Chipul din geam, continuare de ieri

                                         Miercuri,  plecând din casă

pe întuneric, un animal necunoscut, de pe o planetă necunoscută, introduce cheia în broască cu precizie, ajutat de cele 5 tentacule roz, ale membrelor superioare; apăsă cu ele pe butonul liftului şi apucă tot cu ele bara uşii de la ieşire - sunt  eu, care mă percep neconvenţional, în dimineaţa întunecată de toamnă. Zoologic vorbind, e un mod democratic de a mă vedea. La „birou”, repun pe verticală dromaderul de hârtie căzut pe gât, cu al 3 lea picior  (are numai trei), ridicat în aer, mă decupez cu foarfeca dintr-o poză cu deşert şi tăpşane înflorite, lăsându-l în poză numai pe Amoc şi mâna mea cu fileul entomologic, compunându-mi astfel pentru plăcerea mea, un tablou salvador dallian. De fapt m-am decupat pentru că nu mă mai plac şi ăsta poate fi un simptom periculos.

  De două zile caut în Liiceanu, un citat despre libertate, ca moto pentru un jurnal dintr-o expediţie. Am găsit ceva dar îmi pare că sună prețios pentru modestele mele rânduri : “Pentru că există iubirea de libertate, eu pot să triumf, cu vagul  meu, asupra a tot ceea ce.. mă fixează..” E însă un prilej de a-i reciti cărţile: inteligente, sufletiste, îmi taie cheful de a mai scrie un cuvânt. Dacă ăsta ar fi efectul tuturor scrierilor bune n-ar mai fi scris nimeni nimic. Poate pentru mine ar fi fost confortabil: n-aş mai fi suferit că nu am citit mii de cărţi din care am avut parte numai de titlu. Liiceanu spune că Noica își considera viaţa alcătuită din cărţi, nu din evenimente şi că de fapt nu a avut biografie. Citirea cărţilor importante dorite, în original, nu sunt acţiuni, evenimente? Poţi  trăi intens o viață întreagă, numai citind. Există un mister în orice lucru scris, nu numai în cuvintele şi literele Bibliei. „Problema morţii îi priveşte esenţial pe oameni ca şi aceea a libertăţii, fapt care nu înseamnă însă că oamenii vor fi dispuşi să citească volumul lui Jankelevitch despre moarte sau micul tratat despre libertate al lui Shelling” scrie Liiceanu. Eu aş fi dispus dar nu le am. Nu mă scuz, mă acuz! Poate asta e diferena esențială dintre un om  cult și un semidoct: acribia căutării cu orice preț a cărților dorite și citirea lor integrală, dacă se poate în original. Dar e singurul mod de a vedea locrurile? Practicând de exemplu o specializare cronofagă, cum este știința, dorind să pui o cărămidă reală într-un alt domneiu decât cel umanist, nu ai dreptul să afli la mâna a doua nimic din ceea ce au sintetizat marii gânditori și marii artiști? La ce mai folosește publicarea, diseminarea, vulgarizarea sau popularizarea?  ”Omul e depăşit, debordat, definit din toate părţile. Viaţa e un mic spaţiu intermediar, un scurt interludiu, de aceea suntem chemaţi neîncetat la modestie şi măsură” – scrie, în cartea pe care nu o am, Jankelevitch. Îmi place cum scrie și mi-aș dori s-o citesc. O s-o caut dar dacă nu o găsesc sau o să fiu prins cu altceva ce pot face? O să mă mulțumesc cu ceea ce aflu la mâna a doua sau a treia. Oricum cunoașterea e ceva fragmentar în ultima instanță.

                                              Joi, ocolesc pe întuneric

un bloc ciudat, al cărui aspect şi dimensiuni nu m-au interesat, nu ştiu dacă e turn sau lung dar observ la poalele lui nişte chiştoace de Camel, aşezate în formă de rozetă, ca  un caliciu de floare. A Răului. Or au fost mai mulţi fumători sau a fumat mult unul singur, nemişcându-se din loc iar filtrele s-au distribuit radiar? Oricum, fumul lor a trecut prin nişte plămâni. Suntem  făpturi aeriene, sensibile la mirosuri şi parfumuri, fiinţe olfactive. Suntem în contact intim cu aerul şi noi şi păsările şi insectele. Deşi nevăzut, aerul ne aduce molecule din furtuni marine şi deşerturi, de la poli sau din „drogheriile” esenţelor grele ale junglelor. Aerul, ca  entitate democratică, permite formelor să existe în el şi se lasă străpuns de privire până la capăt. Iar oraşul nostru se spune că ar fi cel mai poluat din ţară. Suntem atât de risipitori cu lumea şi cu viaţa noastră!

- Nu ai nevoie de apă la bărbierit! Şterge spuma cu prosopul guștere! Se răstea la mine Saxa în Damasc, un oraş a cărui curăţenie lasă de dorit poate și din lipsa apei. Dar Saxa e saxon din Miercurea Sibiului. Nimic nu e posibil decât în spaţiul ce separă un lucru de altul, suntem entităţi definite de golul dintre noi, dar poate că imprecisul, impurul, neglijarea granițelor ne re leagă unul de altul printr-un fel de contaminare.

                                        Sâmbătă. Visam că dormeam în cort

pe plajă, pentru că nu mai găsisem loc la hotel iar în dimineaţa din vis, vedeam silueta unei femei slabe ca un ogar ridicat în două picioare, cu mamele roz şi fese mici ca mingile de handbal - era turcoaica Ebru care mă plăcea şi se fâţâia pe lângă cortul meu goală, cu coapsele ei nedepilate. Valurile veneau pe nisip fără să se spargă, cutându-se la maximum, sfâşiindu-se până la urmă, cu un sunet de pânză ruptă. În liniştea însorită, după un zdupăit de paşi, o felină voinică aterizează pe abdomenul meu trezindu-mă fără milă şi stricându-mi  visul.

 - Ingrată Fatam! Când o să înveţi că Sâmbăta nu plec la muzeu şi stau cu tine să-ţi fac mofturile, deci aş merita şi eu să mă laşi să dorm mai mult? Prin geamurile aburite ale balconului se văd câteva frunze galbene în ramuri. Aş fi preferat să dorm şi să visez. Deşi bizare, clipele din vis sunt sincere, ademenitoare, neplictisitoare. În vis nu există plaga plictiselii.. Vreau să notez visul dar Fatam s-a aşezat cu cele 7 kg pe pieptul meu şi scriu cu rânduri strâmbe, întrepătrunse, lăbărţate ca petele de acuarelă.

- Aşa Fatam! Nu-l lăsa să scrie cum face ochi!

- Nu scriu, fac pete umede.  De parcă poţi picta pete uscate.

- Poţi.

- Cum?

- O laşi să se usuce pe prima, apoi faci altă pată umedă şi tot aşa!

- Acuarela e o istorie a petelor umede şi uscate

- Da. Dar ia uită-te la această doamnă profesoară de balet.

