Voi grupa ceea ce mai scriu, sub acest titlu provizoriu, fără o succesiune strictă, încercând să mă sincronizez cu ziua respectivă. Evident că toate au o legătură în timp și spațiu, chiar dacă nici eu și nici eventualul meu lector de ocazie, nu o putem cunoaște. Mulțumesc (multum est!).
10 iunie. Veneam din munți
sălbatici, de departe,
după zeci de ore de urcușuri abrupte
și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime perfectă; de acolo
coboram spre lumea omului prin vegetația care cucerise definitiv, anihilase
amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în inconștiența
noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. În pustietățile
verticale de unde veneam, făcusem eforturi supraomenești escaladând vârfuri și
văi, murați de ploi ciobănești, imuni la atacul ursului feroce care ucisese un
cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât
ficatul și bojocii; integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și
puternici, deși nu era vorba atât de mușchi cât de rezistență sufletească; năzuiam
să ajungem acasă, jos, undeva, chiar
dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton
părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe
care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche de pădurar.
Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor uitați de lume, al vânătorilor de
urși și al braconierilor. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă
fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată, după rețeta tăietorilor de
lemne), am continuat coborârea lungă printre stâne rare, unde se bea țuică
tare, și se mânca mămăligă fierbinte cu caș, ofrande oferite drumeților
cerului, cum îi numeau pe străinii de loc, bărboșii zâmbitori dar iuți de cuțit
la cea mai vagă jignire scăpată din neatenție- demnitatea lor sclipitoare nu
suporta vreo o umbră. Ne priveam în privirea lor ca într-o oglindă și ne
continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene cucerite de iarba
stânii, prin pajiști cu măcriș și
păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările, îmbătați de tinerețe și frăție
eternă. Ne simțeam și noi, ca și oamenii tăpșanelor dintre nori, niște copii de
zei ai acestor munți ai noștri dintotdeauna, pentru totdeauna.
Și totuși, seara scăpătată pe
pragul nopții care ne-a prins pe valea sălașelor miniere părăsite, avea o forță
misterioasă care ne-a frânt cerbicia; părăsirea care plutea în rama ferestrelor
goale, în rugina utilajelor (roți care nu se vor mai roti niciodată, osii,
șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție), pârâul susurând de unul
singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au
dat târcoale. Ne-am îmbătat intenționat, cât am putut de repede, cu tot ce
aveam în dotare dar nici asta nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că
moartea e un mărunțiș evitabil și chiar improbabil dar noaptea petrecută în
odăile abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite, ne-a
înmuiat, ne-a arătat că viața n-are importanță și că muntele însuși poate muri
de o moarte mai rea ca moartea, numită părăsire.
Am retrăit toate astea în seara
asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce a declanșat reaprinderea
amintirilor. Dacă universul e hibrid - jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică,
jumătate imaginație - așa sunt și eu.
22 oct. În iunie am scris că
veneam din munți
sălbatici, de departe. Nu era un
vis, am retrăit cu ochii dechiși aminitirea unei expediții în munții cei mai
nordici ai țării noastre montane, ciuntită de răutatea separatoare și amestecătoare
a istoriei. M-am născut într-un oraș de cîmpie, Orașul Ploilor și multă vreme
n-am știut că sunt un muntean și încă
unul dintre cei vechi (dar asta nu e nimic deosebit, Blaga scrie că toți
românii sunt carpatini și eu îi dau dreptate). Oare să cred că mi-am mai lămurit
puțin originile, după ce duminică, făcând împreună cu Frusta un drum până în
Orașul Pitit, unde sunt pitiți toți ai mei, ne-am delectat cu vechile noastre
scormoniri genealogice, o preocupare moștenită de la tata și probabil ne
întâmplătoare, apropos de ce scriam în iunie despre părăsire.
