SALTUL PISICII

eșantion (pag. 67)

                           6 a XII a 2012.  Cantonat în cantonul singurătății de chilie

ziua, și de kühe noaptea, între motanii negri, am două obsesii de bază (ca toată lumea): viața și moartea. Iubirea, fericirea, gloria, sunt flori înflorite și vestejite în poiene cu inorogi ieșiți la pensie. A rămas piatra care nu m-aș mira să fie la fel, până în cele mai adânci cotloane ale universului, fie el și multiplu, suspendat în sine, fără nici un fundal și atunci tot ce e aici e și acolo, cu toate mărunțișurile prăfuite, printre care și viața - începută și sfârșită ca o afacere moale, spârcâită prin canale. Prin canalul uretral și cel anal. Recunosc că nu e prea corect să vezi lucrurile de atât de departe când e destul de departe și bietul nostru aproape, aproapele nostru de toate zilele. - Cască ochii băiete, că lumea e rea, îmi spunea degeaba tatăl meu, mecanicul mecanismelor foarte fin îmbucate, că eu tot aiurit am rămas, chiar până în clipa asta când iau pixul electoral oferit drept mită de catindatul de sector de cerc cu care scriu (sicriu cum zice Portos, fost Morsă în altă viață). Pentru mine scrisul e o bălăureală de extracție artistică deci nu pot ști niciodată exact ce e și ce vrea să spună: o preumblare seara sub lună, un zbor de balauri, niște răgete sau niște râgâilei după ghiftuiala cu prada plăcerilor copioase, o găinățare din zbor de Pterosaur sau o târâre, o târâială de malaci transpirați printr-o climă caldă ca o clismă sau o fugă de mașini 4x4 cu o viteză de orgasm pe piste blonde, în soare. Sau poate bălăurelile sunt ființe suple, respiratorii, descărnate, cu oase ușoare ca păsările, cine știe? Ei, cine știe? Nimeni..nimeni. Oricum păsările rămân atât de neînțelese pentru mine încât aproape că devin a treia mea obsesie: cum se poate împăca zborul atât de ușor, de delicat, care se întrece pe sine și plutește deasupra lumii, cu ferocitatea clonțului ca glonțul, cu ghearele ascuțite ca oțelul înventat de maimuța om - cu privirea lor diabolic de penetrantă, chiar dacă au nevoie de ea ca să vadă șoarecii săritori, șocâții grași, îmbuibați cu semințe oleaginoase antioxidante? Bălăureala are talentul hipertrofiei gigantice în minuscul, când poți vedea departele din aproape iar în acest nescontat departe, se deschid orizonturi nebănuite.

 - Ce-ai mai citit pe net? Mă întreabă Tacitus la telefon, ca să mă facă să schimb vorba (el auzise tot ce gândeam eu, pentru că de aia e tăcut, ca să audă ce nu se aude). Iaca, despre Canonul celor din Vest al lui Harald Bloom care făcu ieri boom în discuții despre literatura puternică, valoroasă. - Și ce zice? Ce zice? - Că sunt două chestii: literatura estetică și extraliteratura. - Și care e bună? - Unii zic că prima, alții că a doua, alții că amândouă. - Halal! - Asta se spune când se taie oaia! - Mă rog, la orientali, dar la occidentali care-i treaba cu literatura valoroasă? - După Bloom ea trebuie să fie stranie, bizară și anxioasă. Și trebuie să mai ai și obsesia predecesorilor - Și atunci cum poate fi valoros ceva ce exultă ciudățeniile, temerile nevindecabile? - Păi nu poate fi. E o viziune, o vizuină greșită. Mai sunt și lucruri frumoase pe lume: plăcerea de a mânca, plăcerea textului privit ca pe o femeie frumoasă (deși parcă Baudelaire spunea că o frumusețe banală e un nonsens). - Și Levantul lui Mircea? - O levănțică. O levențică cum zic kivuțele catindatului de sector de cerc. Adică inutil, desuet, minor, ca și când te-ai spăla cu săpunariță în loc de săpun franțuzesc. - Iar ești rău? În Zen se vede că suferă sincer. Da, dar aia nu e literatură, e extraliteratură, iar anxietatea e demodată după criticii lui Harald Bloom care făcu booom.  Acum se poartă legea terțiului inclus și teoremele poetice ale marelui gânditor de renume mondial (are ăsta o frunte mare de tot), Basarabă Nicolaescu. Clik, făcu telefonul și rămăsei iar singur în kühea cu un singur ochi de buhe (plafoniera), să întrezăresc orizonturile infinite, nebănuite cu ochii mei de melc pentru care toate mărunțișurile sunt mari, mult prea mari în jungla relativității  pohetice. - Greșit! Poetice sau poietice! Îmi pare că-l aud pe Tacitus în cască, în timp ce motanul Bobutz cască de-i trosnesc fălcile. Doar n-am început să-i aud gândurile lui Tacitus? Nasoală e totuși lumea gândită, gândesc stând cu cârnatul cald într-o mână, cu recele castravete murat în cealaltă, iar cu cea imaginară (întotdeauna am avut mai multe mâini), mângâind motanii negri ca noaptea de afară. Asta-i domnule, îmi amitesc o frază dintr-o teză de doctorat: gestul ne tragic al omului postmodern, nu mai constă în sfâșierea aparențelor ci în mângâierea și împăcarea contrariilor, nu în reflectarea realității ci în crearera altei realități pur și simplu, în care evadezi chiar păstrând legătura cu realitatea cum țin eu cârnatul cald și castravetele rece în câte o mână (chiar dacă din fiecare nu mai e decât jumate). Asta ne permite să facem salturi în memoria culturală cum sare pisica de pe o creangă pe alta, după mierle. Ah, frumos mai psalmodiază englejii din tranzistor pentru tot globul globalizat, în noaptea kühei! Despre marile farfurii berbere de pe peretele gangului, pline ochi cu ochi pândindu-mă după văluri de glazură, sunt nevoit să scriu altădată, pentru că Marc Aureliu s-a căcat iar (scuze!), în cada de duș, deși am mânjit-o cu boiaua cea mai iute din lume - Harissa.

                              16 aprilie. În Patio ul friguros, căptuşit cu faianţă albă,

cu romburi în culori dure (bleumarin, grena, verde închis) n-a răsărit încă soarele. Aseară am fost loviți de o tornadă neprietenoasă: frig, foame, un munte de bagaje de manevrat, înotul prin aglomeraţia bazarului, pentru o cină frugală: tocăniţă de ficat cu carne şi cârnaţi iuţi, în lipie. E pustiu, chiar trist în Patio, la această oră matinală, în primul rând pentru că Saxa a plecat deja (l-a dus Amoc  cu noaptea-n cap, la aeroport) și am rămas să completez singur registrul minutelor și orelor, poziția soarelui pe turnul născut din interiorul casei. Cine reușește să-și facă o casă, devine prizonierul intimităţii pentru care a luptat să o aibă şi pe care și-a fortificat-o. Această casă, apărată la exterior de ziduri mari, groase, anonime până la umilinţă prin asemănarea lor cu toate celelalte, are un interior de o austeritate medievală. Structura de rezistență a curții, e din traverse de oţel solide, vopsite în brun ca şi lemnul - mascat subtil, intenţionat. Stau în centrul Patio ului ca să urce fumul pipei în sus, să nu intre pe sub obloanele dincolo de care unii mai dorm.

