Veneam din munți sălbatici 2

         23 oct. Azi, cămila a îngenunchiat pe birou în fața mea,

   în timp ce reciteam învățăturile Maestrului. E cam obosită cămila asta, o am de câțiva ani; nu are decât două picioare, pe cele din spate, dar are o coadă zdravănă, pe care, împreună cu picioarele, se proptește ca pe un tripod, când își înalță spre norii din tavan (iar am pete de la ploaie!), capul mic, triunghiular, fără ochi și fără creier și gâtul lung, musculos, de girafă. Nu e bactriană, e dromader, are o cocoașă triunghiulară, ca o piramidă în vedere laterală, dar azi a îngenunchiat spre mine cu fața, într-o temenea, sprijinindu-se pe curbura colțuroasă a gâtului, invitându-mă la o călătorie oriunde dorește inima mea – o călătorie calmă, legănată. Că e un origami de 7 cm lungime, făcut într-o ședință de Consiliu Științific dintr-o filă de blok notes cu liniatură matematică, nu mai contează. E o vahána, un vehicul al zeilor, chiar dacă e dromader și nu cal sau bou, cum era firesc, dată fiind originea mea montană, la mocanii hiperboreeni bogați în turme. În acest ludus interior în care mă antrenez  pentru arena supraviețuirii zilnice, azi am ales ca armă de luptă, rețeaua unui Retiarius ideatic, sugerată de un cuvânt din rândurile de sus: matematică. Poate să-și permită să se considere mathematikoi, unul care nu știe nici măcar aritmetică ci poate doar un pchic de aritmică și asimetrie? Nu știu. Sunt atins de o bucurie inexplicabilă (sau poate da?) ca și când aș fi deja în treapta a doua a noviciatului, după ce am dat proba tăcerii; am fost ascultător spășit, acusmatic, am suportat tratamentele dure și am fost servitorul respectuos al Ierarhiei, obligat să-mi înfrânez curiozitatea și imaginația. Acum, că am mai aflat câte ceva, după ce mi s-a dat la o parte cortina care ascundea și templul și misterele și pe Magister (care și-a ridicat mantia și mi-a arătat genunchiul lui de aur sclipitor), ar trebui poate să tac și să nu mai spun nimic, să am un bou pe limbă. Mai am încă de învățat multă fizică  înainte de a trece la metafizică și legile care guvernează psihicul, înainte de metapsihică. Mathematikoi autointitulat, ca regii gitani, o voi lua de la început cu cele mai simple elemente ale geometriei, cu punctul: (am făcut un ochi punctiform cu pixul, dromaderului, pe cel stâng) și cu liniile drepte, întretăiate (între-tăiate dar nedureros), de pe fila de matematică; rectitudinea absolută a fiecărei linii, e un exemplu de cum îți poți păstra demnitatea și speranța, cum poți construi fără nici o concesie, prin poziționare geomteric corectă, locuințe pentru numerele atotștiutoare, pentru tot ce există în exteriorul tău; în aceste încăperi cu fațadă pătrată dar cu interior cubic, numerele pătrund de bunăvoie și cântă, ca Apollon Hiperboreeanul, ca Orfeu tracul, ca Zamolxe, speologul misterelor muzicale și cum făcea probabil și Maestrul Ordinului Pitagoreic.

    Vorbeam aseară cu Frusta, în timp ce ascultam concertul de coarde al formației Quatuor Belcea:

  - Nu ți se pare nostim că tracii, la orice întâlnire oficială, militară, politică sau socială își spuneau părerea în versuri cântate?

  - Ba da, era o lălăială...dar ei erau niște curajoși și niște cântăcioși, nu niște căcăcioși, ca motanii! Cred că Aureolus și Snegură Vodă s-au spurcat la chiuvetă, că-mi vine un miros de tigru!

   Știu de ce Frusta i-a zis Snegură, lui Negruț: pentru că eu am inversat literele când i-am scris culoarea  pe certificatul veterinar și a ieșit negur, în loc de negru. S-ar putea ca tracii să fi fost și foarte ironici, cam, ca moroșenii care știu să râdă dar să și țână cuțâtul la chicior pentru a fi la îndemână în caz că se uită fʼo unuʼ urât la ei.

   Rânesc după fiarele mele, dau cu șprei de baie și cu mireasma iubirii, mai puternică decât oricfe damf și astfel pot asculta în continuare concertul celebrei familii Belcea, români virtuozi de valoare internațională, aflați la distanță cosmică de regii de șatră care ne-au făcut de baftă în Yoropa, sau de hoții de tablouri pe care îi reneg cu severitatea indiferenței ucigătoare, ca și pe hoții de buzunare și cumpărărtorii de sentimente și nu-mi pasă că mi-i fac pe toți dușmani de moarte - Maestrul m-a învățat să-mi apăr turma și să închid bine poarta stânei mele contra lupilor și furilor.

