa în fața sfârșitului,” atunci poți să-l consideri pe Cioran unul dintre cei mai rafinați interpreți ai condiției umane, interpret, fiind bine găsit dacă viața și moartea lumii sunt aceeași muzică. Azi la muzeu ne-au dat în sfârșit căldură! Narvalul Alb plutea deasupra solului prin verdele rarefiat, al copacilor ca o rachetă în vid.

   Seara Saschia se închină la Dumnezeu și adoarme imediat, ca într-o dispariție subită și completă. Poate așa ar trebui să dispară (de tot), orice om: liniștit, în somn, fără să știe că nu va mai prinde o altă dimineață, în fond destul de asemănătoare cu toate diminețile care au existat și vor exista. Motanii aleargă antrenând cu bună știință totul în jur și nu ne neglijează nici pe noi; fac asta în fiecare seară, parcurgând aceleași trepte, ca niște cercuri concentrice ritualice. ”Trebuie să trăiești ca și când ai crede că trebuie să faci ceva. Pentru că orice om cât de cât lucid nu mai are iluzii. Ca să ai iluzii trebuie să fii sănătos psihic, adică să nu-ți pierzi capacitatea de a te minți cu metodă. Un om care nu are iluzii se scoală degeaba de dimineață iar unul care nu are credință moare disperat” spune L.

15 nov. Pata de soare de pe Narvalul Butaforic

 arată ca un punct strălucitor folosit în hipnoză, o sclipire fixă, luminoasă, absorbind orice privire rătăcită în curtea interioară. Pentru mine ea e o constantă nemiloasă, în lungile luni de zile în care mi-am făcut un fel de harakiri lent, în acest nenorocit an metempsihotic în care mi-a murit sufletul Fatam și am renăscut în agitația inocentă a motanilor. Narvalul de un alb dureros, perfect în forma lui fără interior (viu), și inocența puișorilor de diavol, sunt elemente dominante ale toamnei mele târzii, veșnice. Veșnicia ca roată oprită, e tristă; de aceea trebuie să existe viață și moarte, nu doar viață veșnică! Răul necesar numit moarte, măcar  nu permite stagnarea.  Plictiseala e mai rea ca moartea.  

  Chiulesc o oră ca să ajung la librăria Papirus de la Romană, dacă la cea de la Kretzulescu nu mai reușesc să ajung. În capul scării dau peste Adriana Stoikova care ajustează minutele și orele chiulite – Chiulesc de la dirigenție, îi spun. – Ha! Ha!, O.K.! În librărie tronează în zeci de exmplare, volumul gros, alb ca narvalul butaforic, Parabolele lui Isus de  Pleșu, pe care nu o cumpăr din lipsa banilor, a geloziei și din dorința de a nu intra în plasa de pescuit a acestui pescar din alt univers – cel al notorietății, străină mie. Chiar dacă universurile se vânează unele pe altele, am dreptul să fiu gelos? Cumpăr Fortăreața albă de Orhan Pamuk (dacă aveam bani luam toate cărțile traduse), Al. Dragomir, Creția și jurnalul lui Notorius. ro. pe care-l răsfoiesc pe loc, uimindu-mă de nefericirea lui de scriitor cunoscut, chiar celebru. Ce-ți mai rămâne de făcut, nefericit fiind din cauza succesului, a celebrității, a glorioasei ieșiri din anonimat? Nu-ți rămâne decât să te înfunzi într-o cârciumă cu bere, mititei și dame ieftine, să trăiești, să trăiești, să trăiești, până mori de atâta trăit! Peisajul din librărie îl găsesc fermecător și îngrozitor totodată: se scrie mult, sincer, bine, genial, mai mult decât e necesar. Asta e dureros: se repetă imensitatea atât de străină nouă, a universului. E tristețea micii entități, condamnată a fi prea puțin cuprinzătoare. Plec din librărie posac: n-am găsit Coaja lucrurilor de Oțoiu și Caietele timpului de Al. Dragomir, nu m-am îndurat să cumpăr ultima carte a lui A. P., cu prețul de a-i fi lăsat singuri o oră în plus, pe Saschia și pe motani. Viața mea e o carceră asumată. Ajuns în cuibul pisicilor îi spun Saschiei: - Țin să te informez că există viață afară! Ce fac domnii Bobiță și Aurică? - Te așteaptă cu ceva bun. – Cum ar fi? – Șuncă, cartofi prăjiți..De unde știe meniul? Plutim într-o fascinantă imponderabilitate, ca săritorul din balon, Baumgartner. Nu suntem decât niște biete puncte minuscule, neajutorate, într-o spațialitate ostilă. Pentru că tocmai această ostilitate ne-a produs, soarta noastră nu are cum să fie calmă, ocrotită, comodă. Ea nu poate fi decât disperată, nefericită, nejustificată. Nu ne mai rămâne decât reinventăm totul doar pentru noi, pentru satisfacerea micii noastre nebunii. Saschia adoarme devreme, sătulă ca o anacondă de șuncă și cartofi prăjiți și euforică de la babiturice iar eu îmi închei seara în cuhnie, în compania lui Frank Sinatra și a motăneilor. Aurică  gândește, anticipează, e mereu la locul și la timpul potrivit, inteligența i se citește în privirile aurii. Bobiță acționează instinctiv, ca o panteră, dar nu greșește prea mult nici el. Sunt două piese de șah, doi luptători cu arme diferite, care îi duc totuși pe fiecare la reușită, cum fac în jocul de șah, calul și nebunul. Privesc din logia nordică, unde ies la un ultim Dromader, reflectoarele antiaeriene de la cazarama din Sebastian: își rotesc penajul violet undeva în direcția plopilor canadieni, acolo, departe, în întunericul ca o junglă tropicală, plină de păsări ale paradisului.