-          O piscină de răcooaare!

exclamă Portos sumar îmbrăcat, însă cu glas potolit în sfârșit, privind o paseriformă pe muchia de sus a turnului. Melancolia sfârşitului aventurii noastre e accentuată de acest bastion nelocuit - cochilia goală a vieții bunicului lui Imad - o personalitate. Acum el nu mai este. Norii trec pe deasupra marelui chepeng, scămoşi, singuratici şi printre ei, o semilună firavă, pe cerul albastru - amănunte ale dimineţii de la capătul depărtării visate, impregnată de oboseală, exotism şi însingurare, în care tânjim spre locul de unde am pornit. Făcând abstracție de faptul că orice melancolie e doar vibrația exterioară a unei mari explozii interioare necunoscute sau uitate, ea poate fi acceptată în secret, ca un mod personal permanent, de a exista.

                    16 aprilie. Trei noaptea. Obosiți și nedormiți

în aerogara friguroasă de la Casalba, cu planșeu de piatră sclipitoare, în care se reflectă pereţi înalți de sticlă, de câte ori aţipim, o voce din megafon ne trezeşte brutal, cu izbucniri sonore de o violenţă inumană, întro limbă neînţeleasă. Nici când se vorbeşte italiană sau engleză nu pricep nimic din cauza reverberaţiilor. Scriu un poem fără titlu, pe ultima filă a atgendei: Nu înţelegeam cuvintele şi rostul răcnetelor păsării de pradă nocturne / în sala de marmură rece, uriaşă, / când obosiţi de soarele zilei / dormitam cu picioarele scoase din bocanci, numai în ciorapi, în lumina abstractă. / Totul se petrecea cu noi cu tot, / atât de departe de noi şi de toate! / Deși intuiam chemarea prinţeselor  cu crupe de iapă /cu ten mat şi gene lungi, de cămilă, / parcă aparţineam şi parcă nu, lumii pierdute / în care eram perduţi / şi din care încercam disperați să evadăm sfidând somnul, / să ne întoarcem acolo unde refuzasem odată, totul.

   Dar iată că zburăm! Zburăm în sfârșit, ca o pasăre cu aripi rigide, care sperie umbrele nopţii şi aterizăm iscusit în centrul cercului de lumină din oraşul Amor, unde duc toate drumurile şi unde se privesc în oglindă toate punctele de pe circumferinţa lumii. Adăstăm o vreme, privind cum din depărtărea de unde am venit se nasc alte păsări de fier, iar de pe solul acestei istorii din care facem şi noi parte, pleacă altele, spre alte depărtări. Pământ negru, gras, umezeală, verdeaţă, frig, acesta este chipul Capitoliului văzut de sus dar de aproape.

    

                        20 aprilie. Somn ca în transă , pe salteaua de lână

 a divanului. Frig, urât, afară, rufe de spălat, taxe de plătit. Sunt atât de singur pe pământ / îţi spuneam mereu în gând /oamenii mă lasă să mă mint cântă radioul în cuhnie. Fac piaţa, spăl maşina, plantez petunii în logia sudică, pentru Dana. Seara, pe ultimele etaje ale lui A2, îmi pare că nu soarele se uită înapoi ci e o sclipire de geană a apusului oceanic. Asta a fost ieri. Azi cred că am aflat în ce constă secretul lui Bodo cel bolovănos și ciupit de vărsat: versuri bune şi sensibilitate feminină. Impresionează întotdeauna aflarea femininului în masculin şi invers. Restul echipei n-a ajuns încă în ţară cu duba dar sunt împreună cu ei în gând, pentru am făcut acelaș drum odată. Deşi soarele puternic şi oceanul există departe, aici suntem robii troposferei: cerul acoperit de nori compacţi  nu lasă decât o aşchie de lumină pe care se proiectează frunzele mici, negre, ale arţarilor. Am încă în faţa ochilor, străzile înguste, cu ateliere, tarabe şi cu mâncare preparată ad hoc. Într-un film la televizor, două femeiuști frumoase ca două păpuşi nebune, pleacă împreună într-o maşină, spre o cabană îndepărtată. Una dintre ele, care are un pistol contra urşilor şi psihopaţilor, se îmbată într-un han și-l împușcă pe agresorul prietenei ei. Poliţia le ia urma, ele devin din ce în ce mai violente, nemaifiind dispuse să respecte legea ci doar să facă ce doresc. Cine încearcă acest fel de libertate primitivă, sfidătoare, moare. Încolţite de poliţai înarmaţi, sfârşesc prin a se sinucide, aruncându-se cu maşină cu tot, în Grand Canion. - Să nu ne dăm bătute, să nu ne oprim, orice viaţă are un sfârşit, spuneau. 

                                           21 aprilie. Drum prin soare cu matizul,

 spre Orașul Pitit. Multă vegetație - pentru oricare dintre acești copaci prinţii deşertului ar fi în stare să plătească bani grei. Ariadna are fixată în exteriorul geamului bucătăriei, o oglindă retrovizoare în care urmăreşte ce se petrece la poartă şi pe stradă. I-a montat-o tatăl nostru, mecanicul. Dacă am putea privi aşa în trecutul nostru, am putea s-o vedem şi pe mama, de care ne-m despărțit de câţiva ani. I-am spus Ariadnei că vreau să revăd tabloul dăruit ei de Dana, Chipul din geam şi când mi l-a adus am fost uimit: nu era cel pe care-l ţineam minte, era o varinată de care uitasem.  Personajul sunt tot eu, cu aceeaşi maletă galbenă, cu aceeaşi pipă şi din fundal privește aceeaşi mască a lui Cronos dar mai acută, diabolică. Dana pictase neintenționat (?), un triptic. Nu am fost obligat să relatez alor mei nimic din călătorie dar le-am povestit că Saxa mi-a lămurit originea germană a cuvântului cuhnie, de la kühe - cuvânt vechi, pre indo european, poate pelasg. Fiecare cuvânt şi fiecare istorie sunt alcătuite din multe straturi necunoscute. Nu știm de exemplu de ce Ariadna e singura dintre noi care are părul roşu. – Apropos  de kühe: femeile germane se autodefinesc prin trei cuvinte: kinder, kühe, kirche, îmi explică ea, ceea ce mi se pare curios, dat fiind că nu vorbeşte germană.

                      22 aprilie. Fără telefonul entuziast al celor din dubă,

 care au intrat în ţară cu bine, ar fi fost o dimineaţă tipică de cuhnie, adică monotonă, precedată de piaţa de rigoare. Mă documentez despre arţarii din grădină: sunt paltini argintii ornamentali, americani. Avem deci pe lângă noi: plopi canadieni, chiparoși mediteraneeni, gutui japonezi, Thuja, mai lipseşte arganul deșertic - imixtiuni de care nu ne dăm seama, ale exoticului, ale departelui, în aproape.  Într- un album de-al lui Pallady găsesc două tablouri cu motivul ferestrei: Flori la fereastră  şi Peisaj stradal – Paris, în ambele balconul e un prag între interior şi exterior. Într-unul dintre tablouri, exteriorul îndepărtat, înecat într-un bleu gri devorează orice urmămă de fereastră pe clădiri. Motivul ferestrei şi al uşii întredeschise e vechi în artă - citesc pe blogul domnișoarei Rocsy, intitulat Arta - minciuna care ascunde adevărul. E bântuită şi ea de aceleași întrebări ca și mine.