Mă uit: slabă, păr alb, scurt, îi explică unei eleve inteligente (poate o celebritate), cum să ţină mâinile când imită o pasăre:

-Ţopăi de câteva ori şi te opreşti brusc. E joaca de-a ţopăitul.

Apoi îi traduce în cuvinte semnificația poziţiei palmelor:

- Vrei să respingi ceva rău care vine de acolo, din depărtare, spre tine.

Balerina respinge răul cu forţă dar profesoara schiţează netensionat, respingerea, o sugerează. Diferenţa dintre ele e arta. Sală obscură ( lumină cade din ferestrele înalte pe marmura neagră unde e căzută şi balerina albă ca zăpada), vocea profesoarei se strecoară suavă, părelnică, în franceză, printre notele pianului care picură rar, ca apa din stalactite. E lumea reală dar pierdută, a unei vechi pelicule alb negru.

- A fost  şi ea cândva, ca aia mică

- Adică?

- Cu gambe suple, mijloc ca vrejul şi sâni ca merele pădureţe

 Pelicula se derulează în timp: marea doamnă trece prin vârste agilă, doar cu un strop de burtică; iat-o cum se dă înapoi instinctiv, ca o umbră, să facă loc perechii împreună cu care vibrează în paralel, din tot corpul, aprobarea sau reproşul ei subînţelegându-se din tăceri. Aşa trăim și noi: ca nişte cercuri născute din alte cercuri, mereu închiși în noi dar interferând pe faţa unui lac neștiut, din pădure.

 Seara se topeşte în rozuri şi portocaliuri calde ca vara, reci în realitate. Pe micul ecran se reconstituie o armă cu 32 de tunuri, după desenele lui Da Vinci -  se dovedește uimitor de eficientă, de ucigătoare, deși Da Vinci e cunoscut ca om paşnic. Ce se poate înțelege de aici?

                               Duminică. În soarele rece al dimineții

 ( azi noapte a fost minus 1 grad), mă întreb cu jale, ce se va alege din tot verdele verii. Pe cablul dintre blocuri guguştiucul – singurul punct luminat de soare - stă nemişcat şi tăcut, nu cântă, ca turturelele în deşert, dimineaţa. Pe alee, frunzele arţarilor  zac mari şi galbene, ca nişte palme de mort. De unde vine fâlfâitul ăsta, atât de aproape  urechile mele? – observ cu coada ochiului un vârf de aripă care dispare după muchia blocului. Pe cablu nu mai e nici o columbă. Când m-am întors și nu s-a mai simțit privit, s-a lansat pe o pantă descendentă, atât de rapidă spre mine? Nu mă aşteptam la asta. Prin gangul interior trece un fulger purpuriu - un geam care se mişcă pe faţada lui A2. Când scriu fulger purpuriu nu sunt nici liric nici matematic. Folosesc în mod empiric cuvintele pentru a reda cât pot de exact ceea ce văd. Nu sunt capabil și nu am nici un interes  să mă scufund în formule şi unităţi de măsură. Are cine s-o facă. Dacă accept ideea actuală că fragmentul e cheia cunoaşterii în ştiinţă şi în literatură, oricum aș scrie, la sfârşit trebuie să apară un înţeles. Poate de aceea înţeleg cartea lui Lee Smolin – Spațiu, timp, univers. Ce nu înţeleg e dacă la iahnia de fasole prăjesc morcovul împreună cu ceapa sau îl pun la fiert cu fasolea. Fasolea, planeta, galaxia şi stările mentale se  află în superpoziţie de stări cuantice. Iahnia, dacă e gustoasă, provine dintr-o istorie consistentă. Dar la conjunctura bucuriei organoleptice nu se poate ajunge fără pătrunjel verde. Deci plec iar în piaţă, ocolind frunzele care zac pe alee: rotunde cu zimţi, palmate, galbene, ca ghearele de cocoş, unite de destinul aceleiaşi provenienţe - copacii din aceeaşi grădină, ai aceluiaşi anotimp. Pe iarba scurtă am onoarea să mă atingă în treacăt un pisoi negru, care m-a inclus în joaca lui. Mai e un pisoi alb, cu pete gri albăstrui, de culoarea pielii de peşte. Miki, pe care nu-l observasem pe bancă, îmi spune numele lor: Mierlă, Umbră şi Norocel, care e al lui.

-  Are noroc acum şi în viitor, îi menește el la sigur și are mână bună.

În blândeţea inutilă pentru frunzișul îngălbenit a soarelui, în mijlocul vârtejului static al coronamentului, stă ca un neg pe o creangă, un  ghemotoc de pene bej - columba mea! Doarme cu ciocul sub aripă. Se trezeşte când tușesc şi mă priveşte cu ochiul drept, rotund ca o boabă de piper, apoi întoarce capul şi mă priveşte cu stângul. M-a privit pe mine, nu pe altcineva! Te simţit ciudat când eşti privit direct şi fără echivoc, de o ființă din altă lume - a păsărilor. Nu e nici guguştiuc nici porumbel, e o turturică. Una dintre turturelele mele din deşert?  Iată un gând care îmi dă fiori.

- Care e mai mare, Nitszche sau Cioran? mă întreabă Dana.

- Nu ştiu dar răutăciosul nostru îl consideră pe Nitzsche naiv, adolescentin, iconoclast. Zice că a dărâmat nişte idoli doar ca să-i înlocuiască cu alţii.

- Îl crede imatur?

- Zicea că n-a știut să îmbătrânească, să cunoască scârba existării, că nu privea oamenii atent, altfel n-ar fi născocit ca un caraghios, ridicol şi grotesc ce era, noțiunea de  „Supraom”

- Zici tu sau Cioran?

- El. Eu nu ştiu nimic. Dar mi se pare ciudat cum C. se subestimează și N. Se supraestimează.

Chipul din geam

                                     În câteva clipe, trandafirii roșii

  din geamurile matinale ale blocurilor îndepărtate devin incendii mistuitoare, înfricoşătoare. Noroc că sunt doar iluzii optice.

   Am obosit de când aştept ca norii gri ai toamnei să stingă febra verii întârziate în secetă. Dacă dinozaurii ar fi avut printre ei un Ciclop, ochiul lui  ar fi arătat ca ochiul roşu al soarelui uriaş, ce se ascunde după turnul blocului necunoscut,  îndepărtat. Se retrage fioros şi înfometat, nereuşind să înghită lumina multiplicată în reflectări infinite. Din seara asta sau de mâine, vine vremea rea.

