VENEAM DIN MUNȚI (6)

  Stâna sanctuar. Pe majoritatea înălțimilor

importante din Țara Bârsei, s-au găsit peste 600 de așezări, datând din prima parte a secolului doi î. Hr., în următoarele localități: Pietrele lui Solomon, Dealul Șprenghi, Dealul Melcilor, Valea Cetății, Bunloc, Hărman, Râșnov, Sânpetru, Feldioara, Prejmer, Rupea, Hălchiu, Satu Nou, Roadeș, Bran, Crisbav, Breaza, Feldioara, Teliu, Bunești, Cuciulata, Comana de Sus.

   Vechii locuitori ai Râșnovului provin din neamul cotensilor de la care se cunosc 28 de cuvinte care se folosesc numai în Țara Bârsei. Cetatea de la Racoșu de Jos, unde se presupune că a fost ultima luptă, a fost distrusă cu sălbăticie de romani, resturi de coloane găsindu-se  tocmai jos în vale; era un centru religios important pentru moralul locuitorilor de pe o rază mare în jur. Porțile aveau uși cu balamale și cuie de fier pur, acoperite cu o substanță anticorosivă care le-a făcut să nu ruginească timp de 2000 de ani.

   Mult mai interesant pentru felul în care se leagă lucrurile pe dedesubt mi se pare faptul că preoții numiți pleistoi (Flavius Josephus îi aseamănă pe esenieni cu acești pleistoi), oficiau în niște sanctuare circulare, foarte asemănătoare cu niște stâne cu care au fost se pare confundate și care apar și pe Columnă. Cu alte cuvinte drumul de la stână la sanctuar a fost făcut pe loc. Astfel de sanctuare s-au găsit în jurul Sarmisegetuzei, pe munții Melea, Tâmpu ( Tâmpa  Brașovului ar deci o rudă), Rudele.

       O carte importantă despre mocani este

    monografia Țara Bârsei pe care din păcate nu o am. Mocanii erau comunități de oieri, similare cu ale aromânilor, cu care au coabitat mai ales în două regiuni din sudul Transilvaniei:  Mărginimea Sibiului și Săcele. Când se aflau în tranzit sau se stabileau  în vechiul regat, ambele grupuri erau numite acolo ungureni. Mi-am făcut câteva concedii în satul Galeșu din Argeș, la poalele Făgărașului, care are o margine numită Ungureni. Mocanii din mărginime se numesc mărgineni sau țuțuieni. Mărginean e numele unui pictor cunoscut, iar Țuțuianu e o rudă a maică-mi. Sașii care numeau Țara Bârsei Burzenland, le spuneau mocanilor Gebirgswalachen sau Die Tzutzuianen. În satele din mărginimea Sibiului (Galeș, Boița, Săliște, Rășinari, Poiana Sibiu), care făceau parte din fostul Ducat al Almașului, se practica oieritul transhumant și funcționa legea sau dreptul din bătrâni,  jus valachicum, specific organizării pre statale românești. Mocanii săceleni și cei din zona adiacentă se numeau moroieni, colibași și bârseni. Cei din cele 7 sate care intră azi în componența orașului Săcele, erau adevărații mocani care practicau transhumanța cu turme imense de oi. Colibașii din culoarul Rucăr – Bran făceau transhumanță locală de subzistență, oportunistă, neorganizată. Ei își duceau viața mai mult călare (și bărbații și femeile), pe cai mici, bondoci, foarte puternici, în lipsa totală a drumurilor. Tot așa trăiesc și acum.

   În copilărie, când am fugit de acasă din Orașul Pitit într-o excursie în munții Piatra Craiului, chemat instinctiv  de aceste locuri și m-am rătăcit pe munte cu încă doi prieteni, pe înserate, a apărut ca din pământ, ca un duh bun, un mocan călare pe un cal scund dar puternic. N-am uitat niciodată vinele umflate de pe burta calului în efort, ițarii soioși prin care nu trecea ploaia și aspectul taciturn, misterios, al călărețului. Eram cam obosiți și îngrijorați că se lăsa seara și nu găsisem măcar o stână dacă nu o cabană unde să dormim , iar el deși se grăbea, nu s-a îndurat să nu ne ajute: ne-a spus să ne ținem după el și de fiecare dată când știa că nu-l vom mai putea zări, se oprea în vârful dealului și ne arăta drumul. Așa am ajuns parcă la un fel de refugiu al muncitorilor forestieri, la Arefu, dacă nu mă înșală memoria.

   În Rășinari, Soveja și Vrancea nu se spune eu sunt sau io mi-s, ci mini escu, în limba aromânilor grămoșteni și fârșeroți din sudul Dunării. De aici ideea eronată, că mocanii transilvăneni ar fi originari de la sud de Dunăre. Întotdeauna cei care au plecat de acasă (și unde sa-u întors mereu), au fost ciobanii de pe versanții nordici ai Carpaților, unde pășunile sunt mai reduse și mai slabe decât în sud. Chiar dacă au căpătat accent aromân sau au venit însoțiți de aromâni, bârsenii au fost inițiatorii acestor peregrinări. Poate de aceea aromânii din sudul Dunării le spun tuturor românilor din nord, mucani.

  Există o legătură ascunsă dar profundă între toți românii. De exemplu numele de localitate Lupșa ( lupoaică) e întâlnit și la mocanii de pe Valea Arieșului și la românii din sudul Dunării. E celebră relatarea lui Ion Ghica despre Ioan Coletti, prim ministru al Greciei independente, pe care l-a întâlnit la Paris, în saloanele doamnei Champy: era înalt, trupeș, frumos îmbrăcat cu fustanelă, cu mintean și chepchean alb, cusut cu garnituri albastre. Avea figura cea mai românească ce se poate vedea la un mocan din Brașov. Când Ghica i-a spus în aromână: Și eu sburescu armânește (sburescu – vorbesc, de la sobor), Coletti s-a uitat cu drag la el și cu un suspin i-a spus: Părintsilʼi añei sburescu mași armânește și-mi pare ghine că tsini la miletea noastră; hʼim simpatriotsi (Părinții mei vorbesc numai armânește și-mi pare bine că ții la neamul nostru; suntem compatrioți). Nu cumva de la miletea provine numele cetății Milet? Familia Ghika, aromâni sau albanezi (?) a dat 15 domnitori și doi premieri..români.  

   În ce privește limba romanică orientală (protoromâna) Th. Capidan, C. Daicoviciu, C. C. Giurescu, Iorga, Xenopol arată că diferențierile s-au făcut prin izolarea diferitelor populații sedentare, separate prin migrația hoardelor slavilor și de aceea acum se vorbește dacoromâna la nord de Dunăre, în Timoc și Dobrogea și aromâna, meglenoromâna, istroromâna, la sud de Dunăre. Populații vorbitoare de protoromână au supraviețuit și în Apus, în jurul unor masive – refugiu (Ardeni, Vosgi, Alpi) numite de germanici valcheren, wallons, welschen (valahi). Această ipoteză se prezintă ca un proces de diferențiere naturală, care nu mai necesită implicarea unor migrații neatestate și explică toponimiile - este un fenomen similar răspândirii limbilor romanice în spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic.