                          23 aprilie. O zi ciudată: proximul și departele

 nu s-au echilibrat încă în mine. Telefon formal de la Di Ana care a zburat acasă de la Londra (o fi obosită) şi unul mai cald de la Elis care reproşează cuiva, nu ştiu cui, (mie, Di Anei, destinului ?), că se simte părăsită pe munţii Sinay ului dar nu acceptă nici să vină în Capitoliu. Apoi primesc un ”mail” neaşteptat, atât de ciudat, din partea unui fost coleg de facultate, încât îl transcriu: „ Nu ştiu despre ce stil spuneai că foloseşti în carnetele tale de călătorie, dacă sunt jurnale sau literatură dar am avut o experienţă care s-ar putea să ţi se pară interesantă. Simţindu-mă nu ştiu de ce, mai singur ca niciodată, am dat un telefon iubitei mele din prima tinerețe, care nu mi-a răspuns dar a deschis telefonul și l-a uitat (?) deschis, iar eu am ascultat. Uite ce am auzit: ..rezistă la erbicide. Hămăieli de căţel. Rodica. Am dat cu sapa şi cu erbicid dar tot au crescut masiv. Hămăieli. Ciorică, aşa-mi zicea tata, pentru că eram brunetă. Sunt furnici din cele mari. În timpul ăsta fumam, beam vin și ţineam receptorul la ureche ascultând vocea atât de cunoscută a iubitei dar mai groasă, tabagică. Voiam să-i spun că am făcut o expediție la Cercul Polar de sud şi m-am întors la ecuatorul celor mai calde amintiri ale inimii mele dar n-am avut cui spune. Un dialog al surzilor e toată lumea! Instantaneul din ceea ce ar fi putut fi viața mea alături de ea, mi-a revelat o banalitate telurică. Era ca și când un bolovan ar începe brusc să vorbească, să scoată la iveală ceva din miezul lui, păstrat numai pentru sine. Dar s-a dovedit că marele lui secret nu era decât de existenţa ca atare a unui obiect printre altele. Nimic poetic, spiritual, sublim. Când ne plimbam prin parcuri, pe sub tei, ea îmi spunea că nu e aşa cum cred eu că e, cum o inventez eu. Că e cu totul altfel, probabil exact cum e acum vocea ei groasă, tabagică. Continui să ascult. Până când? Până când ea îi va spune lui ceva drăgălaş sau că îl iubeşte deşi atunci când l-a înşelat cu mine spunea că nu l-a iubit niciodată şi că doar  de mine avea nevoie? Ascult în continuare și aud un – Hă, hă, hă!, mai gros şi mai vulgar decât râsul unui salahor cu dinți îngălbeniți de tutun. – Mi-am pus şi un maieu că e rece. Am dormit ca spartă. Adă-mi şi mie un pahar. Urât sună acest ”adă-mi”!. Femeia bea de rupe  - de fapt știam că-şi face singură ţuică, bea şi apoi ia coasa şi coseşte bălăriile din grădină. Aud toată discuţia. Mă jenez că am tras cu urechea, nefiind în stare să o uit și să înțeleg după atâția ani că n-a meritat atenția mea. Nu sunt capabil să renunţ să mai ascult acest decupaj din posibila mea viaţă alături de ea. Nu o pot condamna pentru ce spune şi face - așa e ea. Închid telefonul continuînd să mă îmbăt, iar când sun peste o oră, aud în receptor: E ăla, ştii tu, şi-mi pronunță numele. Numele meu, binecunoscut probabil conlocutorului, din bârfele detaliate despre iubirea mea caraghioasă și sâcâitoare. Tot el a sunat mai devreme dar nu i-am răspuns. Renunț! E prea mult! Ei, cum ți se pare?” Îi răspund amicului: „Mulţumesc pentru confidenţe. Toţi avem astfel de istorii, toți suntem vaccinați cu virusul iluziilor pierdute și devenim imuni dar la puțini, imunitatea nu se instalează și fac boala; dacă mi-ai scris din motive literare, eu zic că te poţi apuca de scris. Te voi citi. Deși cel mai frumos sfat l-am găsit la Antonio Machado, în Poeme într-un vers:  sună așa: Îţi dau un sfat de bătrân: nu-mi urma sfatul.

Sunt din nou în piaţă, unde mă sună Di Ana (cum se face că mă sună mereu când sunt în piață?): - Să mă ierţi că nu te-am mai sunat atunci, după telefonul ăla scurt. Am avut o zi infectă şi nu voiam să-ţi transmit starea mea. - Am înţeles. Înţeleg totul. – Ca Dumnezeu? – Da. Înțeleg și iert. Arţarii sau paltinii argintii, par negri ca iadul pe fondul cerului de un albastru angelic. Mănânc în cuhnie varză cu boia iute, ouă ochiuri, cu mămăligă. „Trăim în lumi diferite”, conchide radioul argintiu.

                       25 aprilie. Ieri Di Ana a avut proces şi n-a ieșit bine.

De dimineață, un soare nevăzut înroşeşte geamurile unui bloc îndepărtat, fântâna arteziană cu măciulii de păpădii metalice aruncă o ceaţă de apă spulberată de vânt. Am reluat manejul cartier – muzeu şi retur, m-am întâlnit cu acelaşi tip care-şi  strânge în jurul trupului bluzonul kaki prea larg, am simțit acelaşi miros de covrigi calzi, am văzut grupul de vânzători de haine, adunaţi să fumeze în faţa magazinului. Spirala  se înfăşoară strâns, spiră după spiră - repetare fără întrerupere a continuităţii, în jurul golului. Di Ana mi-a spus ieri că mafioţii cu care se judecă au dat şpagă mai mare avocaţilor şi au reuşit o nouă amânare. M-a chemat la ea la o cafea mică pentru că zicea că i-ar prinde bine o vizită ca între vecini. Arăta atât de proaspătă în bluza de un roşu pompeian, cu colierul de aur cu zale plate și pandant de lapis lazuli! Am consolat-o. Acasă, am parte de o furtună care contorsionează arţarii într-o izbire reciprocă cumplită, dezastruoasă, dacă n-a fi elastici. Frunzele lor întoarse pe dos arată ca nişte gheare de cocoş opărite. Ce se întâmplă cu planeta? Se înstrăinează de noi? Nu pot să pun faianţă bleu în cuhnie, cum voiam, ca să-mi amintească de albastrul oceanului, ci e necesar să fie în tonuri de bej ca să se potrivească cu restul casei. Mă umilesc până și constrângerile cromatice! Albastrul siniliu, azuriul meu oceanic, va rămâne în mine. Schimb butoanele vechi de la aragaz cu unele noi, caut un eşantion de tapet de pe hol şi arunc un balot cu capete de materiale rămase de la croitoreala Danei, de pe vremea când nu intrase în Galaxia Indiferenţei. Nori vineţi, lungi, subiacenți, au evadat din pătura compactă alburie, a norilor de mare înălţime. Și noi, ca și ei sunt emigranţi solitari, naufragiaţi de bună voie, pe oceanul uitării lumii, ca Allan Bombard. Un cântec vechi, din cele cântate de mama, trece prin inima mea ca o rază laser. Schimb postul: Tina Turner! Asta da femeie!  Mă face să mă simt bărbat: liber, fără bagaje materiale or sentimentale, de neoprit din drum, nici de iubiri nici de crime. S-a potolit furtuna dar ştiu că va mai bântui pe aici, prin locurile pe care numai ea le ştie şi le găseşte oricând. Sunt cuprins de vechile nemulţumiri. Ce rămâne dintr-o viaţă fără absolute satisfacții erotice, ştiinţifice, literare, necesare la momentul potrivit? Aproape nimic. Ce mai contează în clipa de faţă, pentru persoana fizică și psihică a unui Homer sau a unui Shakespeare? Ca anonim înţeleg că de efemeritate nu pot scapa nici cei care au plătit cu greutatea lor în aur  prețul veșniciei  - Bach, Chopin, Mozart - mi-e imposibil să accept.

                    26 aprilie. Mă ajuţi şi te simt aproape. De ce?

 mă întreabă DiAna la telefon dar nu-i dau nici un răspuns. - Pentru că dacă nu reapăreai în viața mea eram  într-o fundătură, îi răspund acum, în scris în timp ce  mi se pare, că aud o bătaie ușoară în uşa laboratorului

-          Se poate?

-          Intră dacă ești bărbat!