   Încerc să regăsesc pasajul (pe care am făcut greşeala să nu-l subliniez) în care Radu Petrescu spune brusc, că s-are sinucide. N-a făcut-o, dar atunci mi s-a părut interesant ca într-un jurnal înrobit amănuntului, supravieţuirii biologice, să explodeze devastator cât o întreagă literatură, recunoaşterea laconică a eşecului oricărei existenţe, oricît de pătimaşă şi de ambiţioasă. Găsesc în schimb, alte sublinieri: „Jurnalul ca istorie a vieţii e doar o iluzie. Rămâne doar un mic exerciţiu pur, de componistică... de două zile stau în proximitatea unei brânze uriaşe, puse la uscat în fereastra mea şi în noaptea aceasta, ieşind afară  să scot apă din fântână, am auzit găinile suspinând sub acoperiş…orice carte de literatură este un jurnal, în realitate, al duratei noastre inefabile”. Îmi e imposibil să recitesc de la început, rând cu rând, jurnalul filigranat cu puzderii de acţiuni şi trăiri minuscule, notate cu acribie. Nici nu ştiu de ce ţin neapărat să găsesc pasajul cu pricina dar răsfoiesc volumul de la cap la coadă şi invers, de mai multe ori fără să dau de el. Exasperat, trântesc cartea de duşumea speriind-o pe Dana şi pe Fatam, care-şi înfoaie coada ca un pămătuf de lampă

-          Ce s-a întâmplat?

-          Nimic, am scăpat o carte

-          Mi s-a părut c-ai trântit-o

 Dana e încântată de zebra cât palma pe care i-am adus-o cu împrumut de la muzeu.

   - Pentru cât e de mică, e foarte îngrijit pictată. Uite ce nas frumos dungat, ce dungi are pe picioare şi pe coadă.  Uite, are şi două ţâţe mici!

  Eu nu le observasem. Sunt mici cât gămăliile de bold dar sunt. Dana ar fi fost un naturalist mult mai bun decât mine.  Pentru că iubește animalele. Pe mine mă fascinează mai mult din interes științific decât din iubire. N-am găsit citatul dar au venit în sfârşit norii mari şi suri,  ca nişte lupi din pădurea nopţii.

-Vreau, şi o să am (!), un partener calm, înalt, brunet şi cu ochi albaştri..spune o puştoaică într-un interviu. Am urât la femei, alegerea bărbaţilor ca pe morcovi, la piaţă. Concertul de pian la 4 mâini îmi confirmă că interpreţii fără ştime folosesc cu toţii,  formule mnemotehnice: murmură, dau din buze de parcă şi-ar spune singuri poveşti, altfel cum ar ţine minte lucrări atât de vaste?

                                         Toamna a venit pe 8 oct.

 la 10.35, adusă de o bruscă, mare şi inconfundabilă răbufnire de vânt, care a îndoit Marele Plop de la bază şi l-a împins dincolo de muchia blocului. Tot rafala a dus, ca pe o turmă de oi galbene, frunzele căzute pe tăpşanul peluzei; probabil frunzele atinse de ftizia toamnei au stat pitite printre frunzele verzi; nu mă aşteptam să fie atât de multe. Am fost în piaţă, pentru aprovizionare. Aparența noastră e constantă ca jetul de la robinet prin care trec milioane de molecule de apă în fiecare secundă. Vecinul Miki mi-a spus că energica doamnă Mândra, are Alzheimer. Se pare că mulţi oameni activi, duri, inflexibili, fac boala asta. Miki aşteaptă și el marea schimbare meteo anunţată isteric de toate posturile de televiziune. „Ţi s-a făcut urât, ţi-e dor de viscol şi de zăpezi adânci, de grele ploi, de vijelii?.. Câteodată, toată nădejdia vieţii noastre e în frumuseţea anotimpurilor şi a perindării lor. Suntem mult prea beţi de lumină, lăudăroşi şi năuci.. să vină răcoroase şi negre umbrele, să vină şi noaptea, noaptea nopţilor, să ne dezmeticească, să ne dezamăgească întărindu-ne cu întunericul ei, noaptea nopţilor, sfânta moarte, destăinuitoarea. Fără nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe”.

spune Creţia în Norii.

    S-a pornit vijelia dragă inimii mele. Fără vijelii, n-ar exista acalmia, fără ignoranţă n-ar exista ştiinţa, fără teamă curajul, fără noapte şi fără moarte, luminma și viaţa. Moartea e meşterul ce modelează totul, îmi amintesc din Poemele Pierdute. Ce să înţelegem, şi cum trebuie să ne comportăm în acest paradox? Ce spun şi ce ne sfătuiesc elementele şi sufletele mai mari şi mai vechi decât sufletul nostru, ca vijeliile şi poeţii?:  ”..dulce mor, fără suferinţă, zăpada, norii, zilele şi umbra. Nici o urmă a ochilor noştri nu rămâne pe nimic din ceea ce vedem iar umbra noastră trece peste lucruri fără să le schimbe iar lumea este plină de veştedul ecou al prea multor încercări pierdute, peste ţărâna unor istovite veşnicii...priveşte mereu şi îndură mereu şi bucură-te că se întâmplă să fie întocmai aşa..datului şi mărginirii poţi să-i răspunzi cu nesfârşita libertate a iubirii..acceptare şi depăşire..” (Tot Creţia). ”Asemenea socoteli au toate şansele de a părea fanteziste şi de a plictisi dar nu trebuie să se uite că e pentru uzul autorului – ca orice carte serioasă” (Radu Petrescu – Didactica).

                                              A plouat toată noaptea,

din cerul tern ca o pătură soldăţească peste blocurile cu vopsea jupuită - soldaţi răniţi prin bandajele cărora străbate un sânge gri. Blocul geamăn, proaspăt vopsit în bej, arată ca un biscuit ud. Marele Plop îngreunat de apă se înclină din când în când, dincolo de muchie. Acum ştiu unde e plasat: în grădină, la câţiva metri de bloc, deşi mereu am crezut că e undeva mai departe. Asta pare a fi  specialitatea adevărului: să se ascundă, să nu-şi arate decât suprafeţele subţiri, opace, sau muchiile înguste ca liniile unui desen străin, niciodată al tău, printre care se zăreşte vag, lumea îngăduită ţie. Micul ecran al acestei dimineţi e ocupat alternativ de o femeie care dă din buze şi de o găină care se aşează pe trei ouă, unul dintre ouă fiind un telefon mobil. Oare găina s-a aşezat acolo sau e o iluzie? Mai am câteva pagini din Didactica şi sunt curios ce a dorit autorul cu această reconstituire minuţioasă, tehnică, rece, a unei perioade din copilărie mai ales că spune des: „nu asta contează acum”. Dar ce? Caut, aş putea spune febril şi subliniez câteva pasaje. Pagina 110: „Toate acestea sunt adevărate nu pentru aici, unde se dansează, ci pentru aerul în care dansează ideile, făpturi mari de lumină frunzoasă pe care nimeni, niciodată nu le poate lua în braţe, din fericire.” Sau: „nimic din ce am pomenit aici n-ar putea fi identificat vreodată în lume, pentru că lucruri şi oameni aici consemnaţi nu sunt decât imagini ale mele, părţi ale corpului meu aerian – care la rându-i, nici el nu există decât în aceste pagini”. Pagina 113: „l-am întrebat pe T., de faţă fiind şi bunul meu prieten S., de ce pictează lucrurile ca şi când între noi şi ele ar fi un spaţiu vid, când de fapt formele şi culorile acelora vin spre noi săpând în aer lungi culoare până la ochii noştri”. De acord! Merită să rabzi lectura despre lumea străină ţie, redată voit sec, a amintirilor altuia, doar ca să dai peste astfel de concluzii. O pisică moartă în lumea reală e una dintre cele mai teribile percepţii, de care, din păcate, a avut parte oricine dar descrierea, duhoarea ei virtuală e şi mai înfiorătoare. Proza lui R. P. e poezie, oricât ar înfăşura-o în obiectivare. Şi viaţa lui e la fel. Dacă aşa şi-a văzut el viaţa lui de la 11 ani, ce va fi de acum înainte? Cum m-aş putea opri să nu încerc să citesc ce a mai scris?