     Fetele de la Săcele se uită prin găurele.

   Există și azi,  în gardurile vechi de sute de ani ale unor curți din Săcele,  găuri făcute de fetele ținute sub o supraveghere severă...

-          - Ai dat-o pe cimilituri? mă întreabă Frustra care trage cu ochiul la titlul din capul paginii

-          - Mă joc și eu.. tu deslegi cuvinte încrucișate! Ce-ai zice dacă ți-aș spune că prin Beșleagă de care mi-ai pomenit, am putea fi rude?

   Bobițoiu ( Aguridă), calcă cu toate labele pe laptop și-mi strică linia Jirecek care îi desparte pe tracii romanizați din nordul Dunării, de tracii elenizați de la sud. O să pun bâta pe tine năpârstocule!

– De unde scoți cuvintele astea? Ce înseamnă năpârstoc? mă întreabă Frustra

– Deocamdată nu știu, e un mister și pentru mine.

   Săcele în scrierile vechi se numea Langendorf, Siebendorf  sau Nagyfaluvaros, nume care se traduc prin: Satulung, Șaptesate sau Satumare. Dacă Negoe Tomoșoiu poetul, era din Cernat, e posibil ca neamul Tomoșoilor să fie din Cernat (Csernatfalu) -  localitatea principală din care s-au separat ulterior celelalte sate care au alcătuit Săcelele: Satulung (în 1644), Baciu (în 1808) și Turcheș (în 1886). Satulung în maghiară se spune Hosszufalu deci numele de Hossu înseamnă Lungu. Săticelele erau așezate la poalele munților Bunloc (1187 m) și Highiș sau Vârful Ascuțit (1058 m). Dacă m-aș fi născut  în Săcele, unde în secolele 13 – 14 s-au strămutat ceangăii, aș fi știut ce înseamnă Highiș. Poate că acest Munte Ascuțit a fost Muntele  Tomoșoilor, de care spune tata, fiind cel mai apropiat de Cernatu și pentru că din el izvorăște râul Tomoș. Clima de la 1000 de metri  (montană, cu aer tare și plăcut,  nu foarte aspru), o cunosc foarte bine din expedițiile mele pe Muntele Ursului, pe Piatra Craiului. E o ironie a soartei că am umblat pe destui munți, numai pe Muntele Mare din care izvorăște râul meu genetic, nu.

   Țesătura de postav îngroșat în dârste, pe care o purtau țăranii și orășenii plebéi, se numea interesant, bubou. Bărbații aveau un port simplu, conservator - cioareci de dimie albă, cămașă albă de pânză țesută, chimir și căciulă mare, pătrată, iar femeile aveau o ținută fastuoasă, adoptată din locurile pe unde umblaseră prin lume împreună cu bărbații lor:  purtau rochii largi din brocart și mătase, veste cu bumbi aurii, paftale cu pietre scumpe, mantale de atlas tivite cu blănuri, ghete sau pantofi. Asta pentru că bărbații le erau bogați dar nu zgârciți cu iubitele lor. Totuși ținuta femeilor  mă interesează mai puțin, aș vrea să cobor mult mai adânc în aceste istorii  scufundate și nu știu pe ce cale.

 Zeii lor locuiau pe crestele munților

dar pentru că acolo unde i-a dus soarta nu existau munți,  au inventat ziguratele – niște munți artificiali. E vorba de sumerienii care se presupune că au venit din ținuturi muntoase. V. Zamorowsky, în cartea La început a fost Sumerul și istoricul rus N. Jirov  consideră că sumerienii au migrat din Peninsula Balcanică cu calendarul lor cu tot, modificându-l pentru a se potrivi noilor latitudini. Polonezul Ludwig Zaidler în Istoria ceasurilor are aceeași părere pentru a argumenta migrația sumerienilor dinspre Carpați. Numai la Mosul (Moșul?) au fost găsite 250.000 de tăblițe de lut cu cuneiforme, în care se spune că zeii lor erau numiți uriași sau ”cei care au venit jos”. Scrierea cuneiformă am văzut-o într-un muzeu din Siria și e impresionantă. Nimic nu se naște din nimic, cum s-a întâmplat și cu creștinismul. Există o filiație subterană în originea scrisului; azi nimeni nu mai poate nega valoarea tăblițelor cu pictograme de la Tărtăria, Turdaș și Daia, a celor din munții Neamțului, considerate o scriere protosumeriană mai veche cu 2000 de ani.

   E ușor să negi informații vagi, interpretabile, legături prea îndepărtate pentru a mai părea reale. De aceea unii se grăbesc să-i considere cu superficialitate drept niște fanteziști pe R. Vulcănescu, Densușianu, Cueșdean și alții. Dar iată ce afirmă la unison, privitor la originea cultului persan al lui Mitra, alții decât românii, specialiști de renume mondial, cum sunt F. Cumont, S. Wikander, J. Duchesne- Guillemin, E. Will, M. J. Vermaseren, L. A. Campbell, R. Merkelbach, R. L. Gordon, R. Beck, M. Claussio, D. Ulansey:

  cultul persan al lui Mitra este originar din Cappadocia (Dura Europos), fiind specific cavalerilor getodaci care erau stăpânii acelor locuri iar perșii n-au făcut decât să-l adopte pe Mitra, botezându-l Mer. Din Europa până în Asia, zeul soare al geților a fost adorat sub diferite nume ca, Mithra, Meitros, Mihr, Mehr, Meher ( mahăr?). Cultul era oficiat la începuturi de preotese (vestalele zeiței focului) și apoi de preoți. Cavalerii soarelui din Frăția lui Mitra cel numit lumina lumii, care propovăduiau dreptatea, adevărul, justiția și loialitatea, erau însemnați pe frunte cu fierul roșu, cu semnul crucii (crucea cerului – soarele) și aveau ca simboluri militare torța, măciuca și arcul. Tiridates, regele armenilor (fiul getului Arsace), i-a spus următoarele cuvinte lui Nero, pe care l-a vizitat ca acesta să-l confirme rege: Eu, descendentul lui Arsace, am venit la tine să te ador ca pe Mitra. Firul ursitei mele, de acum înainte, de tine va fi tors. Pentru mine tu ești Ursita și Norocul. Ursita care toarce firul vieții, ne e atât  de specific încât aceste cuvinte ar părea incredibile dacă ar fi reproduse de români și nu de personalități ale istoriei ca Plinius cel Bătrân, Tacitus, Suetonoius, Dio Cassius (și alți scriitori antici), care le apreciază drept un jurământ între frați mitraici. Dacă nu dăm crezare nici scriitorilor antici și-i considerăm și pe ei doar niște ignoranți fanteziști, ce mai rămâne la baza culturii? În Persia cucerită de arienii cântați în Mahabharata, la Kangavar, în cel mai mare templu închinat fecioarei Anahita (Maica Domnului), se află următoarea inscripție: Anahitei, imaculata, virgina, Maica Domnului nostru Mitra. Nici asta nu ne pare cunoscut? De ce să nu luăm în considerare absolut nimic? Pentru că e mai comod  să spui că toate sunt invențiile unor minți bolnave.

 Ciobanul Pătruț și tatăl său  Pătru.