Dar nu la asta mă gândeam de
dimineață când mă îndreptam spre Big să iau metroul, ci despre..un pisoi, doi
pisoi. Primul e Ochi de Aur al meu, care, imediat ce m-am ridicat în capul
oaselor s-a așezat pe locul cald și când l-am salutat în șoaptă ca să n-o
trezim pe Frusta, a întins botul și m-a pupat insistent, profitând de momentul
intim pe întuneric; nu m-a pupat pe pe nas ca de obicei, ci pe buza de sus; a
fost ceva prea intim între om și animal și m-am retras jenat de atâta dărnicie.
Dacă codul genetic a păstrat aproape toată istoria naturală a ființelor, poate
că am pierdut părăsind lumea animală, o uriașă cantitate de iubire. Am
pierdut-o noi, deși ea a rămas în toate animalele și e atât de impresionantă
încât a ucide câini vagabonzi, e o crimă abominabilă. Ăsta a fost primul
pisoi. Al doilea pisoi e cel care plângea în același ”melc” de cărămidă cu
tomberoane, în care nasc cățelele părăsite de toți; plângea disperat, ca un
nenorocit de copil, lepădat după ce a fost făcut; dacă nu se oprea câteva clipe
și nu auzeam o femeie vorbid cu el, îl luam și-l duceam Frustei – așa am făcut
cu mulți pisoi. Nu poți continua să exiști părăsind o nenorocire uriașă, pe
care tu ai putea-o anihila atât de ușor. A lepăda de la tine ceva început de
tine, crescut în tine și scos pe lume, e o mare porcărie. Dacă la întoarcerea
de la muzeul împăietiurilor pisoiul e tot acolo, îl înfiez!
Apropos de porcărie și lepădare,
ieri am întâlnit într-un context abisal și intim, două nume: Lepădatu și
Purcărea. Cu timpul a trebuit să recunosc că sunt atras irezistibil de cuvinte,
ca și de nori. Ce noroc că ele sunt mai rezistente în fața destrămării decât
norii!
Spuneam că duminică, în Orașul
Pitit, unde sora mea Sophía Bătrânca a dat o masă pentru că și-a vopsit casa de
la marghinea pădurii Trei Văi, ca o cabană de lux dintr-o stațiune montană, am
avut o discuție plăcută despre originele misterioase ale neamului nostru. Știam
de la tata de o bunică a lui, Tămășoaia, al cărui neam de ciobani credeam că au
avut pășuni pe muscelele Tămașul Mare sau Mic din Paitra Craiului. Sophía știa
mai multe: această străbunică se numea exact, Paraschiva Tomoșoiu și aveau un munte al
lor, lângă Brașov. M-am uitat pe niște hărți dar n-am găsit muntele așa că am
căutat pe net și am găsit la numele Tomoșoiu, pe Neagoe Tomoșoiu, pseudonim al
poetului Nicolae Nicoleanu (1835 – 1871) din Cernatul Săcelelor, de lângă
Brașov. Pe o hartă turistică a muntelui Piatra Mare, am găsit și râul Tomoș și râul Cernatu. Ce bine și ce plăcut, să am o pistă care duce mult dincolo
de 1835! Am citit câteva rânduri interesante într-un sonet al lui Neagoe
Tomoșoiu: Suferința poateʼnfige ghiara ei
ceaʼnveninată / Pʼal meu sân cuprins de flăcări, - nu voi plânge nici-o-dată, /
Căci sălbaticul meu suflet râde de nefericiri. // Suferință, gheară, suflet
sălbatic? Am moștenit de la ei violența de cuget, exprimată prin cam aceleași
cuvinte? O să mai citesc din Tomoșoiu, poate descopăr cum se împacă blândețea mea față de animale și violența mea față de oamenii răi, cei care mint, fură și
ucid, de cele mai multe ori fără să fie nevoie.
Aseară am ascultat multe clipuri
pline de ritm, ale formației Șue Paparude.
L-am văzut pe Mihai Câmpineanu cum se zguduie din tot corpul, în ritmul de o
perseverență mecanică, neînduplecată; mare păcat că Dumnezeu lovește în astfel
de creatori! Inima e un instrument cu ritm autonom. Nu cumva ritmul propriei
muzici i-a bruiat ritmul cardiac?