E Johann, de la Club, care azi îmi pare schimbat. Se aşază pe scaunul pentru musafiri și după banalitățile de rigoare îşi desface  cămașa şi-mi artă cu trişti ochi migdalaţi, un plasture pe umăr

-          Ce-i ăsta?

-          Stimulator

-          Glumești!?

-          Nu. E stimulator cardiac. Am îmbulinat-o!

Ce pot face decât să-l antrenez în divagaţii ca să-l îndepărtze de gândurile negre? Doar mă vizitează ca să mai uite. La plecare îi spun: - Nu e dracu aşa de negru! Uită-te la Saxa, care după ce a trecut pe la Quetzalcoatl bea țuică, ness și fumează făr filtăr ca înainte! Totuși vizita lui Joahann m-a lăsat mai singur, să-mi rumeg întristarea şi speranţa violentă că relele pot fi înfruntate, învinse. Pe modelul Saxa.

                        27 aprilie. Tată iubitor al petuniilor răsădite

 și ucigaș mârșav al șteviei verzi, sănătoase, care ar fi putut rămâne fericită în  turgescența ei - ucigaş prin opărire, asta sunt. Nu pot trece peste ghinionul lui Johann, trădat mișelește de organism. Bolile care lovesc imprevizibil în prietenei sunt ca fulgerele pe cerul înnorat. E absurd să găseşti cuiva vină pentru că există fulgere şi trăsnete. Peştele meu prăjit scoate un fum albastru, dens, ca o cerneală de sepie pe fundalul verde oceanic al ferestrei. Locuitorii oraşelor din deșert au cuhnii afumate și slinoase, pentru că trăiesc natural. Aşa ar trebui să fie toate bucătăriile şi aşa sunt cele de la ţară: afumate, negre. Rama de metal a cornișei lui B1 străpunge ca o sabie de argint cuhnia, gangul și cameradormitor, unde Dana așteaptă cu Fatam pe piept, micul dejun: brânză de burduf, ridichii lunatice (cum le zice ea) și pâine de secară. - Mă simt alintată, îmi citeşte ea gândurile cu o precizie înfiorătoare, ca de obicei. Trebuie să fiu atent: cam uită de la o vreme, dar e tot sensibilă și cu premoniții. Trei nori albi, mari, pe care parcă i-am mai văzut la ocean, vin la geam şi se uită curioşi la mine. O gaiţă cârâie dezaprobator: - Ăștia nu sunt nori oceanici! E respiraţia pădurii! Oare Di Ana mi-a spus cândva aceste lucruri care îmi vin în minte, le-am visat în una din nopţile noastre de orgie, sau sunt amintiri uitate? Să nu-ţi pară rău de nimc din ce faci, să rişti totul, să dansezi noaptea în discoteci ascunse în munte, ridicând picioarele spre tavan, să-ţi priveşti în ochi femeia pe care o vei avea pentru că ea te vrea; viaţa e un somn cu vise pe care cu timpul nu ţi le mai aminteşti sau dacă da, nu mai au nici o importanţă în soarele blând al unei dimineţi îndepărtate. Îmi concentrez micul dejun și prânzul, într-un platou copios: cartofi prăjiţi cu ouă şi peşte, apoi spăl atât de bine farfuriile şi crătiţile, încât nimic nu mai trădează dinamimsmul senzaţiilor şi acţiunilor desfăşurate: foamea viscerală, spintecarea aztecă a cartofilor, zdrobirea ouălor din care puteau ieși păsări  – un viitor distrus. Pe micul ecran, un băiețel şi o fetiță în alb cântă italieneşte în faţa unei săli transfigurate de emoţia puştilor care pozează în eroi romantici. De ce ne pretăm să pozăm mereu, de ce nu suntem mulțumiți niciodată cu ceea ce suntem? Mi-a plăcut să cred că eu nu sunt o poză, o minciună. Dar dacă mă mint? Jocul meu și orice alt joc, sunt sortite pieirii. Trăind, nu facem decât să prelungim fiecare, câte o iluzie.

28    aprilie. Vis de Duminică dimineața:

eram un mamifer oceanic, îndrăgostit de o sirenă cu cap de femee şi trup de balenă; i-am cântat zile întregi o melodie pe lungimi de undă mari, neauzite de nimeni în afară de noi, apoi am ieșit la suprafață, în lumina orbitoare a soarelui. Posedam un penis lung de 2,7 metri dar acuplarea nu dura decât 17 secunde - actul sexual era 90% joc, preludiu.  Fatam mă urmăreşte peste tot, semn că vrea carne. Hrănesc cu carne carnivorele iar Dana îmi spune să arunc o tavă de plastic pentru că e plesnită. Ei nu-i plac lucrurile ciobite, mie da, pentru că nimic nu e integru.

-          O s- o găsească băiatul din subsol, când face curat. Are tot ce-i trebuie acolo, majoritatea lucruri plesnite, spune ea.

-          Dar nu poate trece de nivelul zero al existenţei lui - subsolul blocului. Visează  să se însoare cu o fată proprietară de apartament, deasupra.

-          Există orizonturi pe care nu le putem străpunge. Şi ce putem face?

-          Nimic.

M a i

          Trezit abia la ora 10, pentru că e 1 mai muncitoresc,

 visam că eram un bolnav tânăr și frumos într-un spital unde mă plăcea o asitsentă brună, exotică și mă chema la ea acasă, în garsonieră. În dimineaţa însorită, un bondar vine de jos căutând loc de cuib la fiecare etaj, o mierlă neagră trece în zbor, un guguştiuc se însoreşte pe cablul dintre blocuri. Când ies la prima țigară în logia nordică văd și aud două vecine oprite pe alee să discute: uneia i-a murit ieri o pisică și are ochii umflați de plâns, alteia, acum o lună, soțul. A lucrat ca zeţar şi a acumulat toxine, o aud cum spune. Ne agăţăm de câte o explicaţie, de o justificare, de parcă n-am ști că toţi trebuie să murim din ceva. Poate depista cineva punctul nevralgic dintre multele puncte ale suprafaţei înșelătoare? Nu faptul că acum e moartă și atunci era vie mă îndurerează, ci agonia, nedreptatea suferinței ei, spune mama pisicuței. Ia te uită la fațada lui B1! Și-a pus deja la geamuri ecrane contra caniculei: pânze grena, ocru, violet şi folii orbitoare de staniol. La o fereastră, o fată îşi ţine capul cu coc într-o mână şi cu cealaltă se sprijină de pervaz. E „Fata din lună” sau Fata de pe şezlong pictată de Dana? Chiar merg în cameradormitor să văd dacă are coc. Are: mare, ca un turban.

                         2 mai. Mult din cele ce se petrec dincolo de paravanul

conștienței, ne rămân inaccesibile, am aflat din Inconştientul cognitiv pe care am terminat-o azi noapte: ce e prea slab, prea rapid sau prea numeros deodată, nu trece bariera conştientului dar îl influenţează. Emoţiile de bază sunt generate automat iar presimţirile ne indică faptul că avem dreptate chiar atunci când nu ştim de ce. Există în adâncul nostru nevăzut, un joc al corelaţiilor, un teatru de culise, unde „actorii” se concurează, se luptă pentru a fi admişi pe scena conştientului. Evenimente minuscule capătă valoare în context, de aceea contează bunăvoinţa şi răbdarea de a te apropia de cineva pe care vrei să-l înţelegi. Cât de greu e totuși să cunoşti ceea ce nici creatorul acestei lumi nu știe că a creat!