La Ariaramneia ( Rhodandos de azi), în Capadocia, în munții Taurus, savantul H. Grégoire a găsit în anul 1907 o inscripție în care se pomenește inițierea unui mag al lui Mitra prin secolul III î. Hr. În afara întrunirilor cavalerilor confreriei mitraice, preoții slujeau zeul întreținând focul sacru în altarul din peșteră, unde înălțau imnuri zilnice și făceau sacrificii pentru discipolii care aduceau ofrande. Festivalurile mitraice de pe 25  decembrie se numeau Coracica sau festivalul corbilor (Corvus corax). Pe un perete s-a păstrat o frescă cu mai mulți cavaleri ai lui Mitra, identici călușarilor noștri, cu cămăși albe, cu margini cusute cu roșu și pangligi încrucișate peste piept. Ordinul mitraic cuprindea 7 grade iar maestrul se numea Pater Patrum – tatăl taților, de unde Pătru sau Mitru (numele ciobanului într-o variantă transilvană a Mioriței este Pătruț). Pe altă frescă de la Nemrut Dagi, regele primește din mâna lui Mitra cel cu cușmă,  puterea divină. Legenda spune că Marea Zeiță Mumă, a născut doi șerpi: pe Mitra și pe Varuna care, lepădându-și pielea, devin nemuritori. Această dualitate amintește de Ianus cu două fețe al romanilor, adică Ion. Zeul Mitra se numea Aplu în Capadocia, de unde Apolo. Zeul luminii și al vremii, Apulu al etruscilor, purta pe frunte frunze de laur, fiind parțial acoperit cu o mantie, în rest fiind nud. Unii consideră că Apulum (Alba Iulia) e locul de baștină al lui Apulu, care la romani se mai numea Liber iar sora lui Diana se numea Libera. Se speculează că   Ler ar veni de la acest Liber ( în acelaș timp  alt nume al lui Bacchus – Dionisos). Altă origine a  formulei  Leurui Ler din colindele noastre ar fi Hallelujuah Domine, transformată prin rotacism și modificări succesive.

 Necunoscute prin uitare dar complicate și neîntrerupte sunt legăturile de sub coaja lucrurilor!

VENEAM DIN MUNȚI 5

          Când spui cioban spui stână,   

cuvânt care nu pare împrumutat din alte limbi. Totuși, de unde provine? Stan, în indo iraniană și slavă, e locul în care te oprești. Rădăcina verbului a sta, e prezentă în toate limbile indoeuropene. Sthāna în sanscrita vedică, e loc de popas, inclusiv pentru o oaste în deplasare. Stan în bulgară, sârbo croată, macedoneană, înseamnă casă, chiar apartament. Stan în salvă, înseamnă tabără militară iar în cehă, cort. Cum rămâne cu oile noastre? Numai în albaneză, stan și în română, stână, e locul unde stau oile (de unde staul?) iar absența acestei relații în orice altă limbă slavă, pare să arate o moștenire extrem de arhaică, mai apropiată de indo iranienele stan și sthāna.

  Azi când plec spre casă, nu mai fac rapel în peșterile metroului ci o iau pe jos, până la Piața Unirii. Îmi aprind o țigară cu bricheta portocalie, cumpărtă azi. Trec pe lîngă Lupa Capitolina, sculptură care sclipește dureros în soarele auriu, în ochiul meu înroșit de răceală.  Lupa Capitolina este un totem danubian, devenit o celebră operă de artă. Pe net sunt menționate (cu fotografii), 14 astfel de sculpturi în România: 4 dăruite (între 1906 – 1912) de Roma și 10 copii făcute în țară. Cred că există mai multe în țară: de exemplu lipsește cea din Săcele, ridicată pe un soclu de marmură neagră. Culorile care m-au impresionat azi sunt: portocaliul brichetei, auriul soarelui pe o sculptură, negrul marmurei unui soclu.

   Cum se leagă lucrurile în capul meu? Cum se leagă lucrurile în general? E o asemănare între gânduri, lucruri și jocul de biliard – sfere care se ciocnesc și se influențează la infinit. Cam 60.000 de gânduri  ne trec prin cap într-o zi.  Câte scheme se pot construi cu ele? Și de fapt: cum se pot număra gândurile?  Ca să dau un sens acestui noian, e suficient să mă opresc la ceva: istoria sculpturii Lupa Capitolina. Originalul, aflat în Museo Nuovo din Pallazzo dei Conservatori din Roma, aparține sculptorului etrusc Vulca di Veii ( Vâlcu din Văi), realizată în secolul VI e. n. însă e posibil să fie datată eronat, deoarece, la restaurarea din 1997, istoricul de artă Maria Carruba și etruscologul Adriano La Regina au observat că e turnată dintr-o singură bucată, după procedeul actual  ”în ceară pierdută”, pe când în antichitate, bronzul era turnat în bucăți asamblate ulterior. În toate figurile antice (monezi, basoreliefuri, mozaicuri), lupoaica nu ține capul drept (rigiditatea lupului) ci întors spre stânga, spre cei doi gemeni. Experții cred că lucrarea a fost refăcută complet în Evul Mediu iar cei doi gemeni au fost adăugați în timpul Renașterii. Conform legendei, gemenii provin din legătura unui zeu, Ares (hiperboreanul nostru) și vestala virgină, Rhea Silvia. Vestala era o preoteasă a Vestei ( Hestia la greci), zeița focului sacru, reînnoit la fiecare 1 martie. Lucrurile se leagă mai trainic pe dedesubt, în urzeala lor nevăzută: după Palladio, cele două temple ale zeiței Vesta de la Roma, aveau formă de potcoavă ca și sanctuarul circular dacic care are o absidă centrală, sprijninită pe 34 de stâlpi de lemn dispuși în formă de potcoavă. Dacă Ares era de-al nostru, și Rhea Silvia, ca preoteasă a Vestei, trebuia să fie tot de pe aici. Putem afla mai multe despre Rhea dacă știm cine era Vesta. Preotul Dumitru Bălașa documentează filogenia acestei zeități olimpiene: la sciți se numea Tabiti, la traci Istia, Iasta, Hestia. Hesiod a luat de la sciți acest nume și l-a introdus ca atare în panteonul Olimpului, de unde romanii l-au preluat ca Vesta. De la Tabiti iasta, luă Zalmox legile frumoase ( și arianul Zarathustra spune că le-a primit de la o zeiță bună) și așa au ajuns legile pământului nostru, în Dreptul Roman. Că Istia era o zeitate românească, o dovedesc zecile de statuete feminine de la Trufești (Botoșani), Moinești (Bacău), Libceva (Caraș Severin). Hestia de fapt, este  Tabiti a sciților, Bendis a tracilor și Iasta a geților, geți între care aceia numiți daci, erau preoți apărători ai focului sacru.