Veneam din munți sălbatici 1.

  Bună ziua dragă Necunoscutule (titlu de poem?)

   Voi grupa ceea ce mai scriu,  sub acest titlu provizoriu, fără o succesiune strictă, încercând să mă sincronizez cu ziua respectivă. Evident că toate au o legătură în timp și spațiu, chiar dacă nici eu și nici eventualul meu lector de ocazie, nu o putem cunoaște. Mulțumesc (multum est!).

      10 iunie. Veneam din munți sălbatici, de departe,

 după zeci de ore de urcușuri abrupte și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime perfectă; de acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care cucerise definitiv, anihilase amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în inconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. În pustietățile verticale de unde veneam, făcusem eforturi supraomenești escaladând vârfuri și văi, murați de ploi ciobănești, imuni la atacul ursului feroce care ucisese un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât ficatul și bojocii; integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și puternici, deși nu era vorba atât de mușchi cât de rezistență sufletească; năzuiam să ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche de pădurar. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată, după rețeta tăietorilor de lemne), am continuat coborârea lungă printre stâne rare, unde se bea țuică tare, și se mânca mămăligă fierbinte cu caș, ofrande oferite drumeților cerului, cum îi numeau pe străinii de loc, bărboșii zâmbitori dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire scăpată din neatenție- demnitatea lor sclipitoare nu suporta vreo o umbră. Ne priveam în privirea lor ca într-o oglindă și ne continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene cucerite de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările, îmbătați de tinerețe și frăție eternă. Ne simțeam și noi, ca și oamenii tăpșanelor dintre nori, niște copii de zei ai acestor munți ai noștri dintotdeauna, pentru totdeauna.

   Și totuși, seara scăpătată pe pragul nopții care ne-a prins pe valea sălașelor miniere părăsite, avea o forță misterioasă care ne-a frânt cerbicia; părăsirea care plutea în rama ferestrelor goale, în rugina utilajelor (roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție), pârâul susurând de unul singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale. Ne-am îmbătat intenționat, cât am putut de repede, cu tot ce aveam în dotare dar nici asta nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că moartea e un mărunțiș evitabil și chiar improbabil dar noaptea petrecută în odăile abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite, ne-a înmuiat, ne-a arătat că viața n-are importanță și că muntele însuși poate muri de o moarte mai rea ca moartea, numită părăsire.

  Am retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce a declanșat reaprinderea amintirilor. Dacă universul e hibrid - jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică, jumătate imaginație - așa sunt și eu.

        22 oct. În iunie am scris că veneam din munți

  sălbatici, de departe. Nu era un vis, am retrăit cu ochii dechiși aminitirea unei expediții în munții cei mai nordici ai țării noastre montane, ciuntită de răutatea separatoare și amestecătoare a istoriei. M-am născut într-un oraș de cîmpie, Orașul Ploilor și multă vreme n-am știut că sunt un  muntean și încă unul dintre cei vechi (dar asta nu e nimic deosebit, Blaga scrie că toți românii sunt carpatini și eu îi dau dreptate). Oare să cred că mi-am mai lămurit puțin originile, după ce duminică, făcând împreună cu Frusta un drum până în Orașul Pitit, unde sunt pitiți toți ai mei, ne-am delectat cu vechile noastre scormoniri genealogice, o preocupare moștenită de la tata și probabil ne întâmplătoare, apropos de ce scriam în iunie despre părăsire.

   Dar nu la asta mă gândeam de dimineață când mă îndreptam spre Big să iau metroul, ci despre..un pisoi, doi pisoi. Primul e Ochi de Aur al meu, care, imediat ce m-am ridicat în capul oaselor s-a așezat pe locul cald și când l-am salutat în șoaptă ca să n-o trezim pe Frusta, a întins botul și m-a pupat insistent, profitând de momentul intim pe întuneric; nu m-a pupat pe pe nas ca de obicei, ci pe buza de sus; a fost ceva prea intim între om și animal și m-am retras jenat de atâta dărnicie. Dacă codul genetic a păstrat aproape toată istoria naturală a ființelor, poate că am pierdut părăsind lumea animală, o uriașă cantitate de iubire. Am pierdut-o noi, deși ea a rămas în toate animalele și e atât de impresionantă încât a ucide câini vagabonzi, e o crimă abominabilă. Ăsta a fost primul pisoi. Al doilea pisoi e cel care plângea în același ”melc” de cărămidă cu tomberoane, în care nasc cățelele părăsite de toți; plângea disperat, ca un nenorocit de copil, lepădat după ce a fost făcut; dacă nu se oprea câteva clipe și nu auzeam o femeie vorbid cu el, îl luam și-l duceam Frustei – așa am făcut cu mulți pisoi. Nu poți continua să exiști părăsind o nenorocire uriașă, pe care tu ai putea-o anihila atât de ușor. A lepăda de la tine ceva început de tine, crescut în tine și scos pe lume, e o mare porcărie. Dacă la întoarcerea de la muzeul împăietiurilor pisoiul e tot acolo, îl înfiez!