                         3 mai. Băiatul hirsut care vinde bere şi ţigări

la buticul non stop, a fost de serviciu azinoapte iar acum e lipsit de vlagă ca o muscă păroasă, suptă de un păianjen. Stă pe pragul cămăruţei şi priveşte dus, în zarea în care încă n-a răsărit soarele. Trec printre câinii care par foarte flămânzi, după entuziasmul cu care dau târcoale sacoșei mele cu sandvișuri cu salam. Mi-e ruşine de foamea şi delicateţea lor de a nu mă ataca:  scot tartinele și îi hrănesc. Sunt destui cârnați și cârnățării pe lume.. Să fie de sufletul pisicii ăsteia călcate de maşină când mai avea doar un metru până la trotuar iar pe ea s-o odihnească dumnezeul pisicilor! În gaura de vierme mă las păcălit de titlu şi cumpăr „Cum să vinzi un elefant albastru”. Pe copertă e un frumos elefant origami albastru, iar în interior capitole cu titluri nostime. Cartea începe cu un domn care vrea să vândă ouă verzi și nu reușește  dar o fată isteaţă forţează ideea şi vinde multe ouă albastre. Asta se numește design experimental: să afli ce ar putea cumpăra clientul chiar dacă el nu știe. E ceva putred în astă Danemarcă! Măcar cu Inconştientul cognitiv nu m-am păcălit. Deşi e aridă, am găsit în ea lucruri care mi-au plăcut, cum e faptul că sistemul nervos simpatic şi parasimpatic seamănă cu doi copii pe un balansoar - când unul e sus celălat e jos şi invers; nu poţi fi şi relaxat şi tensionat în acelaşi timp. În gazeta săptămânală citesc rubrica lui Radu Cosaşu (pseudonim pentru Oscar Rohrlich), pe care-l plac. Am o carte de el, Supravieţuiri, luată pentru titlu, pentru că tot ce există nu sunt decât supravieţuiri ale topitoriilor de lume (Caietul Gri). Radu Cosaşu nu coseşte fân ci idei. Pseudonimul e o formă de libertate ascunsă, ocrotită de o aparență falsă, de o mască. Anonimatul poate conține un deșert al singurătății sau o junglă în care forfotește zadarnic o faună infernală din care nici o specie nu poate străpunge pelicula universului necunoscut. În pseudonimat, ne punem o mască peste chipul nostru real şi zicem: ăsta (altul) sunt eu, luaţi-mă de bun, să vedem dacă joc bine rolul pe care mi l-am propus. Facem asta dintr-o teamă sau dintr-un calcul reparator a ceva care nu ne convine. Am tras de fiare o oră. Am acumulat ritm de rezervă.

                              4 mai. Mă-mbrac cu zâmbetul tău,vara,

când culorile se măsoară în metri și când îți poți cumpăra aparat de rotunjit colţuri, profesional. Astfel de lucruri aud la radio, într-un dadaism al lecturii. Cred că dadaismului ca mecanism, nu i s-au recunoscut marile lui merite ştiinţifice în teoriile întâmplării. Când lumina zilei îşi închide diafragma până la gri întunecat şi începe vântul de seară (ca la ţărmul oceanului), rama ferestrei e un tablou vivant, schimbător: frunzele proaspete ale arţarilor se disting ca un dagherotip pe fondul norilor plumburii, aerul bun, moale, umed, e la fel de curat şi de sănătos, ca acela de pe faleza amintirii deşi vine din  adâncul pădurii, nu din adâncuri oceanice.  Când cade cortina nopţii negre, cum a căzut pentru actorul meu preferat, Ion Lucian cât am fost plecat, mă abţin să dau telefoane nocturne, cum obișnuiesc unii. Nici nu mi-am dat seama când m-a prins răcoarea miezului nopţii dezbrăcat, în cuhnie. Îmi pun halatul albastru, bordat cu valuri greceşti argintii, geometrice şi ies cu Fatam afară, eu la un Camel, ea să asculte cu urechile ciulite și să reconstituie întâmplările discrete din casa scării. Dorm câteva ore şi visez că discutam cu Di Ana:

-          Paravanul dintre noi se  îngroaşă  ca zidurile unei cetăţi, când nu comunicăm

-          Dar la fel de uşor poate cădea, la un semn!

-          Mistic?

-          Nimic nu e imposibil când există încredere. Uneori, ce credem că e neputinţă, slăbiciune, e cea mai mare forţă

-          Forţa slăbiciunii, a fineţii, a delicatului?

-          De ce mă atrage amintirea nebuniilor posibile, rămase în adâncuri neexplorate și neexploatate?

-          Adâncul e periculos. Mai bine rămânem la suprafață.

-          Nici în lumina suprafeţei nu e ușor să exiști. E greu să reziști chiar și o secundă.

-          Deci de fapt, noi trăim extrem de puțin, suntem fulgurații pe lângă care baloanele de săpun sunt eternități greoaie, infinite, plictisitoare?

Nu mai pot adormi. Rămân treaz în calmul aparent al nopţii. Îmi fac o cafea şi ascult radioul în surdină. Dacă totul e doar muzică, drum, poveste, cum spun fizicienii și filosofii, cântecul ne precedă şi ne depăşeşte. Mâine va fi o zi sclipitoare, deși atât de puțin înţeleasă. Suntem datori neînțelesului! Nimic n-ar fi fără el. Sub suprafaţa lui liniștită se ascunde misterul viitorului. Dacă n-ar fi marele întuneric, interiorul ocrotitor, unde ne-am mai naşte şi de unde am mai putea veni noi, pieritorii în lumină, să ascultăm cântecul turturelei în deșertul în care inventăm oaza lumii?  END Turtureaua de silex.

Turtureaua de silex (II. Oceanul)