  Sb. 17 nov. Discreția petuniilor mă pune pe gânduri:

  cum reușesc florile să dispară, să se topească pe neobservate, după ce au fost atât de prezente toată vara și lunga toamnă fierbinte? Cum reușesc să facă asta atât de simplu, de banal, oamenii și toate vietățile?: mai întâi o corolă deshidratată, apoi o frunză, un vrej uscat, o subțiere și o dipariție totală, fără urmă. Și ivirea mugurilor e la fel de discretă, de insesizabilă. Numai înflorirea maximă nu poate fi trecută cu vederea. Florile sunt tăcute. Lumea vegetală, deși e de o pregnanță colosală, e mută. O floare e mai tăcută decât un pește, pentru că peștii scot tot felul de sunete – mi-ar place să posed un catalog sonor al acestor gălăgioși neauziți ai oceanelor. În dimineața asta, o crizantemă albă din logia sudică, e dezlănțuită (tardiv) în grupuri de 10 flori: trei mănunchiuri așezate ca pe trepte, pe un pat de frunze bogate. Albul petalelor suprapuse, iradiind dintr-un centru  gălbui, contrastează ca un strigăt, ca o prăbușire de cascadă, cu celelalte flori roz sau roșii. E nedrept că am neglijat până acum descrierea (menționarea măcar) a vieții florilor din logia sudică. Pentru că sunt discrete?

  La rude, unde facem o vizită, îl întreb pe Tiberiu, vărul din Rontău cum spun ei la bucătărie – Ăleia de vară, îi zicem..cóhe. Seara, la radio aflu că există 30 de centre de studiu a filosofiei imaginarului, într-o emisiune despre Gaston Bachelard - paradoxal și atipic filosof al imaginarului, mai prezent în lumea artei  decât în filosofie.