E un război mare şi necunoscut acolo, în nori. Din realitatea mamă vin şi acolo se întorc vieţile şi iluziile lor, totul se complică şi se simplifică la nesfârşit. Când pe cerul nopţii norii mari continuă să se alerge într-o luptă rece, urâtă, îmi amintesc de timpul îndelungat petrecut pe munte: nu atât întâmplări cât tablouri, în rama cărora prezentul erodează amintirile.

                                        Luni.  De ce nu mă îndur

să-mi stopez tentaţia de a imortaliza tabloul dimineţii reci, cu frunze zdrobite în picioare pe trotuar? Imortalizarea e treaba fotografilor, a pictorilor, a poeţilor, a ziariştilor. Iar în muzeele de naturale, a conservtorilor și a taxidermiștilor. În muzee, scheletele ne așteaptă cu calm. Venim!. (Poemele Pierdute). Totul continuă să vină şi să plece iar ziua şi noi nu suntem decât un pas al mersului sortit să se nască şi să trăiască murind - un vaier în plus, un lux ne necesar. Am remuşcări pentru timpul pierdut în visare, când e nevoie de atâta ajutor pentru atâta nenorocire mereu prezentă şi ea ca şi visarea. Poate mai mare. Pentru că totul e legat de tot. Cei sensibili, în primul rând artiştii, au astfel de remuşcări şi totuşi nu poate renunţa niciunul (nici) la acest viciu care vine din neputinţa lor de a trăi nici în exterior nici în interior.

   Eliberat de luptele concretului străin, seara mă retrag în cochilia stilului meu ambiguu, paradoxal, ca melcul de livadă care are 2 perechi de tentacule sau „coarne”. Cea mare poartă două puncte negre oculare, cu care zărește la o distanţă de 6 mm - atât e orizontul lui vizual şi asta e lumea pe care o are mereu în faţă, (mai ales că nu poate merge decât înainte): 6  mm. Dar melcul mai are om pereche de tentacule mici, cu rol olfactiv într-o dimensiune pe care nu o cunoaştem, pe care am avut-o și în cea mai mare parte am pierdut-o. Asta pentru că nu s-a născut un Fabre al Melcilor care să facă așa cum a făcut el, experimente cu mirosuri la insecte. Asta fac acum: privesc în lumile din mine, mă rup complet de lumea exterioară pe care nu eu am vrut-o. Toamna, melcul de livadă îşi trage un oblon gros, impregnat cu carbonat de calciu (epifragma), care-l împiedică să se deshidrateze şi îl apără de larvele răpitoare din sol. Melcul e o fiinţă aparte: are o olfacţie intensă, merge pe propriul lui drum de bale pe care şi-l aşterne centimetru cu centimetru, e foarte musculos, e un muşchi uriaş iar în materie de sex are senzaţii exhaustive, hermafrodite. E o sferă completă, nu-i lipsește veșnic cealaltă jumătate. Nu sunt invidios. Eu trăiesc într-o lume mult mai ciudată - a gândului, care sare printre trăiri și lumi imaginare, ca o lăcustă prin iarbă. Mă întrebam ce greutate are Planeta: 5 sextilioane, 883 de cvintilioane de tone.

                                        Marţi, e  frig ca și ieri

   și înnorat iar eu am aceeaşi dispoziţie de escargot cu tentacule invaginate: stau cu oblonul tras peste apertură, limitându-mă la o respiraţie minimă, prin pori. Nu ştiu cine m-a pus să caut date despre greutatea planetei, pentru că am alunecat fără să vreau, pe potecile bifurcate, în tărâmuri ficţionale, cum ar fi cel despre lumea din interiorul Pământului în care se poate pătrunde prin cavitatea de 2000 de km de la Polul Nord. Ipoteza asta a înfierbântat minţile unora ca Verne, Wells, Poe, Huxley, Hesse. Dar nu e posibil să fie un gol acolo, pentru că planeta ar fi prea ușoară, n-ar exista gravitaţie suficientă care să rețină hidrosfera, biosfera și atmosfera şi nici n-ar avea de unde să provină lava vulcanilor. Însă dacă globul nu poate avea un mare spaţiu intern, psihicul da.