11    aprilie. În această lume imensă

există păsări minuscule cu un tril atât de dulce şi de gingaş încât abia se lasă auzit. Dar există și Portos cu vocea lui groasă, necenzurată de moftul bunului simţ și pe  care îl lasă rece dacă strică armonia fină a dimineţii. Camarazii din Războiul Vântului dorm încă duşi, când Portos declară în megafon, că se duce la gârlă, ceea ce și face, cu paşi atât de rari şi de apăsaţi, că se zguduie prundişul. Șopârla mimetică Uromastyx, e acum cenuşie și împinge vârtos cele două pietre în care am înţepenit-o, proptindu-se pe picoarele din spate revenite la  normal. O vom elibera. Braco aduce doi șoareci cu trompă, Elephantulus, morţi: zâmbesc cu cei doi dinţi curbaţi pe sub  trompa lungă, neagră, lucioasă, cu vibrize lungi, care nu vor mai vibra niciodată. Ciocârlia cântă fericită, ascunsă dincolo de pătura de nori. O forţă tăioasă nivelează munţii tabulari şi zidurile Qsarului părăsit, ascuns după foca decapitată. - Zici că în Capitoliu locuieşti lângă Spitalul de Nebuni? Mă întreabă Saxa care vine de la lac cu două oale mari de inox, spălate lună - De ce mă întrebi? - Sper că ai pe acolo nişte relaţii. - Nu am, dar pot găsi. Pentru cine? - Pentru mine.  Am luat-o razna! M-am îndrăgostit de pietre, ca tine. Strângem bivuacul. Amoc îmi repară o tijă de cort ruptă de vânt, cu o ţevuşoară de aluminiu luată special de acasă, Papion o ţine o pungă de perfuzii în rucsăcel din care suge apă prin furtun ca o cămilă din cocoşă. Doi palmieri uscaţi de pe coama dealului, ne fac semne de adio. Plecăm - mozaicul de pietricele e înlocuit de bolovani mari între care doi, oavali, sunt văruiţi în chip de borne. E plăcută prospeţimea orăşelului prin care trece o frumoasă domnişoară pe bicicletă printre turnuri, creneluri şi arcade, e reconfortant să scanezi cu privirea numele firmei „Restaurant Exupery”, unde probabil la micul dejun se consumă croissant şi se vorbeşte franţuzeşte. Autobuzul municipal, galben ca şofranul, alunecă pe bulevardul cu lampioane şi palmieri, spre munţii înzăpeziți. Două late trotuare din gresie roz  semnul grandorii apropiate a cestui oraș și poate a multor altora. Ne înfigem ca o pană îngustă, în miezul acestei lumi străine, sădite între uriașii munţi arizi, pe care curg râuri rare şi sărace, ca bucuriile într-un deşert care a îmnebunit și a luat-o direct în sus, spre Dumnezeu. Văile adânci şi întortochiate, nu au mai multă apă decât le trebuie ca să curgă iar munţii nu-şi găsesc doritul rai al verdeții, cu cât urcă  mai sus. După nesfârșite ocolișuri și serpentine, când apar câteva case de piatră tăioasă sau lut mohorât, între terne, apăsătoare şi aspre steiuri montane, trec siluete înfăşurate în linţolii pământii. Cum se mulţumesc oamenii ăştia să locuiască în astfel de vizuini nefinisate, fără vreo dorință de înveselire a cuibului vieţii lor? Sunt  ca păsările prea ameţite de înălţimi sau ca jivinele cu blană deasă, mulţumite doar să supravieţuiască, sau poate în interiorul lor vieţuiesc atît de fierbinte şi de dulce încât exteriorul nu mai contează? A avea o tichie curată, cu dantelă şi o mustaţă frumos tunsă, e un lux de vedetă. Să trăieşti liniştit acolo unde ţi-a fost dat, ignorând marile prezenţe ostile, spun tufişurile rotunde ca nişte ciuperci, căţărate sus de tot, pe pantele nemilos de abrupte, închise în cercul  clorofilei lor, ca sângele nostru roşu şi propria noastră încredere, închise în noi - în singurătatea ființei. Nu trebuie să înfrunţi curbele când șofezi pe munți înalți, cu văi uriașe, ci să le urmezi docil, dar Amoc conduce neglijent, când violent,când somnolent. Curând, avem dovada proaspătă, spectaculoasă, a ceea ce se poate întâmpla: un Tir răsturnat, cu cabina zdrobită. Și tot curând, Amoc nu prevede o întâlnire în curbă şi trece periculos, cu o roată deasupra prăpastiei, aruncând o jerbă de criblură ca un foc de artificii în văzduhul imponderabil. După ce ne ridicăm deasupra valului de adrenalină care ne-a scăldat subit, ascultăm fericiţi că trăim încă, discuția veselă a piţigoilor prin geamul deschis. Şoseaua care continuă să îmbrăţişeze delicat piscurile de dincolo de prăpastie, semn că există speranță, ne ridică moralul și ne face să simțim foamea. - Locuinţe din astea, cu acoperişuri tasate, călcate în picioare de uriaşi, sunt şi în China, zice Saxa căscând gura ca un peşte, ca să scap de pocnetele din urechi. Încercăm să ne potolim foamea pe prispa unui local dintr-o curbă mai lină unde oprim şi comandăm tajiné de oaie grasă cu legume, coapte 4 ore în vasul de lut ars cu capac țuguiat.   Înainte de Oraşul Roșu pe care vrem să-l vizităm mâine  soluţionez din timp criza campării, găsind cel mai înflorit loc de până acum. Colectez o mulțime de insecte pe o pajişte unde o fetiţă de vreo 5 ani, Ann, care paşte o văcuţă, se ține după mine ca scaiul și mă sâcâie prin semne, să-i dau ceva. Mă întorc la mașini, de unde-i aduc pateuri, pixuri şi bani. Nu e singură, e cu sora ei frumoasă, pe nume Sara, după cum  o strigă cea mică. După atracția reciprocă ce pare să fi existat între mine și Sara dinainte de a ne întâlni, nu cred să fie Sara cea din cântecul din cuhnia mea, care trimite scrisori fără răspuns. Încep să-i înţeleg pe sultani şi nevoia lor de haremuri?. Cert e că aş rămâne aici două zile să mai colectez câte ceva, nu atât pentru Sara ci pentru că sunt pârâiaşe, e verdeață şi oamenii sunt toleranţi.

12    aprilie. De azi noapte plouă neîntrerupt,

   nu torenţial - liniştit, ca la munte. Pe la şapte, când am tras fermuarul cortului, flotila de stârci profilată pe cerul gri nu părea să fie un semn de îndreptare a vremii. Strângem tabăra pe ploaie, ne udăm  şi ne umplem de noroi. Cel mai ud e Saxa care ne povestește: - Când am simţit ploaia eram deja ud. Am rulat tarhatul ca pe o sarma şi l-am băgat sub maşină. Pe drum întâlnim ueduri înviorate de pâraie. Aici, ca şi în unele suflete, totul e alcătuit din excese armonizate absurd: secetă şi inundaţii, ariditate şi pieţe supraîncărcate, căsuţe abia ridicate din lut şi oraşe mari, cu porţi de marmură. În Orașul Roșu rătăcesc cu Saxa prin labirinturile zidurilor umbroase, prin ganguri, printre case cu portaluri de marmură verde și vrejuri aurii, negre sau stacojii, până ce ieşim la larg în piaţa din faţa Marii Moschei; în vârful elanului ei de piatră sobră, se înşiră în sus patru sfere de aur, cu diametre descrescătoare, ultima semănând cu un ac de scorpion. Aceste iarmaroace sunt antipodul singurătăţii. Deşertul deschis, tăcut, însorit, ca și jungla oprimată de umezeală, de umbră și de excese vegetale şi animale, produc aceeaşi singurătate densă, maximă. Iarmaroacele cu aglomerări sesamice de mărfuri, oameni, cuvinte, sunt produse aproape identice ale deşertului și sale pădurii tropicale. În Piaţa Nebună cobrele şi mînuitorii lor sunt în acelaşi loc de acum cinci ani. Nu văd pieile de piton, oăle de struţ, cameleonii vii sau uscaţi. Mâncăm și aici un tajiné cald, cu furculiţe strâmbe şi cu şerveţele din hârtie de împachetat, gata pătate (refolosite?), apoi sătui, ne delectăm cu imaginile mizeriei endemice din cuhniile endemice, improvizate pe ganguri, printre ibrice şi farfurii pictate. În timp ce mâncăm, muezinul reînnoiește ardent, promisiunea de credință față de Allah, cântând în Marea Moschee de 950 de ani neîntrerupt. Încercăm să ieşim strecurându-ne caravana printre zidurile răpănoase, cu feronerii decimate de rugină; ca să prindă o portiţă liberă în aglomerație, Amoc bruschează acceleraţia şi scoate fum din cauciucuri, ignorând  semnele colegilor de trafic - degete înfipte în cap ca nişte burghie – care întreabă clar: eşti nebun? Nu-mi pasă nici de aglomeraţie nici de traseul din care nu ştim decât direcţia, nici că nu știm unde, când şi cum vom înnopta. O şoferiţă  de Logan are un ten neted, ochi ca măslinele negre, gene lungi, întoarse. Nu mai contează nimic, pentru nici unul dintre noi: totul e vărsat! Anarhia exterioară o reflectă pe cea interioară, totul se rostogoleşte natural, înainte. Unele femei au o aură misterioasă, atrăgătoare, provenind din amestecul asiatic, african și european. În mașini e din ce în ce mai mare aglomerat: țesături, farfurii, genţi de piele, papuci turceşti, sticle goale, rucsaci și picioare înţepenite între ele ca în beton. După cum arată unele străduţe, se pare că acolo se produce pe loc şi se şi vinde, tot ce poate avea nevoie un om. Pe băieți îi atrag cel mai mult ochioasle şi botoasele puştoaice şi domnişoare, care devin tot mai numeroase, sau am luat-o noi razna, cu toţii. - Dragostea a fost inventată de evrei ca să nu dea bani pe curve, mormăie Amoc în barbă.    Alunecăm în continuare pe placa de surf a  nepăsării; a stat ploaia şi soarele se uită mirat la noi printre pleoape plumburii când reuşim să ieşim din cercul vicios al oraşului bazar. Pe retina memoriei de scurtă durată îmi rămâne carnagiul animalelor şi fructelor cultivate doar pentru a fi sacrificate; devin atât de melancolic vâzând mieii jupuiți și hidoşenia necesităţii de ne devora unii pe alţii încât o dau pe versuri mediocre: Stau mieii goi şi atârnaţi în noapte /când foamea surdă-n cerc le dă târcoale./  Sânt luminate cald, ucise trupuri / În blânde pieţe paşnic colorate. Fugim de ploaie prin ploaie, făcând haz de necaz, sfidând norii negri şi ajungem noaptea, în acelaşi loc – la Ocean! ( cum poate încăpea un ocean în cuvântul din trei litere loc, e un mister; dar parcă cer nu e tot din trei litere?) La regăsire, locurile cunoscute par mai primitoare decât cele noi dar nu sunt niciodată la fel. În urmă cu zece minute erau stele, acum picură şi ţin agenda  sub geacă pentru a o apăra de atacul micilor furnici de apă. La lumina lămpilor frontale băieţii înfulecă porții pantagruelice de pateu, slănină şi usturoi cu lipie şi se lasă imediat înghițiți  de tentaculele de calamr ale somnului. Eu nu adorm, tulburat de foşnetul uriaș al valurilor  lovind faleza, de ţipetele păsărilor marine necunoscute, încercând să disting siluetele arganilor ţepoşi, pe cerul luminat intermitent de Far. E una din nopţile memorabile ale vieţii mele. Nu ştiu ce va fi mâine dar acum sunt fericit. 