   Luni. 19 nov. ”Poemele care se scriu singure

  vin singure, cine știe de unde și se așază pe filă ca un bot de mânz în palmnă, ca un chip  necunoscut și cunoscut, apărut pe înserat în rama ferestrei - ninsoare de povești uitate, pe timpanul clipei. Un băiat cântă, o fată plânge, în tremolo ul Edithei Piaf, un român poară cu el 23 de ani în Africa și apoi toată lunga lui viață, un volumaș de Eminescu (îl împrumută doar unui alt român singur care locuiește într-o colibă pe două picioare). Acest român hoinar (ca și cel căruia i-a împrumutat volumașul) a traversat multe granițe spre deosebire de slovenul Boris Parvo care a fost el traversat de granițe, stând pe loc. Nu mai e nimic de făcut, îmi pare foarte rău, se aude de mii de ori la căpătâiul unor  bolnavi, de 155 de mii de ori pe zi pe lume, iar eu care am pierdut ființe apropiate știu că statisticile sunt adevărate. Această expresie zguduitoare mă face să simt cât de nedrept de bogat sunt încă, pentru că ei, cei pentru care n-a mai fost nimic de făcut ne-au lăsat nouă totul: și dimineața asta cețoasă și parfuml cafelei și joaca  motanilor inocenți și speranța care moare atât de târziu încât viața pare veșnică. Poemele care se scriu singure continuă să se scrie: există cavaleri  și ofițeri ai artelor și literelor - o ierarhie a onorurilor și a omorurilor: omoruri din nebăgare de seamă, omoruri în circumstanțe atenuante, în legitimă apărare, deosebit de grave (cele blânde sunt perfect scuzabile). Așa sunt aceste povești: îi aplaudăm sincer pe evreii geniali pe care mai ieri îi gazam, nefiindu-ne milă de pielea lor catifelată când se atingeau goi (după cum povestește un supraviețuitor). Paler din Făgăraș, spune: Nu rupe firul unei prietenii căci dacă-l legi, nodul rămâne. E un om din tărâmurile strămoșilor mei de dincolo de munți, de la care n-au mai ajuns la mine decât niște nume ciudate: Tămașu, Radu, Danu, Dură, Batâr, Boar, Baciu, Vâșcu, Balor, Gúinea (nu Guinéea). De ce zâmbești și nu spui nimic vere Tibiță, în dimineața cețoasă? Pentru că sunteți dulci la privit motanilor! Eu o am pe Crenguța, așa numită pentru că am cules-o de pe o creangă pe care plângea. Îngerii care cântă în radioul lui Tiberiu, argintiu ca și al meu, celebrează reîntâlnirea noastră. Ce minunat e că există îngeri și în sufletul nostru nedumerit, nu numai în vechi ceasloave și biserici! Auzi ce-a făcut Chaplin!? A protestat la introducerea sonorului, ca să nu fie distrusă cea mai veche artă a omenirii- pantomima. Poemele care se scriu singure continuă să se scrie și să se citească în noi și noi suntem în ele, fără să știm unii de alții”.

   Seara muzica e mânjită de paraziți ca de un mucus de moluscă. Tot ce e viu e coloid, emulsie, săpun lichid, mici particule ținute împreună de forțele slabe Van der Vaaals, mai concentrate la noi decât la melci și meduze dar tot băloase. Cele mai deștepte moluște sunt caracatițele cu ochi uriași inteligenți, cu cristalin de vertebrată terestră, mult mai deștepte decât sepiile, pentru că mimează și culorile substratului și textura, gurguiele, irizațiile fluorescente. Cara Catița mamă, își păzește timp îndelungat, flămânzind, puii pe care-i apără atentă, aruncând jeturi de apă asupra păianjenilor acvatici prădători ( le e mai devotată decât sepia care-și părăsește ponta oriunde); caracatița și-a păstrat arma sepiei: cerneala. Există un viitor al suprafețelor în adâncul oricărui interior. Să ajutăm hidra să-și reverse ceața, spune Bachelard în Apa și visele. Astfel de gânduri mă vizitează neanunțate (dar nu mă supăr), de fiecare dată când gătesc pilaf, mâncare de cartofi, ficăței, pulpe grase, ouă ochiuri, cartofi prăjiți, cârnați tocați cu barda lui Mihai Bravu, ilumint de fericirea ființelor frumoase care fac salturi suple, sărind peste dulapuri ca de pe trambuline, în ape. Nu mă pot supăra pe motani, orice ar strica. Nu mă pot înjosi în ochii mei încât să le inspir teamă de mine, prietenul și părintele adoptiv a tot iertător. Când fac o prostie își dau seama dar știu dinainte că-i voi ierta. Asta e frumusețea relației noastre: conștiința egalității dintre ființe, bunăvoința împinsă la extrem. Când mă ating în treacăt, ca din întâmplare sau când forțează nota în momentul de maximă intensitate a jocului, îmi dau cea mai dulce dovadă de iubire. Marc Aureliu urechiatul, lovește cu laba o sticlă goală de plastic și ea se balansează în ritm din ce în ce mai accelerat, până încremenește. N-am știut ce mă enervează în balansul diverselor obiecte ce nu par a conține în geometria lor o astfel de mișcare ciudată, dar acum fac legătura cu niște versuri din Poemele pierdute: În câte-un colț al materiei / resortul vieții noastre se destinde / pân´ la înțepenire, / Mineralia Magna mișcă totul fără nici un rost / atunci când nu încremenește totul .