   Și Artemis provine din cultul tracic al zeiței Bendis. Tracii din Attica au construit oracolul de la Dordona în onoarea zeiței lor Bendis, iar grecii aveau o sărbătoare numită Bendidea, despre care Platon în Republica, spune că e o sărbătoare nouă, cu călăreți cu torțe, care se întrec într-un magnific spectacol nocturn (conform declarațiilor lui Polimarchus). La British Museum, o statuie a zeiței Artemis poartă cușma frigiană (dacică) iar un vas pictat din secolul IV î.Hr. o arată pe Bendis cu cușmă, alături de fratele său, zeul soare Apollo. Strabon afirmă și el că grecii au adoptat ritualuri străine, trace. În rezumat, grecii au multiplicat-o pe Bendis a tracilor, în două zeități: Hestia și Artemis. Ocupația lui Apollo era  de cioban care-și păștea turmele în Thessalia.

   Se pare că nodurile prin care se leagă pe dedesubt lucurile nu s-au desfăcut niciodată, doar s-au ascuns sub aparență: căutând date despre zeița căminului, a vetrei și a focului creator, am găst imaginea fierului (o ideogramă), cu care se însemnau vitele în satul Cernat din Săcele (din care provin strămoșii mei, Tomoșoii), numită danga: combinație asimetrică între cruce și coarne de bour. Dacă era simetrică spunea mai puțin. Așa e mult mai incitantă. Oare unde aș putea găsi date despre dăngi, despre semnificația lor?

ÎN SPATELE MĂȘTII (6 ultima)

                              ”La o bere cu băieții” (comportamentul de hrănire)

   Când am devenit ucigași, în materie de hrană am luat ce era mai bun de la ambele regnuri: la bază suntem fructivori dar la fel de aproape de bază suntem și carnivori, nu ne mai putem desprinde de hrănirea cu carne. Tot vânătoarea e cheia înțelegerii dogmelor de hrănire cărora le suntem încă vasali. Deși comportarea în hrănire a maimuței goale pare una din cele mai schimbătoare, oportuniste și influențabile, ea are în substrat principii biologice de bază ale speciei. Șabloanele ancestrale de culegere a fructelor, au devenit unele de ucidere a prăzii în comun. În primul rând s-a mărit distanța dintre mese; nu se mai ciugulește tot timpul, hrana trebuie urmărită, vânată și transportată de la distanță, uneori timp îndelungat, astfel au apărut mesele rare și consistente, specifice carnivorelor; aceste modificări s-au instalat într-un timp foarte îndelungat, de aceea azi, cu toate progresele din zootehnie și agricultură, am rămas fideli acelor obiceiuri îndepărtate în timp. Aceste progrese i-au lăsat pe masculi fără rolul lor principal de vânători. Cum compensează această frustrare? Ducându-se ”la lucru”. Munca a înlocuit vânătoarea dar păstrează trăsăturile ei: implică o deplasare regulată la ”terenurile de vânătoare” – activitate predominant masculină, care le dă șansa interacțiunii, a activităților de grup, asumarea riscului și strategii planificate. Pseudovânătorul dă lovituri financiare dure, e ”nemilos” în afaceri, cei tineri se grupează în găști de multe ori prădătoare, au trăiri emoționale de solidaritate masculină, sunt animați de loialitate de grup, poartă insigne, ecusoane, practică ceremonii de inițiere; unisexualitatea acestor grupuri neavând legătură cu homosexualitatea sau cu sexul în general – aici acționează străvechiul spirit de cooperare în grupul de vânătoare. Faptul că femelele au de cele mai multe ori resentimente față de plecarea de acasă a masculilor la  ”întâlniri cu băieții”, este o greșeală a lor: aici nu e vorba de neloialitate față de familie ci de modul actual de exprimare a tendinței milenare a masculilor speciei de a alcătui grupuri de vânătoare. Este o tendință la fel de fundamentală ca și cea de formare a cuplurilor și ele sunt evident în strânsă legătură. Munca a înlocuit vânătoarea dar unele forme primitive de manifestare a acestui impuls perisită încă sub forma vânătorii sportive. Unii văd în doborârea prăzii motivația de eliminare a rivalilor dar în realitate se desfășoară conform regulii jocului vânătorii, în care prăzii i se acordă o șansă, un handicap autoimpus al vânătorului (care ar putea folosi de exemplu mitraliere sau elicoptere). Vânătoarea este concepută ca un mare joc de noroc, jocurile de noroc stilizate de azi, fiind îndeletniciri predominant masculine. În vânătoarea numită ”muncă”, momentul uciderii este doar un triumf simbolic, fără violență fizică, impulsul de a ucide fiind considerabil modificat.

   După urmărire și ucidere ajungem la masa propriu zisă. Azi nu mai mestecăm tot timpul, nu servim gustări la intervale mici, pentru că nu mai suntem primate tipice – evoluția noastră carnivoră ne-a modificat tot sistemul – deși azi ne-ar fi ușor să mâncăm puțin și des, rămânem fideli meselor rare și copioase. O întrebare ar fi și de ce încălzim mâncarea? Ca să o aducem la temperatura prăzii abia ucise? fiindcă avem dinți prea slabi (dar încălzim și supa), sau pentru a îmbunătăți aromele? Carnivorele înfulecă, înghit hrana pe nerăsuflate dar primatele sunt foarte sensibile la arome. Pe limba omului există 10.000 de papile gustative;  cu vârful percepm dulcele, cu laturile acrul și cu rădăcina amarul dar de fapt nu gustăm ci mirosim hrana, aromele difuzează în cavitatea nazală și se dizolvă pe membrna nazală. Preferința pentru dulce e specifică primatelor și străină carnivorelor iar dieta variată a omului provine de la primate. Macacul japonez consumă 119 specii vegetale, plus insecte și ouă. O dependență exclusivă de carne ar crea omenirii probleme cantitative iar o hrană bazată numai pe recolte ar fi periculoasă din p.v. calitativ – dieta exclusiv vegetariană produce specimene slab dezvoltate fizic. Populațiile cele mai viguroase și mai sănătoase au o dietă echilibrată, ca și îndepărtații noștri strămoși vânători.

                                           Lipsa blănii și apariția vorbirii

   Curățarea blănii este importantă: la păsările mici, menținerea curățeniei penajului este o chestiune de viață și de moarte: penajul îmbâcsit nu le permite să-și ia zborul pe loc pentru a scăpa de dușmani, nu le-ar menține temperatura ruidicată, de aceea ele se scaldă și se ciugulesc, se scarpiă  ore întregi. Și maimuțele își fac de lucru în permanență prin blană, ciugulesc gunoaie, resturi de piele, pe care le gustă și le mănâncă. La toate ființele, locul de contact cu mediul are parte de un tratament aspru dar pielea nu se uzează și nu se rupe grație regenerării și curățării permanete. Spre deosebire de cele mai multe vertebrate care folosesc pentru scărpinat picioarele din spate, maimuțele folosesc mâinile cu care ajung cam peste tot în afară de cap unde trebue să acționeze orbește; de aceea ele prtactică o curățire socială, prin ajutorare reciprocă prietenească.

  Invitația la îngrijire se face printr-o mimică specială, semnalizându-și intențiile printr-un plescăit urmat chiar și de scoaterea limbii după fiecare plescăit. Cel ce acceptă invitația ia o atitudine relaxată, oferindu-și anumite părți așle corpului. Plescăitul accelerat, repetat, exagerat a devenit un semnal prietenesc care cu timpul a căpătat mai mult o motivație socială decât cosmetică. De obicei subordonații practică această invitație pentru a domoli agresivitatea celui dominant dar și dominanții care vor să calmeze un subordonat speriat plescăie la el comunicându-i că nu e agresiv în pofida aurei lui dominante. De exemplu o femelă dominantă dar fără progenitură, dacă vrea să se apropie de un pui străin ca să-l alinte, ea îi plescăie și dacă e acceptată, îl îngrijește cu delicatețe.