                                  13 aprilie, la prora unei noi zile însorite.

Vârful navei dimineții se naște din umbra dunei înalte, pe plaja unde aduce Oceanul arabescuri de spumă. Tufişurile dese mă ascund de cercul taberei. Păsările albe se nasc din spuma valurilor, departe, în stânga, unde ţărmul coteşte larg, ca un bumerang cosmic. Încerc să descriu hurducăielile de care de luptă pe dalele de apă şi paşii de plumb ai Zeului, pe treptele descendente ale căderilor fluide, în scocul de moară neoprită a universului, fără nici o intenţie literară. Aș vrea doar să captez cât pot de exact, ce văd şi ce aud. Dacă s-ar putea înregistra pe un substrat tehnic, reflectarea în minte a lumii palpabile, poezia n-ar mai fi necesară ca specie literară.  Dar asta e la fel de imposibil ca şi când ai vrea să pictezi chipul lui Dumnezeu. Sunt din nou aici, la ţărmul  Uriaşului oprit cu precizie de câțiva metri lângă cortul meu. Mi-a permis cu generozitatesă-l ignor, ca să adorm liniştit. Dacă timpul de acum nu ar fi efemer, ar intra adânc în mine, în cantităţi uriaşe, răcorind caniculele din celălalt capăt al vieţii mele. După urmele tripodului şi căușul unde şi-a înfipt sticluţa cu ness, se pare că Saxa a fost aici înaintea mea. A stat până ce l-a cuprins umezeala, cum m-a cuprins pe mine acum. Uneori ştim exact ce simte celălalt, pentru că suntem asemănători între noi ca păsările de deasupra valurilor şi ca valurile care reintră în mare cu un plescăit de săritori în adânc, de pe trambuline înalte. Încă de dimineaţă mă gândesc că mi-ar plăcea să rămân definitiv aici, chiar după ce voi pleca. Cum ar fi posibil așa ceva, încă nu știu. Ce știu e că azi voi rătăci pe ţărmul dintre apă şi uscat, ca o şopârlă, în pielea goală, voi face abstracţie de ce credeam că sunt, nu voi avea chip, trup şi nume. Voi fi ceva neprins în mrejele vreunei contabilități, mă voi pierde de mine. Oare unde şi cum or fi dormit azinoapte cei trei pescăruşi care stau pe nisip, cu gâtul alb în soare şi-şi deschid din când în când marile aripi cenuşii ca să se dezmorţească? Doar câţiva paşi despart vastitatea oceanului de filigranul vieţii în tabără. E de ajuns să cobori de pe unul din dromaderii de nisip îngenunchiați pe marginea vidului. În micul cerc al amicilor, înconjurat de cercul mai mare al  arganilor cu coronament turtit ca nişte pălării date pe ceafă, Braco spune că  i-ar plăcea să prindă o veveriţă de pământ.

-          Astea sunt veveriţe sau sunt popândăi? Întreabă Portos

-          Mai mult popândăi.

-           Deci everițele se trag din popândăi?

-           Da, dar foarte de departe, cum ne tragem noi din mamiferele arboricole nocturne care se ascundeau în pădure de dinozauri. – Oare tot ceea ce există trebuie să se ascundă de ceva? Mă întreb eu în gând.

-          Grasul ăla de pe capul lui Beethowen e sfrânciog? Îl sâcâie grasul de Portos pe Braco arătându-i o pasăre pe un argan cu coronament atât de asemănător cu capul lui Beethowen încât meritul lui poetic e minor.

-          După coadă, da.

Avem noroc de încă o zi frumoasă la ocean, în care soarele, vântul și libertatea, îşi dau mâna în a ne salva de noi înşine, de meschinăria grijilor noastre obscure, de viziunea noastră de melc ce nu zărește decât la 6 mm în față. Pe cerul albastru, norul alb ca o ţestoasă de fildeş se transformă într-un crab de marmură, păianjenul de chihlimbar devine marmotă și vântul de înălţime le răsuceşte împreună pe toate, într-un şarpe alb care-şi înghite coada. Noi, cu toţii, cei care trăim pe pământ și însuși pământul pe care hălăduim, suntem creaţia oceanului. Regret că se apropie ziua în care voi fi obligat să părăsesc aceste locuri, chiar zburând și înfigându-mă cu ciocul în infinitul albastru dintre nori. Numai zburând fericiţi ar trebui să ne deplasăm între clipe, lucruri şi reflectări. -Mergem la râu, punem capcane pentru şopârle şi să adunăm scarabei, face planul  cu glas tare Papion iar vocea îi e dusă de vânt până la cortul lui Saxa care s-a hotărât să doarmă într-un cort de trei persoane, singur! – Io trebuie să trag un gât de wisky ca să ajung la nivelul tău de entuziasm! spune Saxa, trecând imediat la fapte. Iar eu  a trebuit să plec atât de departe, ca să ajung la nivelul lor. Scos din cort de căldură, Sena se aşează în centrul cercului netrasat, pe fotoliul cu braţe, pune picior peste picior şi începe să emită păreri  critice despre tot. - Pe mine mă complexează hărnicia lui Habotnik, fac greșeala să spun cu glas tare. Sena mă etcichetează imediat drept complexat. Îmi ia apărarea ”Beethowen”, care se înclină elastic spre turma de capre albe a norilor, alergând să pască iarba albastră a văzduhului. Dincolo de dune, printre umbrele mari ale păsărilor marine, răsar parapantele colorate ale keiturilor. Nu voi simți niciodată ce simt ei, deşi îi oglindesc. Reflectarea ca oglindire, fericeşte şi umileşte simultan. Un mare şi bătrân scorpion, se plimbă imprudent la marginea unui bolovan dar nu-l colectez. Am depăşit satisfacţiile infantile ale zoologului pasionat până la braconaj. N-ar trebui să invidiem nici zborul, nici plutirea, nici ascunderea. Le avem în noi pe toate. Aici,  unde m-am ascuns de vânt şi de băieţi ca să fac plajă gol, oceanul se vede puţin dar se bănuiește sub zborul înalt al pescărușilor. Când pescăruşii zboară sus // La marginea imensităţii// Oceanul se vede mic printre argani, // cât două palme: // palma  mea şi a ta. // Vom aştepta împreună // Să ne aducă seara // Cea mai mare lună răsărită  pe pământ vreodată // Și cea mai luminoasă privire: //A ochilor care au uitat întunericul. Am stat toată ziua de azi la plajă, mi-am simţit pielea fierbinte și inima părăsită de gânduri meschine. Vântul a continuat să spulbere orice încruntare posibilă a vremii. După delicioasa ciorbă de miel gătită de Amoc, m-am întors pe dune să privesc dezlănţuirea valurilor răsucite în suluri enorme, de peste 10 metri, cu exteriorul spulberat de vânt. Nu sunt singur - vine fredonând din spate Saxa, care mă depășește pe o traiectorie perfect perpendiculară pe linia apei. E un tip perpendicular. Silueta lui în geaca de piele, e minusculă pe lîngă valurile colosale. Omul e ceva mult mai mic decât o furnică, în mărimea lumii. Praful care alergă pe deasupra nisipului vălurit nu modifică striurule, le ecranează, făcând să pară că se mişcă ele. Când cobor spre apă, aflu de ce a mers Saxa perpendicular: îi intra în ochi nisipul stârnit de vânt și a fost obligat la drumul cel mai scurt. Fuioarele de nisip duse de vânt, ne umplu ghetele şi ciorapii cu nisip. Dinspre mare, soldații popoarelor de apă iau cu asalt ţărmul, în revoluția lor de seară. Sunt ucişi pe loc. Sângele lor limpede şi rece sare la zeci de metri de zidurile efemere clădite din trupurile lor. Natura e nebună dar asta e treaba ei. A noastră e acel ceva mic, strict personal, numit sănătate.