   Mț. 20 nov. Dacă notorietatea nu aduce mai multă bucurie

decât anonimatul absolut, înseamnă că nu merită să-ți faci probleme din cauza insignifianței tale. Aseară am răsfoit Nez, jurnalul lui Notorius, în care speram să descopăr un om mai normal, care să-mi trezească simpatia și astfel să încerc să-l plac măcar ca om - scriitor, cum s-a întâmplat cu Radu Petrescu la care opera a trecut pe plan secund. Dar nu! Viața interioară a lui Notorius e o văicăreală narcisistă. Petru Creția crede că văicăreții care erijează nimicurile în suplicii nu știu să-și accepte viața tăcând sau chiar zâmbind la inconveniente și disconforturi, nu au destulă imaginație ca să-și reprezinte ce înseamnă adevărata suferință (citat?). Un jurnal e produs de inadecvarea funciară a omului în lume. Asta îl generează și asta e miza lui de a fi citit. Există și jurnale fericite în mod paradoxal, pe dezastru, cum e Jurnalul fericirii. În cel privește pe Notorius, rămân la părerea mea inițială: o artă mare poate fi doar sobră, fără pestilențial sau pornografie chiar dacă în viața cotidiană ele nu lipsesc. Am forțat și eu nota când am scris undeva în Caietul Gri că nu suntem altceva decât ”maț și găinaț” dar mă întreb ca cititor, de ce scriitori sobri ca Hesse, Mann, Jünger, Paler, R. Petrescu, mă atrag, mă acaparează, mă cuceresc, îmi dau dependență, pe când Notorius, (care numește opera ultimului  ”o spârcâială literară”), nu mă atrage, mă irită îmi stârnește chiar milă? Nu zic că se preface nefericit din cauza notorietății, nu zic că viața nu are talentul nefast de a distruge demnitatea omului dar când ești încă în formă, această suferință nu se justifică. S-ar putea ca Notorius să nu fie decât o afacere editorială.

  Radioul ne informează că urangutanii, când trec prin criza vârstei mijlocii nu vor decapotabile ci cât mai multe femele. Deși mâine am prima zi de Congres, recitesc până după miezul nopții Das Glassperlenspiel, în care fac sublinieri. Solemnitatea stilului e impunătoare. Dacă pot citi și vibra la așa ceva în timp ce privesc un film cu niște soți aventurieri cu doi copii într-o mașină de teren în Africa, dacă ieșind în logia nordică pot trage adânc în piept aerul zăpeziu în care se solidifică ceața, gândindu-mă că e minunat să fiu încă viu, dacă pot trăi intens și curat toate astea, de ce mai am o atât de  josnică pornire critică la adresa unei notorietăți nefericite pe care poate nu sunt în stare s-o înțeleg?

    21 nov. Debutul Congresului: dezamăgire totală

 Alocuțiunile introductive, de câte 30 minute, sunt sub orice critică: formale, adormitoare. Singura acidă și deșteaptă e a doctorului Dan Ardelean: reise din ea cumplita noastră capacitate de a ne autoîngropa valorile naționale. Poate nu există nicăieri valoare în Univers ci ea e doar o biată invenție, poate că orice valoare trebuie iute îngropată, scufundată la loc în neantul din care provine. Nu mai pot juca în calitate de actor pe această scenă penibilă anul ăsta (scena mea s-a deplasat spre infinit),  așa că fug, chiulesc și mă întorc în chilia – laborator - termen  contradictoriu  cum sunt și eu. Aflu că am o nouă colaboratoare, Daiana, mutată din altă secție și care vrea să se ocupe cu furnici.

-          E  important să te ocupi de furnici? mă întreabă

-          Dacă le-am înțelege bine, am afla totul.

-          Cum așa?

-          Nu numai pentru că suntem ființe sociale și avem simetric, aceeași biomasă dar mișcările interioare și exterioare ale roiurilor au aceleși legi ca și galaxiile și entitățile abstracte care se agregă și se dezagregă la nesfârșit. De ce fac toate acestea acelaș lucru și care e rostul lor? Asta e singura întrebare la care avem de răspuns.