   Apropos de porcărie și lepădare, ieri am întâlnit într-un context abisal și intim, două nume: Lepădatu și Purcărea. Cu timpul a trebuit să recunosc că sunt atras irezistibil de cuvinte, ca și de nori. Ce noroc că ele sunt mai rezistente în fața destrămării decât norii!

  Spuneam că duminică, în Orașul Pitit, unde sora mea Sophía Bătrânca a dat o masă pentru că și-a vopsit casa de la marghinea pădurii Trei Văi, ca o cabană de lux dintr-o stațiune montană, am avut o discuție plăcută despre originele misterioase ale neamului nostru. Știam de la tata de o bunică a lui, Tămășoaia, al cărui neam de ciobani credeam că au avut pășuni pe muscelele Tămașul Mare sau Mic din Paitra Craiului. Sophía știa mai multe: această străbunică se numea exact, Paraschiva Tomoșoiu și aveau un munte al lor, lângă Brașov. M-am uitat pe niște hărți dar n-am găsit muntele așa că am căutat pe net și am găsit la numele Tomoșoiu, pe Neagoe Tomoșoiu, pseudonim al poetului Nicolae Nicoleanu (1835 – 1871) din Cernatul Săcelelor, de lângă Brașov. Pe o hartă turistică a muntelui Piatra Mare, am găsit și râul Tomoș și râul Cernatu. Ce bine și ce plăcut, să am o pistă care duce mult dincolo de 1835! Am citit câteva rânduri interesante într-un sonet al lui Neagoe Tomoșoiu: Suferința poateʼnfige ghiara ei ceaʼnveninată / Pʼal meu sân cuprins de flăcări, - nu voi plânge nici-o-dată, / Căci sălbaticul meu suflet râde de nefericiri. // Suferință, gheară, suflet sălbatic? Am moștenit de la ei violența de cuget, exprimată prin cam aceleași cuvinte? O să mai citesc din Tomoșoiu, poate descopăr cum se împacă blândețea mea față de animale și violența mea față de oamenii răi, cei care mint, fură și ucid, de cele mai multe ori fără să fie nevoie.

  Aseară am ascultat multe clipuri pline de ritm, ale formației Șue Paparude. L-am văzut pe Mihai Câmpineanu cum se zguduie din tot corpul, în ritmul de o perseverență mecanică, neînduplecată; mare păcat că Dumnezeu lovește în astfel de creatori! Inima e un instrument cu ritm autonom. Nu cumva ritmul propriei muzici i-a bruiat ritmul cardiac?

   

   

Mai matinal decât un angajat

      17 Oct. Mai matinal decât un angajat

îndrăgostit de instituție (există și din ăștia bre), bocănesc pe coridorul blocului, cu pantofii mei ciocați, din Maroc: boc, boc, boc, până la ieșirea din bloc. Sub copertina de plastic albastru , mă opresc un pic, pentru că..pic, pic.., o face de oaie, o ploaie; doi șofeuri zărghiți și nictalopi, atrași de tot ce e vertical ca de plopi, intră cu viteză pe starda-mi nostradamică, pe stradámia mia în curbă acută, vrând să mă .... vorba ceea, deși n-am nici o vină că strada e o curva peligrosa, cum scrie pe brazilience (pe curbe, zău, mi-a spus Aurelian Popescu – Gorj, fluturarul rotund al îngerilor).

     Ce mă miră foarte (mult), e că azi nu-mi întâlnesc haita de câini prietenoși, pe care-i știu de pui (doar nu i-au strâns deja pe toți, măcelarii, căci cu hingherii suntem obișnuți), fiarele astea autorizate să ucidă în numele nostru, al celor castrați de ferocitate, pentru un formal Ordnung und Disziplin, care-i ajută ca o frecție la un picior de lemn de cerșetor la Porțile Orientului, pe urmașii lui Pirgu și Pașadia – ăștia și cu câinii vagabonzi, era tot ce aveam și noi mai poetic.

     Iar domnul acesta rrom, plin de vin, care doarme în intrarea minimarketului, în geacka-i din puf de eider polar (avem alpiniști în cvartal?), cu șalele vai, dezgolite și păroase, linse de ploaie (că de câini..), înseamnă că nu are deloc casă. Casă vezi! Dar are un sforăit sănătos tun, lângă o sticlă verde, totuși goală, și un pahar de cristal de plastic de calitate, pe jumate plin cu vin, cum spuneam, ca și el – un aranjament reușit pentru o ”natură moartă cu vagabond”. Se aranjează toate până la urmă, stai liniștit la locul tău!