   La maimuța goală apare din nou problema lipsei părului: dacă nu ai păr nu ai ce curăța și nici motiv de plescăială. Plescăitul în vederea curățării blănii a fost înlocuit cu zâmbetul dar acesta fiind insuficient, s-a apelat la vocalizarea verbală. Asta e chiar foarte tare! Modelul comportamental al vorbirii se pare că a apărut din nevoia crescândă de schimb de informații. Vocalizarea verbală s-a dezvoltat din vocalizarea nonverbală, fenomen comun, larg răspândit în lumea animalelor. Pentru mamifere sunt tipice mârâielile și țipetele stridente.  Din ele s-a dezvoltate o serie mai complexă de semnale sonore învățate – combinarea și recombinarea acestor unități vocale a stat la baza a ceea ce putem numi vorbirea informațională, metodă care a permis strămoșilor noștri să facă referire la obiectele din mediu, la timp (prezent, trecut, viitor); mai există încă trei tipuri de vorbire: vorbirea afectivă în care de exemplu se răcnește cu cuvinte: m-am rănit, mi-e frică, sunt furios!, vorbirea exploratorie  - o vorbire în joacă, de dragul vorbirii, o vorbire estetică; așa cum pictura adevenit din mijloc de transmitere a informațeiei mijloc de explorare, toat așa vorbirea poetică a urmat acelaș drum pe care a mers și pictorul; al patrulea mod de vorbire este vorbirea de întreținere, fără scop informațional: nu face schimb de date, nu dezvăluie stări sufletești, nu produce o plăcere estetică – atunci care este rostul sporovăielii? Susține continuarea zâmbetului de salut, menține coeziunea, înlocuiește îngrijirea socială, ne permite să ne expunem mai mult unii altora, ceea ce conduce la o prețioasă sudură și prietenie de grup.

                                             Noi și celelalte animale

  În ce privește substratul mai adânc al dragostei noastre pentru animale, când nu rezistăm tentației de a mângâia blana unei pisici, ne manifestăm vechiul impuls de îngrijire socială a primatelor care aveau păr, iar noi l-am pierdut. Părul nostru de pe cap se bucură de mult mai multă atenție decât ar impune igiena, are conotații sexuale și de aceea el este manipulat de profesionjiști, persoane străine, disociate de tribul cunoscuților. Au fost făcute sondaje mai în profunzimea realațiilor (filiațiilor noastre psihologice) ancestrale cu animalele,  efectuate pe copii: un studiu al preferințelor copiilor între 4 și 14 ani s-a făcut pe un lot de 80.000 de copii britanici. Dintre toate speciile zoologice, 97,15% dintre copii au preferat mamiferele iar dintre acestea pe primul loc este maimuța (cimpanzeul), urmate de cal, panda, urs, elefant, leu, câine. Toate aceste animale au păr, contururi rotunjite, au fața aplatizată, au mimică, au poziție în majoritate  verticală. Este o reflectare egoistă a noastră. Pe de altă parte copii mici preferă animalele mari în care-și văd părinții (figuri protectoare) iar copii mari le preferă pe cele mici  ca substitut al copiilor - pe măsură ce cresc, ei intră în competiție cu părinții și se văd pe sine ținând ei înșiși situația sub conbtrol – copilul cu o ciudată precocitate devine părinte simbolic. Calul în schimb este preferat de fete în perioada instalării pubertății. Calul este în esență un animal puternic, musculos, dominant,  care se încalecă și se călărește, având se pare o puternică implicare sexuală: călărirea constă într-o lungă serie de mișcări ritmice, cu picioarele larg depărtate, în contact strâns cu corpul animalului. În mod ciudat preferințele pentru cal și pentru maimuțe scade după pubertate. Odată cu dezvoltarea conștiinței sexuale  la adolescență,  crește nevoia de intimitate iar popularitatea calului diminuează în loc să crească; la fel, maimuțele au organe genitale supărător de pregnante atât la femele cât și la masculi - motiv de stânjeneală.

  Animalele cele mai urâte sunt șarpele și păianjenul, primul fiindcă este subțire și murdar iar celălalt e păros și agățător. Șapele considerat de mult timp simbol falic, reprezintă sexul inoportun dar fiindcă îl urăsc și copii de la patru ani, aceasta se pare că este o aversiune înnăscută, pe care o au și cimpanzeii, gorilele, urangutanii, având o importantă valoare în supraviețuire. Legat de păianjeni, repulsia crește spectaculos la fete în perioda pubertății. Părul de pe corp este o caracteristică fundamental masculină iar apariția lui pe corpul unei fete tinere are o semnificație neplăcută (inconștientă) mai mare la o fată decât la un băiat.

  Există 7 vârste ale reactivității interspecifice: faza infantilă: total dependenți de părinți, reacționăm puteric la animale mari, simboluri ale părinților, faza infantil-părintească : intrăm în competiție cu părinții și agreăm animalele mici ca înlocuitori ai copiilor noștri (e faza când ne place să avem un animal în casă), faza obiectiv preadultă: interesul explorator (științific și estetic) îl domină pe cel simbolic (vânăm gândaci, facem colecții de flutrui, privim la microscop), faza tânărului adult: animalele cele mai importante sunt membrele sexului opus din specia noastră, celelalte specii pierzând teren în ochii noștri; faza adultului părinte: animalele pătrund din nou în casa noastră ca animale pentru copii noștri, faza postpărintească: animalele înlocuiesc copii care au părăsit căminul (la dulții fără copii începe mai devreme), faza senilă: atenția e mărită pe speciile pe cale de a fi exterminate; ele trebuiesc salvate fiind pe cale de dispariție ca și individul senil – grija afectivă de a le salva de la pieire reflectă dorința de a-și spori propria supraviețuire. Și motivele științifice și estetice sunt perfect valabile: suntem o specie acut exploratorie și am pierde o sursă prețioasă de cercetare.

   Factorii economici în conservarea naturii (protejarea speciilor pe cale de dispariție ca sursă de a juta populațiilor sărace) sunt valabili pe termen scurt; pe termen lung situația pare sumbră: când densitatea speciei noastre va crește prea mult, nu va mai rămânea loc pentru animale. Vom fi obligați să ne hrănim exclusiv vegetarian sau chiar sintetic. Dacă nu vom distribui cumva în spațiul cosmic povara, sau nu vom reuși să ținem sub control numeric creșterea populației globului, într-un viitor nu prea îndepărtat va trebui să înlăturăm toate celelalte forme de viață animală de pe pământ. Altfel spus, în fiecare colțișor al globului va fi tot atâta aglomerație câtă este astăzi într-un mare oraș.

