17 Oct. Mai matinal decât un angajat
îndrăgostit de instituție (există și din ăștia bre), bocănesc pe
coridorul blocului, cu pantofii mei ciocați, din Maroc: boc, boc, boc, până la
ieșirea din bloc. Sub copertina de plastic albastru , mă opresc un pic, pentru că..pic, pic.., o face de
oaie, o ploaie; doi șofeuri zărghiți și nictalopi, atrași de tot ce e vertical ca
de plopi, intră cu viteză pe starda-mi nostradamică, pe stradámia mia în curbă
acută, vrând să mă .... vorba ceea, deși n-am nici o vină că strada e o curva peligrosa, cum scrie pe
brazilience (pe curbe, zău, mi-a spus Aurelian Popescu – Gorj, fluturarul
rotund al îngerilor).
Ce mă miră foarte (mult), e că
azi nu-mi întâlnesc haita de câini prietenoși, pe care-i știu de pui (doar nu
i-au strâns deja pe toți, măcelarii, căci cu hingherii suntem obișnuți),
fiarele astea autorizate să ucidă în numele nostru, al celor castrați de
ferocitate, pentru un formal Ordnung und
Disziplin, care-i ajută ca o frecție la un picior de lemn de cerșetor la Porțile
Orientului, pe urmașii lui Pirgu și Pașadia – ăștia și cu câinii vagabonzi, era
tot ce aveam și noi mai poetic.
Iar domnul acesta rrom, plin de
vin, care doarme în intrarea minimarketului, în geacka-i din puf de eider polar
(avem alpiniști în cvartal?), cu șalele vai, dezgolite și păroase, linse de
ploaie (că de câini..), înseamnă că nu are deloc casă. Casă vezi! Dar are un sforăit
sănătos tun, lângă o sticlă verde, totuși goală, și un pahar de cristal de
plastic de calitate, pe jumate plin cu vin, cum spuneam, ca și el – un aranjament
reușit pentru o ”natură moartă cu vagabond”. Se aranjează toate până la urmă, stai
liniștit la locul tău!
Dar lucrurile nu se opresc aici (nu
știu să se oprească niciodată afurisitele): acum apare în mod fatidic și ironic, femeia! Femeia care mătură frunze la
câini pe trotuar și care azi pare depășită de situație – azinoapte a fost o
ninsoare astronomică de frunze - pești suveică: a nins cu bancuri oceanice de
astfel de pești galbeni, pe fundul oceanului de aer. Femeia, care mă observă cu
coada ochiului cum mă apropii fumând (m-o fi ținut minte dă-o-n mă-sa, de ieri
și alaltăieri!), îmi face un semn obscen repetat, cu deștiul mare al
gladiatorului, spre gură și apoi mimează un pufăit senzual; îi dau un Kent și o
depășesc dar am ideea să mă opresc (că tot nu e nimeni pe stradă și am timp
berechet să ajung la scârbici) și s-o privesc cum ține cu stânga țigara lungă,
iar cu dreapta mătura cu coadă, dând din buze ca pianiștii. E clar că e o
virtuoză - nu o virtuoasă, e un nonsens! - o virtuoză de mare clasă.
Estimp, un avion uruie uruială
de altitudine, deasupra cocoșului mut al zorilor citadini, cocoș rustic, de
care am fost castrați noi, orășenii, ca și de toată fericirea noastră rustică
serenă.
La Point Rond (Sens Giratoriu cum zicem, nu are sens), sunt privit
fix, de Bufnița Albă – tipul cu plete rare și barbă albă, spumoasă ca ultima
marcă de detergent din reclamă dar altfel mirositoare decât detergenții
obișnuiți; sunt privit fix, cu ochi mari, rotunzi, sticloși, de împăietură.
Câinii vagabonzi au fost înlocuiți pur și simplu ( pură și simplă e lumea!), de
Vagabonzi - vagi, vagabonzi, vagabondând debordant. Aș vrea să-l privesc
direct, în ochi, pe Bufniță Albă, așa, ca un reproș că-mi strică tihna morală
de dimineață, dar el pare orb, nu mă vede, de parcă e de pe altă planetă și nu
am harta stelară la mine, stric orzul pe gâștele Capitoliului.
Estimp, un avion uruie în
stratosferă, deasupra cocoșului mut al zorilor, cocoș rustic de care am fost
sterilizați noi, orășenii, iar câinii sunt măcelăriți în mod sigur pe undeva
prin tabernacole, că prea e o liniște de pustiu. Și asta îmi dă fiori reci. Ție
nu?
A mai rămas vreo urmă de romantism
în a zbura cu avionul azi, când ești un (pur și simplu) un pasager, care stai
comod pe scaun și somnolezi, cu bagajele puse sus, în sertarele de plastic alb,
așteptând ca avionul să înceapă coborâșul, hurducăind pe bolovanii norilor? Totuși,
ce e cu găurile alea mici ca niște nări, de sub aripi, mă întreb eu, care nu știu
nici înota ca un narval, nici zbura ca un eider polar. De fapt știu, îmi
amintesc că le-am văzut într-un film la Dezastre
în aer și ele produseseră dezastrul: sunt
orificiile tuburilor Pitot, traductori de presiune care măsoară viteza dar nu
știu dacă și altitudinea, pentru că eu nu știu nici să dau din coate sincopat
și caraghios ca un pinguin, dar mite să zbor și să mă descurc printre monadele
lumii materiale; printre monade, diade, triade și tetrade. Dacă n-aș fi născut
doar pentru a pluti și a face piruete în aerul inconștienței, ar trebui să am
și eu așa ceva, sau măcar să-mi adaptez nările și să le pun în comunicare cu
niște tuburi Henri Pitot. Ar trebui să devin și eu un pic mai realist pentru
dumnezeu, măcar acum în ceasul al doișpelea, la aterizare, dacă nu vreau să mă
trezesc prin cine știe ce univers paralel; atunci aș avea nevoie de mult prea
multă geometrie, statistică și balistică, mult mai multă decât un maior din
scrierile belicoase ale lui Hassel, ca să (mi) revin cu picioarle pe pământ.
La ora șase, când un avion uruia uruială de
altitudine, deasupra cocoșului zorilor, a cocoșului rustic de care am fost
emasculați noi, orășenii, iar câinii, simțeam!, că sunt măcelăriți în mod sigur
pe undeva, prin tabernacolele infernului nostru, în bezna din curtea interioară
a muzeului împăieturilor inconștiente, Narvalul Alb ca spuma valurilor pe
lumină, nu era decât o sclipire îngustă în ploaie.