   În zile reci de toamnă ca asta, mă pierd în amintiri ca într-o expoziţie în care, în loc de tablouri sunt ferestre prin care văd munţi, deşerturi, cețuri, sclipiri din versurile poeţilor preferaţi. Cât regret că nu am ţinut un jurnal ca ranger al Masivului Muntos! Mai vin şi acum de acolo, spre mine peisaje, chipuri, mirosuri, dar am pierdut întâmplările. E nedrept ca timpul să împingă în neant o lume în care ai trăit sau care a trăit în tine şi din care nu mai poţi reconstitui decât fulguraţii. Imaginile din amintire sunt concurate de memoria muşchilor, a picioarelor obosite, de foşnetul râului, de mirosul frunzelor moarte şi al fumului de lemn ars. Pe o vreme ca asta de acum, umedă, rece, înnorată, o capră neagră coborâse de pe creste la poala pădurii iar uscăţivul pădurar austriac Hebel, cu păr alb şi ochi de gâscă, spunea că poate e bolnavă şi venise să ceară ajutor omului. După trei zile de ploaie, când am stat în casă cu obloanele trase şi am fumat pipă din păpuşile de tutun din pod, în prima zi cu soare m-am gândit să dau o tură pe creste ca să-mi aerisesc plămânii şi să-mi pun sângele în mişcare. Aveam forţă, timp şi energie de cheltuit. Aşa s-a întâmplat că, la zmeuriş, în liniştea şi nemişcarea vegetaţiei, când am văzut o creangă legănându-se, am crezut că era o gaiţă dar erau doi pui de urs. Am făcut atunci a doua greşeală (prima era că mergeam fără nici un zgomot) care mă putea costa viaţa: am pocnit din palme. O ursoaică uriaşă s-a ridicat în două labe dincolo de tufe: avea un cap cât lada de lemne şi a scos un răget care m-a încremenit o clipă. Nu mai mult, că am luat-o rapid la picior în sus, fără să alerg, ca să nu-i stârnesc instinctul ucigaş. Tot drumul am cântat de frică, aceleaşi cântece, din repertoriul meu limitat. Voiam s-o fac să creadă că nu sunt singur, de parcă ea era proastă şi nu ştia mai multe despre viaţă decât mine, ca fiară inteligentă şi mamă pe deasupra. În acel loc un cioban a fost scalpat dar a ajuns la vale ţinându-şi pielea capului cu mâna, ca pe o căciulă. A scăpat cu viaţă. Credeam toate acele poveşti şi nu mă gândeam că sunt vânătoreşti, trase de păr, pentru că nici nu erau. De pe şeile de piatră călărite de nori şi de neguri, decolează şi acum, acvile uriaşe, spre oglinzile reci  ale lacurilor glaciare. Amintirile mă accesează fără nici o ierarhie dar cred că pe primul loc atunci, era Singurătatea, care îmi plăcea cel mai mult deşi uneori mă năucea: pândeam turiști, să-i chem la ceaiul meu de beţe de zmeură, oferindu-le ultimul strop de zahăr, numai să vorbesc cu cineva. Umblam mereu singur prin pădure şi pe creste, neţinând cont de ploaie, apărat de  marea pelerină dintr-o singură foaie de plastic sub care intra şi rucsacul. Într-o toamnă, după un drum de 5 ore pe poteci abrupte prin pădure, în circurile glaciare ale Zănoagei, pe cerul pustiu, deasupra stânei părăsite, plutea Acvila Ţipătoare - or eu semănam cu un animal, or ei îi era foarte foame: a coborât în picaj, cu ţipete sălbatice spre mine şi aproape că i-am simţit sucurile digestive în postura mea de vânat, de pradă neajutorată, senzaţie unică în viaţa mea de până atunci şi de după; am fugit spre poteca în spirală din jnepenişul des. Tot pe aici, Hebel a condus o pereche de nemţi tineri și nebuni, cărându-le bagajele cu calul dar i-a prins viscolul timpuriu iar ei erau beţi şi nemâncaţi, după cum s-a constatat la autopsie - au fost găsiţi morţi, îngheţaţi. Numai Hebel a scăpat, tras în pădure de cal. Ştiu că după ce a fost anchetat, l-am găsit foarte schimbat în acel an. Pe Pătrău, căruia Hebel îi spunea Pietroi, nu-l plăceam, deşi era prototipul fidel al unui dac: bine legat, cap cu bărbie pătrată, păr blond, des ca peria, ochi albaştri, viclean şi sigur pe el - râdea mânzeşte, ca o fiară cumsecade de care trebuie să te  fereşti s-o superi cu adevărat. Nu-l plăceam nici pe Budău, blond, voinic, cu figură fină, ilirică, zâmbitoare, dar sperjur - curvă masculină. Îmi plăcea în schimb Babău Bursucul: brunet, bărbos până-n ochi, grizonat doar cât să arate încă mai viril deasupra  umerilor şi coapselor lui de gladiator. Trăia izolat în pădure, într-o căsuţă de lemn dar era generos şi primitor - mi-a arătat  cele mai bune locuri cu ciuperci şi m-a învăţat să-mi prepar „ciorbă de brânză”, dacă ma-ş fi rătăcit sau m-ar fi prins noaptea: o bucată de brânză grasă de oaie, cu dumicţi de pâine, în apă fiară în gamelă. Îmi era mereu foame, mai ales de mâncare gătită. Printre aceşti hirsuţi ai munţilor hirsuţi, în afară de Lara mea, cum îi spuneam Danei ( pe atunci o fîşneaţă brună şi focoasă), se afla o singură femeie tânără pe care nu o puteai trece cu vederea: Marioara – „străina” din nordul ţării, albă la faţă, cu plete negre şi pomeţi mari, ca în sculpturile lui Vida Geza. Avea nişte ochi căprui atât de intenşi, încât trebuia să-şi mute privirea de pe cel privit, ca să-l menajeze. Când mi se adresa cu: domnu’ Tru dragă ( aşa-mi spunea ea, nu ştiu de ce: Tru), îmi transmitea că patul ei primitor din Staţia Seismică, mă aşteaptă la orice oră din zi sau din noapte. Deşi ştia că eu o iubeam pe Lara. Nu era depravată, era naturală, directă; dimineaţa se spăla până la brâu în apa rece ca gheaţa a Pârâului Limpede, făcând să iasă aburi din sâni-i ca două mere pădureţe, sâni de virgină, nepotriviţi cu statura şi forţa ei de amazoancă. Era o corcitură de războinic şi femeie-copil.  Uşor te fură unghiul de fugă al lumilor ascunse în tine, interiorul gol al planetei, luminat de zeul soarelui fumuriu al amintirii! Probabil numai ziua gri lăptoasă şi ploaia măruntă, mocănească sunt de vină.

 La Muzeu dau un interviu despre „reinventarea” ctitoriei de acum 100 de ani a lui Agripa şi pun la cale cu Lavigne şi Ane, ce și cum vom comunica la Congresul de Zoologie din noiembrie.

   Seara, cerul gri rece, spintecat de o pană de lumină albă, metalică  şi mai rece, se colorează într-un roz homeric în timpul concertului lui Yehudy Menuhin, apoi se împarte în colosale entităţi diavoleşti plumburii care se vor înfrunta toată noaptea. Fatam m-a luat în stăpânire aşezându-se pe mine, punându-şi o lăbuţă peste mâna mea şi privindu-mă cu ochi de bufniţă. De mâine trec la încălţăminte groasă - se simte frigul prin talpa pantofilor.

                                   Alaltăieri am citit din  Dragomir,

                                                

 ieri a fost tot vreme rea, m-am simţit bătrân. Deşi rezultatul analizelor Danei nu arată cancer, am fost tensionat, am băut bere, am scris opt poeme şi am corectat un jurnal dintr-o expediţie. Am dormit prost. Într-unul din  poeme descriam busturile de ghips fără cap, dar cu sâni mari, pe care stăteau umflate bluzele scăldate în lumina rece a neonului magazinului secondhand - imagine explozivă, pe fondul dimineţii întunecate. Tot aseară, Missa Solemnis a lui Rossini, s-a suprapus peste criza de autodepreciere, la înştiinţarea că figurez pe lista elitistă a specialiştilor (entomologi), fapt care nu mă mai încântă după ce mi-am dorit atât de mult să mă văd acolo dar nici nu mă miră, pentru că aşa reacţionez la succes. M-a indispus şi întâlnirea la ultimul chioşc din drumul spre casă, cu un tip pe care-l ştiu demult şi pe care nu l-am plăcut niciodată. Nu pentru că ar fi urât sau rău: are o faţă de soţ cuminte şi de casă, mereu curat, cu pulovere croşetate şi zâmbet senil. E o păpuşă de ceară, cu piele şi păr de un alb nefiresc - mă îngrozesc că aş putea arăta aşa peste nişte ani, dacă-i apuc. Mai ştiu oameni cu păr alb care arată tineri. Pe unii timpul îi arde de vii sub ochii tăi; aproape că simţi miros de carne arsă.