                                                                       Concluzie

   Autorul recunoaște că a insultat în mod deliberat omul numindu-l maimuță goală. Dar..să nu uităm că în ciuda marilor noastre progrese tehnologice suntem încă în foarte mare măsură un fenomen biologic simplu, niște animale umile, supuse legilor fundamentale ale comportamentului animailc. E greșit să ne complacem în ideea că e ceva special cu noi, că suntem o excepție și nu vom dispărea și noi, făcând loc pentru altceva.

   Să ne păstrăm simțul măsurii și să  ținem cont de ceea ce se întâmplă imediat sub aparențele vieții noastre. Suntem flexibili dar nu suficient încât să ne remodelăm felul de viață ca să facem față supraaglomerării, stresului, pierderii intimității și a libertății de acțiune. Autorul nu crede că vom reuși să trăim ca niște furnici uriașe, că ne vom putea controla suficient agresivitatea, teritorialitatea, impulsurile sexuale, tendința de fi părinți, devenind maimuțe de incubatoare – natura noastră animalică necizelată nu va admite niciodată așa ceva. Trebuie să încercăm să ne croim progresele oportunist inteligente după cerințele noastre fundamentale, fără a nega moștenirea din trecutul evolutiv.

   Dacă nu vom face asta, ”impulsurile noastre biologice se vor aduna tot mai mult, până vor rupe barajul și întreaga noastră existență elaborată, va fi măturată de torent. ” Brrrr! (un sunet de maimuță goală).

ÎN SPATELE MĂȘTII (5)

(Maimuța goală,  de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,  1967:  9 ediții ).

                                animalul om, văzut de un zoolog englez (rezumatul meu).

                            moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de       principii morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult  ”uitat”,  la care se adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.

                           Organizarea agresivității în mediul  hiperstimulativ

   Până acum am examinat un singur aspect al organizării agresivității la specia noastră (apărarea în grup a unui teritoriu), dar maimuța goală are 3 forme sociale de agresivitate, celelate două fiind: apărarea teritoriului în familie și apărarea ierarhiei individuale. 

   Spațiul intim al căminului ca teritoriu familial mic, discret, este o realitate care n-a dispărut, în ciuda masivului progres arhitectural (marile blocuri sunt împărțite în mici unități repetabile, câte una pentru fiecare familie). Înainte de sfărâmarea caselor de la nivelul solului, ele erau înconjurate grijuliu cu garduri sau ziduri care le delimitau complet de vecini iar liniile de demarcație erau și sunt strict respectate ca proprietate, de cele mai multe ori personalizată. Necunoașterea de către arhitecți  a trăsăturilor noastre biologice specifice și necesitățile economice, au făcut să apară în toată lumea, șiruri nesfârșite de case identice, repetate uniform, efectul psihologic negativ asupra instinctului teritorial familial fiind incalculabil! Din fericire, familiile își impun unicitatea teritorială în alte moduri: un nume pe ușă, un tablou pe perete, colecționarea diferitelor obiecte preferate, portretul soției sau al copiilor pe birou, o anumită culoare a mașinii, o siglă codificată pe plăcuța de înmatriculare. În ce privește menținerea statutului social al individului, aici acționează semnalizările antagonice de agresivitate și supunere, menționate deja. Viața în grup, deși beneficiază de un mare grad de conformism, atât în ce privește îmbrăcămintea cât și comportamentul, lasă încă mult loc pentru competitivitate ierarhică.  ”Datorită acestor cerințe contradictorii ea ajunge la un grad de finețe aproape incredibil. Forma exactă a nodului cravatei, aranjarea batistei în buzunarul de la piept, nuanțări infime ale accentului vocal și alte asemenea caracteristici aparent lipsite de importanță, capătă o semnificație socială vitală în determinarea poziției sociale a individului. Un membru cu experiență al societății le poate citi dintr-o privire..în propria sa cultură este repede nevoit să devină expert. Luate în sine, aceste mici diferențe de îmbrăcăminte și obiceiuri sânt total nesemnificative, dar, prin prisma jocului de-a  jonglatul după poziție socială și a menținerii acesteia în ierarhia de dominație, ele sunt extrem de importante.

  Nu suntem făcuți pentru a trăi în aglomerații uriașe, de mii de indivizi ci în grupuri tribale mici, cu mult sub 100 de indivizi,  în care fiecare este cunoscut personal de ceilalți, cum se întâmplă la alte specii de maimuțe actuale, în care ierarhia de dominație se schimbă lent și controlabil, prin îmbătrânirea și moartea membrilor. Orășeanul nostru în schimb, este expus zilnic unor contacte bruște, imprevizibile, cu o mulțime de necunoscuți, situație unică printre celelalte primate. Deși ar fi o tendință naturală, e imposibil să intri într-o relație ierarhică cu toți, în schimb ești lăsat să alergi de colo colo, nedominat și nedominând (ce trist!). Această lipsă de contact social a dezvoltat șabloane de evitare a atingerii. Iar problema nu se rezumă numai la evitarea comportamentului sexual de care am discutat, ci acoperă întregul domeniu al relațiilor sociale.  Nu ne holbăm unii la alții, nu gesticulăm în direcția cuiva, nu ne atingem unii de alții și așa reușim să supraviețuim într-o situație hiperstimulativă insuportabilă. Dacă te atingi de o persoană de sex opus spui imediat: Pardon! Ca să fie clar că n-a fost decât un accident. Acest comportament de evitare ne permite să menținem numărul cunoscuților la un nivel adecvat speciei. O statistică a autorului constată că o sută de persoane diferite social, au în agenda telefonică  un număr de cunoscuți corespunzând unui mic grup tribal. Excepție fac timizii, retrașii, cei cu probleme psihice, incapabili să obțină recompensele sociale așteptate de la prieteni, care au un număr mic de contacte sau invers, au un număr exagerat, încercând să compenseze acest defect printr-o socializare frenetică în toate direcțiile. Dar ei sunt doar un mic procent în marile populații ale orașelor și centrelor urbane.   ” Toți ceilalți își văd fericiți de treburile lor, în ceea ce pare a fi o masă în fierbere de corpuri, dar care în realitate reprezintă o serie incredibilă de interdependențe și suprapuneri de grupuri tribale. Cât de puțin, cât de foarte puțin, s-a schimbat maimuța goală față de zilele ei de demult primitive. ” !

ÎN SPATELE MĂȘTII (4)

( Maimuța goală  de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,  1967:  9 ediții )

                                animalul om, văzut de un zoolog englez (rezumatul meu)

                            moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de   principii morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult  ”uitat” la care se adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.

                                            Agresivitatea; tiranul și liderul

   Animalele se luptă între ele din două motive: pentru a-și stabili dominația într-o ierarhie sau pentru a-și stabili drepturile asupra unei porțiuni de teren. Unele sunt numai ierarhice, altele numai teritoriale, altele și, și. Noi din păcate suntem și, și, adică istoria noastră naturală ne-a dotat cu o sursă dublă de agresivitate. De la primate care nu sunt teritoriale dar sunt ierarhice, am moștenit  ”ordinea de ciugulire” (termen discutat prima dată la puii de găină) – există un tiran al grupului care-și exercită rolul minut de minut, pentru ca grupul să rămână împreună.  Tiranul grupului este cel mai îngrijit de ceilalți, cel mai ferchezuit, mai bine hrănit și mai sexy. Dar nu toate maimuțele au tirani violent dictatoriali, există și tirani benigni, toleranți, de exemplu la gorile, unde masculul dominant își împarte femelele cu masculii inferiori ierarhic, e generos când grupul se hrănește și nu se impune decât când apare ceva ce nu poate fi împărțit, la revolte și încăierări. Dar acest sistem a trebuit să fie schimbat când omul devenit vânător a fost obligat să-și apere căminul, teritoriul care fiind apărat în grup, liderul și cei puternici trebuind să țină cont și de părerile celor slabi – această ierarhie blândă este un început de democrație.