     Dar lucrurile nu se opresc aici (nu știu să se oprească niciodată afurisitele): acum apare în mod fatidic și ironic, femeia! Femeia care mătură frunze la câini pe trotuar și care azi pare depășită de situație – azinoapte a fost o ninsoare astronomică de frunze - pești suveică: a nins cu bancuri oceanice de astfel de pești galbeni, pe fundul oceanului de aer. Femeia, care mă observă cu coada ochiului cum mă apropii fumând (m-o fi ținut minte dă-o-n mă-sa, de ieri și alaltăieri!), îmi face un semn obscen repetat, cu deștiul mare al gladiatorului, spre gură și apoi mimează un pufăit senzual; îi dau un Kent și o depășesc dar am ideea să mă opresc (că tot nu e nimeni pe stradă și am timp berechet să ajung la scârbici) și s-o privesc cum ține cu stânga țigara lungă, iar cu dreapta mătura cu coadă, dând din buze ca pianiștii. E clar că e o virtuoză - nu o virtuoasă, e un nonsens! - o virtuoză de mare clasă.

     Estimp, un avion uruie uruială de altitudine, deasupra cocoșului mut al zorilor citadini, cocoș rustic, de care am fost castrați noi, orășenii, ca și de toată fericirea noastră rustică serenă.

     La Point Rond (Sens Giratoriu cum zicem, nu are sens), sunt privit fix, de Bufnița Albă – tipul cu plete rare și barbă albă, spumoasă ca ultima marcă de detergent din reclamă dar  altfel mirositoare decât detergenții obișnuiți; sunt privit fix, cu ochi mari, rotunzi, sticloși, de împăietură. Câinii vagabonzi au fost înlocuiți pur și simplu ( pură și simplă e lumea!), de Vagabonzi - vagi, vagabonzi, vagabondând debordant. Aș vrea să-l privesc direct, în ochi, pe Bufniță Albă, așa, ca un reproș că-mi strică tihna morală de dimineață, dar el pare orb, nu mă vede, de parcă e de pe altă planetă și nu am harta stelară la mine, stric orzul pe gâștele Capitoliului.

     Estimp, un avion uruie în stratosferă, deasupra cocoșului mut al zorilor, cocoș rustic de care am fost sterilizați noi, orășenii, iar câinii sunt măcelăriți în mod sigur pe undeva prin tabernacole, că prea e o liniște de pustiu. Și asta îmi dă fiori reci. Ție nu?

  A mai rămas vreo urmă de romantism în a zbura cu avionul azi, când ești un (pur și simplu) un pasager, care stai comod pe scaun și somnolezi, cu bagajele puse sus, în sertarele de plastic alb, așteptând ca avionul să înceapă coborâșul, hurducăind pe bolovanii norilor? Totuși, ce e cu găurile alea mici ca niște nări, de sub aripi, mă întreb eu, care nu știu nici înota ca un narval, nici zbura ca un eider polar. De fapt știu, îmi amintesc că le-am văzut într-un film la Dezastre în aer și ele produseseră dezastrul: sunt orificiile tuburilor Pitot, traductori de presiune care măsoară viteza dar nu știu dacă și altitudinea, pentru că eu nu știu nici să dau din coate sincopat și caraghios ca un pinguin, dar mite să zbor și să mă descurc printre monadele lumii materiale; printre monade, diade, triade și tetrade. Dacă n-aș fi născut doar pentru a pluti și a face piruete în aerul inconștienței, ar trebui să am și eu așa ceva, sau măcar să-mi adaptez nările și să le pun în comunicare cu niște tuburi Henri Pitot. Ar trebui să devin și eu un pic mai realist pentru dumnezeu, măcar acum în ceasul al doișpelea, la aterizare, dacă nu vreau să mă trezesc prin cine știe ce univers paralel; atunci aș avea nevoie de mult prea multă geometrie, statistică și balistică, mult mai multă decât un maior din scrierile belicoase ale lui Hassel, ca să (mi) revin cu picioarle pe pământ.

      La ora șase, când un avion uruia uruială de altitudine, deasupra cocoșului zorilor, a cocoșului rustic de care am fost emasculați noi, orășenii, iar câinii, simțeam!, că sunt măcelăriți în mod sigur pe undeva, prin tabernacolele infernului nostru, în bezna din curtea interioară a muzeului împăieturilor inconștiente, Narvalul Alb ca spuma valurilor pe lumină, nu era decât o sclipire îngustă în ploaie.