Amoc evadează și el din plictiseala congresului și vine după mine să-mi arate ciorna unei reviste concepute de el, numită Oceania în caseta căreia m-a desemnat director științific. Îi propun s-o numească Oceanica după numele clubului Oceanic și ca să nu se confunde cu regiunea Oceania unde din păcate clubul nu are intenția să ajungă. Revista aș putea-o umple numai eu cu jurnalele mele, timp de trei ani dar nu țin la așa ceva. Fugim împreună la o librărie unde cumpăr cărți de un milion, ca milionar ce sunt. Dacă m-aș putea detașa de mine, de ființa și de istoria mea punctuală aș contempla liniștit fuga  demențială a lumii înainte, și rămânerea ei vertiginoasă în urmă dar nu pot, așa că așa trag spre casă unde mă așteaptă cei trei piosoi și o cuhnie caldă,  unde-mi pot permite să să fiu eu în lumea mea, să am propria mea istorie. Străinii care au fost și anul trecut la Congres pe o ceață densă și rece identică, nu-și pot imagina că am avut o toamnă atât de lungă, luminoasă ca vara, că țara asta e în cea mai mare parte a anului altfel. Dacă atât de fals se percepe imaginea unei țări, ce pretenție să mai am  în percepția  meteorologiei unui suflet? Cobor în piață sub cerul gri apoi gătesc, lăsând cărțile lui Orhan Pamuk și una de fizică pentru la noapte, după ce adorme Saschia.

 22 nov. Cel mai lung cuvânt din lume, denumește o proteină.

Se pronunță în 3,5 ore și are 190. 000 de litere. Mostra de pronunție e o mormăială fără sens. Curios e că are un sinonim atât de scurt încât nu spune nimic: titin. ”Degeaba ai moralu ridicat dacă nu ți se ridică imoralu”, glumește ieftin la radio un prezentator. Narvalul Alb înoată prin valuri de frunze galben verzui, în eșantionul relict al Codrilor Vlăsiei din bătrânul parc din curtea interioară. - Vii cu atâta entuziasm de departe, ca să te plictisești brusc, într-o jumătate de oră , îmi spune Sena la telefon venit și el la Congres de la Constanța. Am o zi proastă: nu cred că voi reuși să public vreodată altceva, în afară de articole științifice. La Congres colaboratoarea mea Destinée comunică despre insectele necrofage, deși e ultimul domeniu la care m-aș fi gândit - asta o atrage. Am starea asta și pentru că a murit actorul Șerban Ionescu, un tip viril, vioi și armonios. Mă afectează. Acasă, pe micul ecran, cântărețul Cornel Constantiniu evoluează în alb/negru, într-o veche peliculă, filmată prin gangurile medievale ale Hermannstadtului iar motăneii îmi trec chipurile din întâmplare, printre picioare, în lumina aurie a cuhniei. Ce rost au toate astea numite împreună (ca un buchet de flori cu cozile retezate), viață? Nu pare a avea vreun rost tot ce se întâmplă mereu în lume: unul divorțează de nevastă și de tot și se spânzură, altul se iluzionează că viața e frumoasă și că merită trăită nepăsător, sfidător, nebunesc, ca să merite deranjul, când ghilotina bine unsă, așteaptă la capătul drumului. Nu e vorba decât de mine și de încercarea mea de a găsi ceva care să mă remonteze într-un atât de nefericit novembre - cea mai cețoasă, mai gri întomnată lună a anului. Să recitesc Jocul cu mărgelele de sticlă sau să citesc Fortăreața albă de Pamuk? Radioul cântă mecanic, e opt jumate seara și am o atât de lungă noapte neagră în față, prelungită dincolo de capătul oricărie nopți - dacă acolo o fi lumină, cui îi mai pasă? Ochii motanilor și afecțiunea mea pentru ei și-au mărit circumferința în ultima vreme.