   Acum, în dimineaţa însorită dar rece, vânzătoarele fâșnețe de la magazin, scot în braţe pe trotuar, manechine de damă mai înalte decât ele dar uşoare, fiind goale pe dinăuntru, pe care le ţin în poziţii groteşti pentru noi, viii; unele poartă malete, jachete cu glugă, trenciuri şi peruci călduroase. E un contrast izbitor între manechinele suple, vide şi femeia care vinde tămâie mai la vale, la poarta cimitirului. O urmăresc de câţiva ani cum stă înghesuită într-o mică tarabă metalică: bondoacă, rotundă, îndesată, ca un bolovan, are un cap fără gât, un nas ca un buton şi ochi invizibili, ascunşi în grăsime – un orbete al subteranului naufragiat în lumea străină a  suprafeței.

   Al. Dragomir, filosoful clandestin, guru ul  filosofilor români la modă, spune că banalul din jurul nostru naşte cele mai spectaculoase întrebări - asta contează, nu răspunsurile.

  În vagonul de metrou, pe şirul de scaune de plastic din faţa mea, chipul unui bărbat se încadrează într-un dreptunghi (nas lung dar turtit, urechi lungi dar lipite, bărbie dreptunghiulară dar plată) iar altul pare îngropat într-o sferă: nas mic, rotund, nări ca date cu burghiul, urechi rotunde ca scoicile, bărbie afundată în grăsimea guşei care înconjoară capul precum coaja groasă, o nucă verde. Am observat o „potriveală” compensatorie la partenerii unui cuplu: fata cu nas drept, are prieten cârn şi invers, ochii căprui îi preferă pe cei albaştri, pleata blondă pe cea neagră, graşii pe slabi, crăcănaţii pe logilini. Sunt şi perechi mai subtile în care crăcănaţii pe interior îi „aleg” pe cei cu picioare arcuite în exterior. Şamanii spun că dacă vrei să fii tare, ţii lângă tine un diamant, dacă vrei luciditate ţii un cristal, dacă vrei erecţie foloseşti corn de rinocer, dacă vrei forţă şi agresivitate venerezi zeul tigru. E explicabil aşa, de ce, trăind într-o galaxie spirală, avem în noi mereu, câte un vârtej sau un taifun. Eu ador cicloanele, vijeliile, tornadele, furtunile şi ploile torenţiale. Înainte de culcare mă ”întreţin” cu trei prieteni: Di Ana, Portos de la Club şi Al. Dragomir.

Chipul din geam

                                       De dimineaţă, vin din piață

 încărcat ca o furnică, printre arborii senioriali ai toamnei - coloane de catedrală cu boltă verde, înălţată deasupra grădinii. Pe alei nu se mai târăsc omizi; au găsit o soluţie sau a găsit timpul una pentru ele. Dincolo de bolta frunzelor, în bolta cerului, un avion îşi urlă fericirea sau nebunia. Îl salut pe vecinul posac de la parter iar el nu-mi răspunde, ca de obicei. N-am avut curiozitatera să aflu cum îl cheamă. L-aş fi încadrat la surdo muţi dar am remarcat că ascultă muzică. E meloman în  cochilia lui apărată de exterior, de zăbrele groase. Aş reciti volumul trei din Aveuglant al băiatului nefericit, căruia i se acordă atâta atenţie, despre care am scris nişte rânduri critice pentru blog dar le-am şters. Nu vreau să mă grăbesc. Aparenţele înşeală sau noi nu știm să le citim, mai bine avem răbdare unii cu alții.  Fac o oală mare de compot, două capucino şi mă instalez pe divan să citesc în timp ce trag cu coada ochiului la un documentar despre pisici. Una seamănă cu Fatam.  Au nume frumoase: Tolănici, Ciorăpică, Opal, Panda, Bumerang. Aflu că posesorul unei  pisici trăieşte alături de o fiară cu instincte ucigaşe rămase intacte de acum 10. 000 de ani. Dar sunt sincere. Nici instinctele noastre ucigaşe n-au dispărut, s-au ascuns doar. Concertul de pian îl ascult privind în glasvand cum avansează pe deasupra copacilor un mare vapor de umbră, cu prora  ascuţită. Pe balustrada reflectată în sticlă, a lui B1 patrulează cu paşi sacadaţi imaginea unui porumbel - o santinelă care păşeşte solemn, deși i-ar fi mai uşor să zboare. Soarele continuă concertul de pian într-o coda luminoasă. Auzul şi vederea sunt veşnic alături, ca umbra lângă lumină. În deşertul de sticlă, veioza e pe post de lună.

  Aveuglant  nu mă prinde chiar dacă are şi poezie şi informaţie de ultimă oră. Ceva nu merge, nu se leagă, e fragmentat, cuvintele sunt fără lipici, ca orezul cu bobul oval: nu cred că e nevoie să iterezi cuvinte ca vulvă şi fractal la interval de câteva propoziţii. Dacă sublimul e înspăimântător, cum am aflat pentru prima dată de la Rilke, poate fi deci oricum, chiar şi trivial ? Câştigi mai mult dacă laşi terifiantul să te obsedeze până la schizofrenie, sau e mai bine să rămâi senin, în adierea contemplării?

                                               Luni, nu ştiu când

am ajuns în Piaţa Gloriei,  sub impresia visului în care mă adăpostisem cu taică-meu sub creasta unor munţi înalţi. Dormisem într-o dolină de calcar (?) unde abia încăpeau doi oameni; el se simţea bine la 91 de ani şi parcă voia să rămână definitiv (viu) acolo. Dar am coborât fiecare pe câte o potecă divergentă, separaţi şi totuşi apropiaţi, cum am fost mereu. Privind înapoi vedeam muntele foarte înalt dar cu poteci line; apoi, fără nici o tranziţie, mă aflam într-o ambarcaţie pe un canal veneţian prin care fugeam printr-o ecluză, de o gafă urâtă - nu ştiu în ce consta.

   În Piaţa Gloriei observ pentru prima oară jocul de valuri pe loc, frenezia statică a ferestrelor clădirilor dispuse în amfiteatru. Poate am exagerat în antipatia privind preferinţa comunuştilor pentru geometria citadină monotonă: chiar dacă totul e static, rotirea privirii pune în mişcare ca într-un domino, succesiunea ferestrelor, una câte una sau a tuturor deodată, când fluviul maşinilor foşneşte şi şuieră. La cea mai mică deplasare a capului, caleidoscopul se schimbă : într-o parte valurile de sticlă verticală aruncă sclipiri incendiare, în alta e un abur  albicios iar în faţă, un firmament albăstrui cu diamante. În dimineaţa asta, pe holul scării în penumbră, crocodilul nu e singur: îi ţin companie o ţestoasă gigantică şi un peşte cu spadă. În laborator cobor zebra de pe topul de fişe şi pun în locul ei curmalul,  pentru că el trebuie să fie mai sus; nu ştiu cum s-a produs rocada în timpul nopţii. Peste ritmul sacadat al muzicii latino (Un mundu escondidu es esta matina), se suprapune  bătaia în uşă a  Di Anei.

- Ţi-am adus nişte must. Să nu mă refuzi!

Îi ofer un loc pe fotoliul de sub tabloul alb negru  Fluture în zbor şi-i fac o cafea cu zahăr brun.