    Mecanismul nervos și fiziologic al agresivității este controlat de sistemul simpatic care pregătește corpul pentru acțiunea violentă (el pare a spune: ești gata de acțiune, mișcă-te!)  și cel parasimpatic care spune: ia-o încet, păstrează-ți resursele. În mod normal organismul ascultă de ambele sisteme și-și menține echilibrul dar în caz de mare pericol ascultă numai de cel simpatic, când adrenalina părtunde în sânge și acționează drastic asupra inimii, tensiunii, viscerelor (digestia încetează), rectului, vezicii, respirației,  zahărului din sânge, etc. De cele mai multe ori însă, lupta nu se dă, devine un ritual iar toată pregătirea este oprită de sistemul parasimpatic. Dar contramandarea bruscă a luptei are un recul violent: sângele retras prea repede din creier poate da leșin, paloare sau îmbujorare, defecație, urinare necontrolată, etc. Ridicarea agresivă a părului a dus la dezvoltare unor regiuni specializate – coamele.  Atacul urmat de retragere a creat dansurile de luptă; acțiunea contradictorie a celor două sisteme e comparabilă cu niște cai loviți cu pintenii și struniți din frâu. La om care nu are păr, tenul palid e agresiv și periculos iar cel roșu arată o agresivitate strunită. La om, fața agresivă seamănă cu a tuturor primatelor iar cea zâmbitoare îi este specifică. Fiind o specie înarmată cu arme letale, semnele de aplanare s-au dezvoltat.

   De la ghemuit și scâncet provin: înclinarea, îngenuncherea, prosternarea, mișcări care scad dimensiunea corpului în fața individului dominant. Interesantă este originea salutului  militar: ridicarea mâinii pare un gest agresiv (ridicarea mâinii pentrui a lovi) dar palma care este deschisă și arată spre cap sau caschetă – este o modificare a scoaterii pălăriei care poate fi foarte înaltă (joben sau coif) și deci duce la micșorarea înălțimii corpului. Întinderea mâinii provine probabil din gestul cimpanzeilor care întind mâna spre a fi mușcată. La om strângerea mâinii arată egalitate dar când diferența de rang e prea mare se apelează la sărutarea mâinii (în biserică). Femela de om nu-și mai expune dosul pentru a diminua agresivitatea masculului dar profesorul care-și biciuie ritmic elevul imită penetrările ritmice ale masculului dominant - ritual copulator ancestral cu rol calmant la primate. Aceste gesturi de remotivare sunt gesturi criptosexuale: de exemplu prin darea pantalonilor jos se poate urmări înroșirea feselor.

   Pentru a ne ține în frâu neliniștea apelăm la gesturi banale de refulare de tip primitiv: mutăm un obiect de colo colo, ștergem ochelarii curați, aprindem țigară de la țigară, ne scărpinăm în cap, ne roadem unghiile, ne scobim în urechi, ne lingem buzele, ne frecăm bărbia – ne concentrăm atenția asupra unei singure zone ignorându-le pe toate celelalte și toate problemele. Dacă putem minți ușor prin cuvinte, nu putem minți prin șabloane agresive sau de supunere. Mincinoși de profesie sunt actorii care toată viața lor și-o dedică perfecționării minciunii prin atitudine (limbajul gesturilor). Dacă actorii sunt nu numai plătiți dar și adorați pentru acest talent, politicienii folosesc abuziv minciuna fără a fi socialmente autorizați să mintă. E nostim studiul aplicat de autor în cazul comportamentului față de polițaiul care te-a oprit în trafic. Faptul că majoritatea celor prinși cu o încălcare minoră a regulilor reacționează violent clamându-și nevinovăția obligându-l pe polițai să contraatace. Dacă iei o atitudine spășită, umilă, polițaiului îi va fi greu să-și înfrângă sentimentul de micșorare a agresivității: dacă te arăți prost, inferior, îl pui pe polițai într-o poziție dominantă imediată din care îi va veni greu să atace. Aici vorbele nu sunt suficiente, trebuie să-ți dovedești teama și supunerea și prin gesturi: cobori imediat din mașină (îți abandonezi teritoriul, poziția șezând: nimeni nu stă jos dacă regele e în picioare) și te apropii de el dar nu drept ci aplecat de spate, cu capul lăsat, arătând de-a dreptul prăbușit, privești în lături neliniștit, îți frămânți mâinile sau faci alte mici gesturi de autoîngrijire ”reflexă” care chipurile, îți alungă teama.

  Dacă metodele de a evita lupta eșuează și siutuația se deteriorează până se ajunge la contact fizic, maimuțele și copiii foarte mici (sugari complet neînarmați) folosesc dinții și mușcăturile iar omul mâinile cu care apucă și strânge sau lovește cu pumnii strâși. Ca armă artificială primară, cimpanzeii apucă și lovesc cu o creangă iar omul cu un băț sau o piatră. Prin îmbunătățirea simplă a formelor acestor obiecte, acțiunile de aruncare și lovire se amplifică prin împungere, înjunghiere, tăiere, retezare. Următorul mare pas în cadrul metodelor de atac a fost mărirea distanței dintre atacator și dușman ( și acest pas a fost dezastruos pentru omenire): sulițele acționează de la distanță dar bătaia lor e prea scurtă; săgețile bat mai departe dar sunt imprecise; tunurile măresc disatanța în mod dramatic, bombele aruncate din cer acoperă un domeniu mult mai mare iar rachetele sol-sol poartă ”lovitura” chiar mai departe – astfel rivalii, în loc să fie înfrânți, sunt distruși fără discriminare. Dar în interioruil speciei, la nivel strict biologic scopul este supunerea și nu uciderea dușmanului: în lupta biologică dușmanul înfrânt fie că fuge, fie că își recunoaște înfrângerea și în acel moment confruntarea agresivă se încheie. La distanța la care se dau atacurile moderne rezultatul este o ucidere în masă într-+o proporție nemaiîntâlnită la vreo altă specie.  Dacă loialitatea născută din nevoia de ajutorare reciprocă în timpul vânătorii a fost utilă, când ea a devenit ”loialitate în luptă” s-a întors împotriva noastră...și așa s-a născut războiul. În mod ironic, tocmai evoluția acestui impuls (pozitiv), adânc înrădăcinat de a ne ajuta semenii a fost cauza principală a marilor orori ale războiaelor, cel care a creat bandele, gloatele, hoardele și armatele. Ceea ce vrea animalul este să se apere nu să ucidă, scopul agresivității este dominația nu distrugerea și în esență nu părem să ne deosebim de alte specii. Dar s-a întâmplat ceva nefericit: combinația vicioasă dintre marea distanță la care se poartă lupta și spiritul de cooperare în grup a făcut ca scopul inițial să fie estompat: în loc să se urmărească dominarea dușmanului se urmărește ajutorarea camarazilor; chiar dacă dușmanul e înclinat să-și domolească agresivitatea într-o confruntare directă acest lucru nu mai poate fi valorificat – această turnură nefericită pe care au luat-o lucrurile ar putea duce la dispariția rapidă a speciei. Iată câteva remedii discutate pentru revenirea la valoarea semnalelor directe de domolirea a gresivității: 1. dezarmarea reciprocă severă și revenirea la arme cu efect limitat, individual, ce poate fi monitorizat, 2. depatriotizarea (eliminarea sentimentului patriotic e împotriva unei trăsături biologice fundamentale a speciei: teritorialitatea), 3. înlocuitori simbolici, inofensivi ai războiului (jocuri, meciuri internaționale) –  dar fiind realmente inofensivi ei nu rezolvă decât prea puțin problema reală când supraaglomerarea masivă induce o problemă de expansiune teritorială în grup. 4. perfecționarea controlului intelectual al agresivității e ceva cu cântec: pretindem inteligenței care ne-a adus la o asemenea încurcătură să ne scoată tot ea la limandar din nefericire, când e vorba de teritorialitate, centrii noștri nervoși superiori cedează total impulsurilor centrilor nervoși inferiori și e suficient un act emoțional nejudecat ca să strice tot ce a construit controlul intelectual. Singura soluție biologică sigură este fie depopularea masivă fie colonizarea altei planete și dacă e posibil, cu concursul  tuturor celorlate 4 acțiuni menționate. Dar experiențele de laborator arată că suprapopularea va acumula stresuri și tensiuni sociale care ne vor spulbera organizarea socială cu mult înainte de a ne face să murim de foame. Va spori sălbatic probabilitatea exploziei emoționale. O idee ar fi ca fiecare cuplu să nu aibă mai mult de doi copii, adică fiecare din cei doi păriniți să fie înlocuiți de alți doi indivizi și  populația să rămână constantă numeric.