    23 nov. Câteva pagini dintr-o carte de fizică

 și câteva drumuri pe potecile care se bifurcă.. în calculator. Devin robot? Măcar dacă asta mi-ar aduce un strop de nemurire! - Unul dintre profesorii mei a murit atât de tânăr, la doar 62 de ani, spunea conf. dr. Dan Ardelean. Contează enorm câțiva anișori de senectute mințită ca tinerețe. Capacitatea omului sănătos de a se iluziona cu noi scopuri, e un fel de  a se minți. Lumea se naște zilnic dintr-o minciună mare cât ea. De ce le place motanilor să stea cu mine în cuhnie unde e fum și frig, cuibăriți pe sacunul de sub masă? Simt nevoia să fie lângă mine deși nu sunt nici motan și nici negru. Rătăcind pe calculator, am revăzut poze cu Fatam și Saschia: cu cât mergeam mai mult înapoi în timp, le vedeam din ce în ce mai tinere și mai ofensive către exterior. E ora 9. Saschia doarme deja; mai e atât de mult până la miezul nopții! La radio se dau valsuri romantice. Valsul romantic se pierde zadarnic în poezia zadarnică a nopții, în sufletele necunoscute ale poeților de cartier. cum se pierde spuma valurilor Simfoniei destinului pe țărmul clipei solitare, în timp ce noaptea înghite vieți în somn și o nouă zi pare ceva puțin probabil. Rămân în noapte acultând izvorul lumii: ”de dimineață am terminat de scris o carte iar după amiaza am început alta, - spune scriitorul deja cunoscut, tot mai lacom de celebritate – am de îndeplinit o datorie din tinerețe”. Muzica gravă, nocturnă, nu ține isonul vanității lui sunătoare a gol. ”Sunt femei în roșu și frunze în galben și asta e frumusețea lumii! Afirmă poetul publicat într-o editură militară, în care eroii nu au nume, ci nume de cod, M1, M2, M3, ca blocurile de cartier; astfel de poeți nu au loc în planul altor edituri deși ”au potențial narativ amplu, de aceea și-au prins degetele în mașinăria scrisului”. În tot acest timp cântă o muzică nebun de romantică și timpul trece cu viața mea și cu viața lor literară cu tot. Femeia în Roșu ar putea fi o carte de vârf, multietajată, de o neobișnuită bogăție de imagini. Sigur nu va apărea, dar dacă ar fi să fie, ar fi citită și citată, s-ar putea da doctorate pe ea, spune poetul cvasianonim. S-ar putea, doar e vorba în ea despre eșecul omului de ajunge la infinit, despre harul lui de bețiv ( am o  pasiune pentru bețivi deși sunt diletant în materie), despre lucrurile care nu pot fi surprinse decât cu coada ochiului. Nu e vorba despre lucrurile care se pot apuca ci despre cele care se visează și unii pot intra în vis, și să te ții acolo distracție! Înțelegeți ce vreau să spun? Scriind nu ne-am îndepărtat ci ne-am apropiat, n-am urcat, am coborât, plecând, n-am știut că nu trebuie să plec ci să mă întorc, să iau lucrurile invers! Spune, spune spune, poetul ca și anonim, căci are acum ocazia și nu văd de ce n-ar avea dreptate.

   Sb 24 nov. N-am mai prins în scris ziua de azi. A  fugit undeva,

pe țărmuri însorite. Am rămas noi: cerul adânc de toamnă adâncă și tipul din film care-i spune ei: - Ești un Căpitan de Pescador nemaipomenit! Ție nu-ți poate plăcea un bărbat care nu iubește ce face! După ce Saschia și-a înghițit sandvișul de seară mai mult dormind, au venit lână mine și motăneii, să vedem filmul cu pescarii cei duri. - Ce știți voi, câte milioane de spectatori credeau ca și mine că Șerban Ionescu și Larry Hagmann sunt nemuritori și uite că sunt morți! Le spun privind cu coada ochiului cum ”lupii de mare” se luptă bărbătește cu valurile dar tot în zâmbetul cald și-n brațele moi al femeilor își găsesc liniștea. Trece vremea, ca o muzică neauzită decât de urechea gândului iar barometrul..Dă-l încolo de film și de timp! Viața mea fizică își urmează destinul. Fizica nu e decât ”o vânătoare de rațe moarte” citesc în Enigma cuantică. Asta ne paște când făcând știință simplificăm lucrurile: chimia e doar o fizică, biologia o chimie și psihologia o biologie. Totuși există ceva care ne obligă să negăm realitatea directă, ”să credem că universul începe să arate tot mai mult ca un gând măreț decât ca o mașină măreață” (Sir John Jeans). Nu înțeleg de ce accelerează motăneii joaca mai mult decât e necesar pentru condiția fizică. S-ar putea ca jocul (orice joc) scăpat de sub control să fie sursa tuturor relelor, a Răului. Motanii mârâie și chiar latră subțire, (- legătura dintre neamul pisicilor și al câinilor! zice Saschia și are dreptate: tot ce există e carnivor, se devorează unul pe altul).