- C’est étonant câţi au căpătat obsesia farfalei după Aveuglant, spune ea privind tabloul.

- Dana l-a pictat înainte de a-l citi pe Mircea. Care nu-i place.

- Recunoaşte și el că e „necitibil”. Dar cred că îşi dă aere de neînţeles. Se maimuţăreşte.

-          Nu e curajos şi pitoresc să copiezi expresii de pe pereţii veceurilor publice?

-          Nu găsesc.

-          Poate e un tip tragic. Intimitatea e mizeră.

-          Avem destui tragici.

                                        Seara, babordul lui B1,

pătat cu umbre de aur, avansează înspre  apusul luminos ca răsăritul. În lumea fără timp a sticlei, în care sălăşluieşte liniştea submarină  ferită de agitaţia furtunilor, B1 e o navă scufundată. Luceafărul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu privirea mea prin frunzele din moțul unui arțar în timp ce greierii se bagă în seamă unii pe alţii, în adâncul ierburilor.  Omul de Neanderthal cânta la nai și nu a dispărut cum se credea, ci s-a ascuns în ADN ul omului de azi. Peştii aveau genele membrelor de uscat, înainte de a merge. Horia Alexandrescu dirijează ”Simfonia copiilor” de Leopolod Mozart, pletos şi acum, când e grizonat. Fatam doarme pe cuvertura cu carouri, după ce a clefăit carne în carnasierele ei ascuțite iar cineva spune din micul ecran: „poetul nu avea limbă de cârpă, era de o cruzime diabolică cu dictatorul.” Aşa ning peste mine astăzi lucrurile, aparent fără sens deși poate au unul şi încă frumos, dacă aş şti să-l caut. Așa cum, la început n-am realizat ce sens are acea „dăruire de must” din partea Di Anei deși ştiam că pe la ţară astfel de daruri au semnificaţii mai adânci decât îşi dau seama cei ce le practică - obiceiul vine din adâncul istoriei unde schimbul de daruri în culturile primitive avea o importanţă crucială, astăzi uitată: provine de la jertfele şi ofrandele aduse zeilor. Istoriile se ascund din ce în ce mai adânc, în lume.

    La plecarea din Piaţa Gloriei, pe acoperişul plat ca o punte de corabie al Palatului, se înalţă erect, catargul unei macarale. Impresia marină e favorizată de un bloc în formă de navă aflat mult în spate, în ceaţa depărtării.  Piaţa e o radă, blocurile - corăbii pe care suntem îmbarcaţi noi, marinarii. Oraşul şi lumea sunt un port, în care viaţa şi gândul sunt o etapă a  călătoriei.

Octombrie

                                        „Târziu în octombrie,

când s-a terminat totul şi vara”, cum scriam în Poemele Pierdute, am intrat în toamna gri. Cerul e cucerit de nori luminoşi - un ultim asalt al luminii. Am uitat să notez că Vineri, artezienele de la Punctul Rotund aruncau jeturi de apă albă, pufoasă, ca în desenul de pe Petite Larousse Illustrée sub care scrie: Je semme á toutes vents iar pe plasma neagră din intersecţie ardea un delfin roşu, în virtualitatea care ne cucerește pe neobservate până ce ne va învinge și ne va înghiți definitiv în adâncurile ei. Regret că nu am timp  să privesc cum scade lumina pe marea norilor – cine ştie dacă nu e ultima imagine reflectată în glasvand pe anul ăsta, pentru că dacă vine frigul nu voi mai putea ţine uşa de la balcon deschisă. Triez şi să repartizez în recipiente, antidepresivele Danei. Pierd astfel tălăzuirea mării de nori dar compensez  cu Petru Creţia. Frumos dar ne-a făcut când, scriind „Norii” ne-a încurajat pe cei fără de mare, de munţi şi de depărtări, pe cei din ţarcul oraşului şi al jocului de cuburi opace, amintindu-ne că avem chiar în fața ochilor noștri orbiți de inconștiență, una din libertăţile supreme: Cerul. Subliniez în carte:  „ La codrii cei mari şi la deşerturi, la tundre, oceane, cataracte sau al imenşii codri de la miazăzi  ajungi mai greu sau poate niciodată, oricât ai da şi ai visa. Dar cerul, care se amestecă în toate şi hotărăşte şi de frumuseţea lor, îţi stă la îndemână zilnic..cu preţul unei simple ridicări a ochilor spre el.”

      Chiar suntem în octombrie? De acum înainte, oare va mai exista ceva care emite şi răspunde cu vreo sclipire? Nucii au început să îngălbenească, frunzele arţarilor par gheare palide şi albicioase, de cocoşi fierţi. Iau cele trei mere „ bot de iepure” care au putrezit în formă de bot de iepure în fructieră, le pun pe cristalul mesei din cuhne şi le privesc înainte de a le arunca. Sunt trei, ca şi noi. A fi sau a nu fi, e acelaşi lucru.

   Piaţă, gătit, măturat. Trebuie să urâm redundanţa, repetiţia monotonă,  aducătoare de banal, de derizoriu şi de moarte, dacă doar prin ele am ajuns să existăm și să aflăm că existăm? Scriitorul Mircea C. spune că e fericit că a avut norocul să se nască om. R. Dawkins spune pe aproape, că suntem marii câştigători ai loteriei probabilităţilor.

    Pentru a scoate cuhnia din faza soioasă, spăl tuciul şi-l pun cu fundul în sus, pe pervaz  iar stropii de apă, de pe emailul negru, bombat, reliefează şi mai mult forma sferică, de planetă neagră, tot mai mare, pe măsură ce îl privesc. Tai înotătoarele tari ale crapului şi îmi crestez un deget. Sângele meu se amestecă cu al peştelui - o întâlnire după milioane de ani de separare. Ştiuleţii porumbului fiert arată plini de forţă, ritm şi vitalitate. Termin de gătit şi pun totul la răcit pe  placa de marmură. Beneficiar nemeritat al acestei după amieze de toamnă luminoasă, beau o cafea în logia nordică, neputându-mi lua ochii de pe pe frunzele aurite, apoi îi citesc Danei o pagină din jurnalul unei expediţii, când credeam că suntem atacaţi de bandiţi noaptea, în deşert dar eram doar vizitaţi de patrula jandarmeriei. Adoarme ca un copil.  

   Ies la un Camel în logia nordică unde, pe cerul clar, un nor ca un punct alb se naşte după cornişa lui  B2,  dovadă evidentă că lucrurile se nasc din nimic. Dar iată că în spatele lui apare unul mai mare, apoi altul şi  mai mare şi se dovedeşte că ei sunt doar marginea zdrenţuită a unei  pături de nori albi. Toţi facem parte din ceva. Oare ce fac norii noaptea? Dorm?  Se culcă pe aer, cu faţa spre stele, iar ziua se întorc  radioşi spre pământ, zâmbesc şi râd frumos, cu gura până la urechi, spre noi?  Noi nu-i auzim decât pe cei care au dormit prost şi atunci tună şi fulgeră.