           De la zeul crocodil la zeul carte și televizor

  Problema religiei, acest ciudat model de comportament animal al omului, este legată de activitățile agresive ale speciei noastre. Este un subiect dificil de abordat dar iată ce constată, sine ira et studio, un zoolog care vrea să observe efectiv ce se petrece, nu ce se presupune că se întâmplă: în sens strict comportamental, activitățile religioase constau din alăturarea unor grupuri de oameni pentru a-și manifesta în mod repetat și prelungit, supunerea, în vederea domolirii unui individ dominant; el ia multe forme în diferite culturi dar are ca facor comun, o imensă putere. Poate fi un animal din altă specie sau o versiune idealizată a acestuia (crocodil, cameleon, taur, lup), sau un membru înțelept și bătrân al propriei specii. Alteori devine mai abstract și este numit simplu, ”Cel de Sus” în fața căruia, reacțiile de supunere constau din: închiderea ochilor, coborârea capului, împreunarea mâinilor într-un gest implorator, îngenuncherea, sărutarea pământului, prosternarea totală, însoțite de vocalizări tânguitoare sau psalmodice. Dacă aceste acțiuni de supunere au succes, individul dominant este îmbunat. Puterile lui fiind atât de mari, ceremoniile de îmbunare trebuie să fie repetate, dese, altfel mânia lui se poate reaprinde. Acest individ este de obicei dar nu întotdeauna, cunoscut sub numele de zeu. Dacă acești zei nu sunt tangibili, de ce oare au fost creați? Pentru a afla răspunsul trebuie să ne întoarcem la originile noastre ancestrale.  Înainte de a fi devenit vânători cu spirit de cooperare, trăiam în grupuri sociale, probabil cum trăiesc azi maimuțele fără coadă, dominate de un singur mascul, șef, suveran, ce trebuie mulțumit de fiecare membru al grupului, altfel suferă consecințele. El este activ în protejarea grupului față de pericolele de afară și în rezolvarea gâlcevilor dintre inferiorii săi.  ” Întreaga viață a unui membru al unui astfel de grup, se învârtește  în jurul animalului dominant. Rolul său de atotputernic îi dă un statut de zeu.”   Revenind la strămoșii noștri imediați, aplicarea autorității individului dominant trebuia sever limitată în cadrul cooperării vitale pentru succesul grupului la vânătoare; pentru ca ceilalți să-i fie loiali în mod activ și nu pasiv, pentru ca ei să dorească să-l ajute, nu s-o facă din teamă, tiranul maimuță demodat, trebuia să dispară și să fie înlocuit de un lider al maimuței goale, mai tolerant, mai cooperant, devenit într-o mai mare măsură ”unul de-al lor”.  Dominația totală a cestui Nr. 1  fiind înlocuită cu o dominație moderată, el nu mai putea pretinde o supunere necondiționată. Această modificare a ordinii lucrurilor era vitală pentru noul sistem social dar lăsa un gol: din formația noastră ancestrală a rămas nevoia unei figuri atotputernice care să țină grupul sub control... iar locul vacant a fost completat prin inventarea  unui zeu. Imaginea zeului acționa ca forță suplimentară la forța mai restrânsă a liderului grupului. Deci, forța tendinței noastre biologice fundamentale, moștenită direct de la strămoșii noștri maimuțe, de a ne supune unui membru dominant, atotputernic al grupului, a condus la succesul surprinzător, la vigoarea extremă a religiei; ea a fost un mijloc valorors de întărire a coeziunii sociale, fără de care e îndoielnic că specia noastră ar fi putut progresa atât de mult.  Zeii, având o putere atât de uriașă nu se puteau amesteca cu noi în această viață dar omisiunea putea fi corectată într-o altă viață, în viața de apoi. Pentru a fi capabili să ne alăturăm suveranilor noștri dominanți trebuie să fim bine pregătiți, trebuie să practicăm ceremonii de înmormântare minuțioase. Avem pur și simplu nevoia să credem în ceva. Când religia este respinsă, ea reapare într-o formă mascată cu grijă dar conținând în totalitate aceleași elemente de bază. Natura noastră de a trăi în comun, cere participarea și executarea unui ritual de grup elaborat. Eliminarea fastului religios și a detaliilor lui a lăsat un gol cultural imens. Acum credem în valabilitatea acumulării de cunoștințe, în înțelegerea științifică a lumii, în crearea și aprecierea fenomenelor estetice, în lărgirea domeniului nostru de experențe în viața de zi cu zie: aceasta este ”religia timpurilor noastre”. Ce zei are ea? Experiența și Înțelegerea (zei cam abstracți e drept) care  se supără pe cei inculți și proști. Școlile au devenit centre de pregătire religioasă iar locul bisericilor a fost luat de biblioteci, muzee, galerii de artă, teatre, arene sportive. Ne divinizăm cărțile și televizoarele dar încă mai credem în viața de apoi: recompensa adusă de munca noastră creativă ne va face să continuăm să trăim și după moarte. Dacă tot  nu putem trăi fără o religie, o înlocuim cu Cultura. Iată de ce eu nu pot respecta un om incult, care nu se deosebește de un porc clefăitor.