    Luni, 26 nov. Două obiecte care au interacționat vreodată

sunt interconectate pentru totdeauna. Lumea noastră are o conectare universală, dincolo de forțele fizice. Între microscopic și macroscopic nu există granițe. Fizica actuală sprijină gândirea vechilor înțelepți. Lumina în anumite poziții pe retină ne face să ”vedem lucruri”, poziția a ceva care se atinge de pielea noastră ne face să simțim, poziția receptoruilor olfacticvi din nas ne face să percepem efectul de miros. Alte ființe ar putea experimenta realitatea în alt fel. Pentru ele, un atom aflat simultan în două cutii sau pisica lui Schrodinger și moartă și vie în acelaș timp, ar fi ceva natural. Natura terestră alege la întâmplare o singură realitate prezentă dar creierul nostru lucrează pe mai multe planuri simultan. Poate că că viața a reușit, în ciuda oricăror neșanse, să modeleze universul după scopurile sale. Teoria cuantică sugerează că noi am creat universul și istoria lui, că el există doar pentru că noi suntem conștienți de el. ”Oare faptul că privim în urmă acum, dă realitate lucrurilor care s-au întâmplat atunci? Se întreabă John Wheeler în cartea pe care am terminat-o de curând și din care am reprodus câteva sublinieri. Vioaie și provocatoare carte, scrie despre ea Whashington Times. Nu-mi vine să cred că demiurgismul poetului devine ceva atât de grav, de important. Asta mă întreb seara, în kóhe. Speculațiile mele poetice se potrivesc atât de mult cu aflările științifice profunde dar nu sunt mândru de aceste empirii: vin de undeva, din adâncul misterului lumii și e normal ca ele să rimeze cu gândirea celor mai vechi, sinceri, nebuni și adevărați poeți. Îl ascult pe Sting împreună cu Împăratul Marc Aureliu și fratele lui Bobiță sau Generalul Bobutz cum îi mai spun, ca să rimeze cu George Pomutz - cuirasat al americanilor botezat după numele generalului Pomutz - pom mic, pomuț la ardeleni. Ofițerul român originar din Săcelele Brașovului, este unul dintre diplomații care au cumpărat Alaska, părinte fondator al națiunii americane. Realizez că orice restricție pe care o impun motanilor e nedreaptă. Când ei patrulează pe masă, pe aragaz, pe chiuvetă, pe dulapurile de sus, nu vor decât să fim parteneri egali ai jocului. Pricep greu că ei mă consideră un motan mai mare, egal în joacă, în comunicare, în iubire directă, nesofisticată. Saschia mă roagă să ud florile fiindcă fata care îi face masaj nu vrea să le ude, ripostând: - Să le ude valetul casei! Adică eu. E geloasă că Saschia mă are pe mine, care-i fac toate mofturile iar ea nu are pe nimeni, dar nu cunoaște istoria noastră împreună, sacrificiile făcute de Saschia ca să-mi gătească, ratându-și poate cariera artistică. ”Când noaptea neagră cântă la, la, la, chica mea grizonată, se reflectă în geam tra la la, pe ritmul muzicii negre, îndrăcite. Nimic nu se schimbă, deși toate se dau și sunt  date peste cap: viitorul naște trecutul în privirea aruncată peste umăr, lucrurile se văd și nu se văd,  sunt și nu sunt, totul se naște lejer, continuu, pe neobservate, numai din voință și sentiment. Dacă nimic nu are rost, merită să-i dăm unul întrebându-ne? Merită! Tresar într-un foșnet curmalii părăsiți în fericirea unui univers de bule. Există domnule, spunea Saxa, plăcerea liberului arbitru,  demnitatea riscului ce nu pot fi abolite de boli. Gândesc lumea într-un anumit fel și așa se împlinește. Lumea depinde doar de toanele minții mele, de aia avem fiecare, o enormă responsabilitate! Deși e înspăimântător, am ajuns aici din joacă! Ei și ce dacă se duce de râpă libertatea personală de care eram atât de mândru? Orice demiurg e un prizonier în lanțuri și orice creație e o afacere ratată!”. Helas! Sunt buni cârnații tocați cu barda, noaptea în cuhnie, în noaptea negră de decembre, cu motanii negri torcând cuminți în poală. Afară ori înăuntru, din  cerul amintirii, stă să cadă zăpada peste urșii visători de fructe de pădure, peste povârnișurile și crestele sîngelui încins al braconierului, ostoit în lacuril glaciare. Atunci sunt cei mai gustoși cârnații tocați cu barda - altminteri grețoși, necomestibili, pentru locuitorii  câmpiei.