   Mă aşez pentru prima oară anul ăsta, pe fotoliul de bambus din balcon, de unde privesc interiorul întunecat al dormitorului în care Dana pluteşte pe apele somnului iar Fatam, imobilă ca un Sfinx, mă urmărește prin cele două lame înguste de oţel ale pupilelor, cum îi ocup „locul ei”. Cum pot fi atât de egoiste fiinţele acestei lumi? Fatam nu e îngăduitoare cu mine, care fac totul pentru ea; acum se spală şi se spală, mânjită cum e în fiecare zi, cu sângele victimelor imaginare. Mă învinovățesc de  captivitatea ei și a Danei. Dar  ar trăi mai bine Fatam jos, unde o pot călca maşinile, o pot sfâşia câinii sau poate aduna căpuşe? O poate fura cineva pentru că se vede că e  boieroaică şi iubeşte mai mult oamenii decât pisicile. În filmul mut de noapte, ultimii cimpanzei sunt prizonierii ultimelor pâlcuri de pădure tropicală, urşii albi se topesc odată cu  banchizele, deşerturile avansează rapid.  Nu pot să adorm şi mă întreb cum vor decurge orele întunecate în care a pierit după amiaza luminoasă, cum or fi artând noaptea vitrinele de la Sinay,  cum o fi arătând scheletul mamei, de doi ani de când stă  sub stejari, la marginea oraşului pitit în memorie, cum va fi  la iarnă când blocul lung va pieri şi el, pentru că, fără a se reflecta în glasvand va părea că nu există.

                                               P 2 oct. îmi amintesc de

portretul meu în ulei, pictat de Dana în căsuţa Punctului de Control din Parcul Naţional Retezat şi botezat de mine „Chipul din geam”. Nu ştiu unde o fi ajuns pentru că mama îl ţinea în camera ei, să-i aducă aminte de mine. O fi la Ariadna? „Personajul” stă în picioare, rezemat de peretele de lemn al verandei închise de jur împrejur cu geamuri, poartă o  maletă galbenă şi fumează pipă; e un bărbat șaten, văzut din profil, iar în geam se reflectă chipul lui în vedere frontală, mult mai matur -portretul altui om, voalat de fumul pipei. Când tabloul era proaspăt şi mirosea a vopsea, l-am considerat o joacă, o încercare a Danei de a reda simultan două aspecte ale aceleiaşi figuri. Acum, în amintire, îmi pare că s-a definitivat singur, prin trecerea anilor, ca o mobilă veche de familie, care leagă două vârste şi două timpuri, într-un singur gând.

   Printr-o ciudată coincidenţă, în drum spre muzeu am văzut un geam spart, rezemat de un copac. În câteva fragmente mari se reflecta soarele rece, aproape alb, iar în muchiile înguste licăreau sori mici ca nişte scântei aurii şi rubinii. Asta a fost soarta lui. Cine ştie cum s-a spart, câte dimineţi şi seri, câte veri şi ierni a reflectat, cine ştie ce întâmplări s-au petrecut în afară şi înăuntru? Dacă vine iarna şi rămân fără lumea din glasvand, mă voi muta în amintirile la care nu am avut timp să reflectez,  fiind ocupat să trăiesc.

                              Să luăm acest drum ca pe o excursie

de plăcere prin oraș îi propun Danei pe 6 octombrie, când ne aventurăm până în Centrum  la un consult medical și o biopsie uterină. La întoarcere îi cumpăr din piaţă şniţele şi pârjoale calde, ca s-o liniştesc. Mă opresc la colţul blocului şi privesc înapoi, în adâncul orizontal al aleii, în capătul tunelului vegetal, tarabele din marginea pieţei, înconjurate de furnici umane. Aflăm că a murit creatorul companiei Apple, Steve Jobs la 56 de ani, că Bob Dylan candidează ca scriitor, la Nobel, că Ducesa de Alba are voie să intre călare într-o catedrală şi să nu se încline în faţa Papei. Nu ştim atât de multe lucruri care se întâmplă simultan pe lume fără ca noi să le influenţăm cu ceva şi totuşi continuăm să trăim  liniştiţi aşa cum suntem,  incompleţi şi neputincioşi. În logia nordică soarele  dizolvat într-un roz exotic, pare o piersică tuberculoasă, îmbujorată maladiv, vrând să echilibreze prin fervoare, griul luminii muribunde. De unde provine nevoia noastră permanentă, de exotism? De ce brunetul e atras de blonde, blondul de brunete, colţurosul de rotund, durul de pufos,  greul de  uşor şi asimetric?. Exotic e tot ce nu  eşti şi nu ai tu - altul, celălalt, lumea, pe cât de posibilă, pe atât de  inaccesibilă.  

   În seara luminoasă, pe cerul albastru, un avion străpunge cu triunghiul lui sclipitor eterul şi lasă în urmă o dâră de vapori; deşi e foarte sus, se vede cu ochiul liber  cum se nasc vaporii luminaţi de soare şi apoi dispar. În vârful de lance al avionului e nimicul; după el - acelaşi nimic. Orice este, are în el o parte de neant - o corcitură ciudată.

- Numai nebunii se uită după avioane! ne-a spus odată Di Ana, mie şi Elisei, la Sinay deşi nu are dreptate: un avion e eroic pentru cei ce zboară şi poetic pentru privitorul înlănţuit de gravitaţie pe pământ. Când privirea mi se întoarce din depărtarea avionului observ un cablu care leagă trei blocuri pe sus, pe la cornişă, deşi până acum credeam că sunt  legate doar de firul gândului meu.

   În timp ce ascultăm Chopin cu Gewandhousorchester din Leipzig, realizez că după 150 de ani de la dispariţia lui fizică, Chopin pătrunde din ce în ce mai intens în tot mai multe suflete. În muzică şi în amintiri se ascunde cea mai pură speranţă. La fel cum la marii maeştri minusculul se reflectă gigantic în sufletul lor, pe mine, în momente de cumpănă sau de oboseală, mă atrag amintirile muntelui unei vârste pline de forţe şi piscuri; acolo, un bob de rouă care sclipeşte rubiniu la lumina focului, echivalează cu vânarea reuşită a marelui urs. Am văzut odată pielea unui astfel de urs pusă pe prăjina pe care abia o duceau doi vânători, pentru că avea, crudă, 200 de kilograme. Cioplit până la nimicnicie de geometria oarbă a cartierului mărginaş, grele ca plumbul, mă atrag, amintirle muntelui. Brutus, Moş, Budău, Pătrău, Babău, Ursu, Lupu, Haas, Hebel, Bruno sunt cei rămaşi pe vecie în ploile cu grindină de pe creste, în singurătăţile toamnei, pe traseele sălbatice, păzite la cotituri de ţapi de capră neagră, printre fulgerările lacurilor glaciare în amurg. Toate se reflectau, atunci când le-am trăit, mai puţin în minte şi mai mult în muşchii înfierbântaţi de ascensiuni şi coborâşuri.