   Marți, 27 nov. Când scrii în fiecare zi câteva rânduri

doar pentru tine, te sedimentezi chiar în condițiile în care barbotarea minții e maximă, nebunească. Îți rămâne ție o urmă din tine, mai consistentă decât urma păsării pe cer, a peștelui în apă și a bărbatului în femeie. Mă condamnam pe vremuri, când știam atât de puține despre lume, că țin jurnale, ca femeile. Apoi am aflat că mulți dintre preferații mei, ca Mann, Green, Jünger și alții au ținut jurnale, deci nu era o joacă de fetițe. Fără notarea meteorologiei zilnice n-ar fi posibilă o situare în realitatea fizică deși realitatea și ireralitatea sunt împreună o problemă controversată. O bizar de constantă zi de toamnă târzie m-a întâmpinat cu o ceață delicată la primele ore urmată de un soare circumstanțial pe narvalul butaforic, din Curtea Interioară. Am găsit destul de multe cărți cu tema curții interioare și am vrut de multe ori să scriu un poem despre ea dar n-am reușit cum n-am reușit să amintesc despre Narvalul Alb deși despre el, ceva grav mă bântuie de când a fost instalat acolo: pata de soare de pe el și chiar el însuși, le consider în mare secret (chiar față de mine) – Sufletul Fatamei. Cum poți să teleportezi un suflet de pisică într-un trup de narval butaforic, asta e o treabă simplă pentru tipii de teapa mea. E ceva vulgar, de mahala, să te pretezi a fi de o anumită teapă, dar e ceva frumos să aparții de ceva, chiar și de o mahala. Probabil că există nu numai o literatură dar și studii serioase, nu numai trăiri și sentimente, vizavi de mahala. Marginea umilă, mahalaua, e îngăduința rigorii centrului, o toleranță de care nu orice entitate severă și limitată e capabilă. Ambianța intolerantă, castrată de omenie și elasticitate e foarte săracă fără mahalale. Uneori  simt tot Orientul ca pe o imensă mahala a lumii pe care nu mi-o pot închipui ca normală și frumoasă fără ea. Nici curtea interioară n-am înțeles-o niciodată ca o lume în sine, înainte de a locui în Banat, în acel colț germanic de românime, un colț colțuros, îmblânzit de lătinie. În Banat, nefericirea mea juvenilă s-a transformat în fericire. Am aflat plătind vama tristeții, că există și alte bucurii pe lume decât posedarea altui  trup trecător, în primul rând aceea de a trăi pur și simplu. Această nouă bucurie intrase deja vijelios în subteranele mele chiar dacă eu nu simțeam nimic la suprafață. Un alt fel de înțeles al lumii a pătruns în mine, prin gangul boltit al înaltelor porți, în curtea interioară pavată cu pietre lustruite de râu. În curte se afla grajdul văcuței, al porcului cu bot roz iar în pod un teanc de icoane pe sticlă și un mare ciorchine de clopote ale fostelor turme de oi. O lume biblică, idilică se refugiază și astăzi în  curțile interioare din Banat și Transilvania, ca un mare și pur secret într-un suflet: lumea nu e decât un execițiu de iubire. Lumea e sau nu e, în funcție de asta. Curtea interioară e lumea de dincolo de marginea cercului către centru, cântând și baletând într-o infinită cădere ocrotită de margini abandonate dar nu uitate. Acolo l-am întâlnit pe Nistor Huliu, bătrânul vultur alb al piscurilor imaginare care mă iubea pentru ceea ce eu doar presimțeam că aș putea fi. Misterul curților mele interioare a rămas intact în trecut, în amintire și în prezentul lor continuu, fără ca eu să pot (poate nici nu am vrut) să elucidez ceva din esența lor. Am făcut o ieșire nocturnă în piață ( o curte interioară și ea) și pe lângă zidul prăvălit în umbră al prăvăliei cu băuturi, un tip și-a sclipit cuțitul spre mine. Nu mi-a fost frică pentru că i-am zărit plasa cu cutii de bere și am înțeles că orice i-aș fi spus, chiar și o gângăveală, ar fi înțeles instantaneu ca un frate ce-mi este. În fond el eram tot eu și invers, în versul nopții  periferiei care ne aducee amândurora fericirea. Nu trebuie să te temi niciodată de nimic pentru că totdeauna e vorba de acelaș lucru în orice veche sau nouă alchimie. Îmi beau berea și ascult un cântăreț obsedat de James Dean – n-am nimic cu băiatul ăsta dar au mai fost și alții mult mai valoroși. Sufăr când văd neputința fanteziei de a vedea și alte locuri, întâmplări, alți oameni. Fără poezie  lumea e o ridiche dospită, o înjghebătură gheboasă, ne geometrică, un ghemotoc aruncat la întâmplare în spațiul fără noimă, în marele nothing care știe totul dar de leneș ce este, nu se ostenește să lămurească ceva cuiva.