                       14 aprilie. Trezit foarte devreme, observ picături pe cort.

   E senin dar e rouă. Semiluna coboară în picaj deasupra mea, ca o navă cosmică. Un dromader de nisip îmi îngăduie să-l încalec desculţ, să privesc de pe greabănul lui tabăra de sub argani şi răsăritul care promite o zi sclipitoare. Ultima. Lângă apă, remarc dimia de tuareg cu glugă și cu ciucure, a lui Saxa. La ce oră s-o fi trezit, că acum are cort şi deci ar putea să doarmă mai mult? E un habotnic al admirării peisajului. Oceanul şi-a redus motoarele și în acalmia matinală îmi amintesc lunga discuţie avută  ieri cu el, pe plajă, când spunea: am fost pasionat de cercetare ca și tine, dar nu mai sunt. M-am dus ca bolovanul la fund, în lacul pasiunii, cu tot ce eram: carne, oase, bani, sănătate, suflet. N-am precupeţit nimic. Însă pe măsură ce mai aflam ceva, mă uşuram, deveneam poros ca spuma de mare şi am ajuns de unde am plecat: la suprafaţă. Ştiinţa pentru mine, a redevenit oarbă ca şi neştiinţa. Singura cale rămasă e asta pe care suntem noi acum:  calea clipei. -La asta mă gândeam şi eu.- Ştii ce am de gând să fac poimâine când zbor la Paris? Să trag o fugă de acolo, până în Noua Caledonie. – Glumeşti - Deloc! E ieftin. Francezii sponsorizează puternic legăturile astea aeriene. Saxa se află cu un pas înaintea mea. Am de învăţat de la el. Ne suntem profesori şi discipoli unii altora simultan, ca pietrele de râu care se şlefuiesc unele pe altele. - Ştii ce am făcut astă vară dacă am văzut că nevastă-mea refuză să stea cu mine în natură iar puştii mei nu vor decât să se fâţâie  cu motocicletele prin urbe? M-am suit în maşină, am făcut 1000 de km în sud şi nu m-am oprit până pe plaja de la de la Y. pe care o știi - am băgat soare în mine cât un deșert şi am băut bere cât un ocean. Omul are de rezolvat în viață o singură problemă: libertatea.

-          Și cum o rezolvi? cu pietre şlefuite şi melci sparţi în formă de amforă cu tortițe, adunați de pe plajă?

-          Ca și tine: zici că băţul ăsta seamănă cu un Plesiosaurus, mai ales după ochi. De unde ştii tu cum arată un ochi de Plesiozaur?

-          De la şopârle. Sunt similarităţi la toate nivelele, de la exterior la interior. „De vrei să ştii ce e în miezul pietrei priveşte-o piatră spartă” zicea un poet.

-          Tu erai poetul? Ai dreptate: nu-ţi mai pierzi timpul cu cercetări zadarnice și nu trebuie să ucizi ca să afli, cum fac guşterii noştri.

-          Totul se află sub ochii noştri și noi nu vedem nimic. Aş fi încântat să-ţi scrii și tu pe calculator jurnalele. Mi-ar plăcea să văd cum se oglindesc și în viziunea ta, drumurile noastre. Va veni o vreme când n-o să mai putem face altceva decât să citim.

-          Aiurea! Eu nu am gena bătrâneţii.

   Disperaţi că nu mai au când să captureze ce și-au propus şi e ultima zi de teren, Habo, Braco şi Portos mă enervează în diminaţa asta: se comportă exact ca mine nu demult, când credeam că sunt ce nu eram. Unul se crede savant, unul vânător şi unul se află în treabă de expediționar. Îmi iau o sticlă cu apă şi plec să nu-i mai văd şi să nu-i mai aud. Nici poetul nu e scutit de meschinăria subiectivității, de judecăți pripite, și cât mi-aş dori ca lumea să fie mai sinceră, ca să mă simt şi eu bine în mijlocul ei!  - Unde pleci nemâncat? mă întreabă Portos. Îi răspunde Akad: - Să scrie. E mai bogat decât noi, pentru că a scris. Când trec pe lângă cortul pe care şi-l montase doar ca să facă un depozit de bere la o jumătate de metru în nisipul din verandă (fapt divulgat doar mie), Saxa îmi pasează un Heineken rece. Aş greşi dacă nu m-aș îndepărta de tabără acum, în ultimele momente, când e soare şi libertatea încă mai începe de la vârful bocancilor. Ar însemna să nu aplic nici una din lecţiile lui Saxa. Câte lecţii ne dau toate, mari şi mici din preajmă şi din depărtare, iar noi nu pricepem şi nu aplicăm! Găsesc un cuib al libertății, între tufișuri: orizonturi îndepărtate până la cercul Capitoliului din care am plecat, aerul plin de triluri, aerosoli, valuri albe, arbuști necunscuți, cactuşi  ca lumânările verzi. Știu că nu poţi avea mereu şi oriunde soare generos, pescăruşi de un alb poetic (deşi înfometaţi şi nemiloşi în înhăţarea peştelui din valuri), că oricât ar fi ar fi de neîngrădit acest aici, îndepărtatul acolo, de unde ai plecat, nu te părăsește niciodată. Dar poţi găsi mereu ceva interesant, în orice imediat dacă te laşi învăţat de el cum să-l priveşti. Acest aici, de exemplu, e compus dintr-o călătorie mare, cu avionul şi una minusculă, cu piciorul care pășește dincolo de cercul noii proximităţi. Fericirea e o plecare din tot ce ești, rămânând totuși tu. Lecţiile esenţiale au acest defect: cu cât sunt mai simple şi mai la îndemână cu atât sunt mai greu de priceput și de aplicat. Trebuie să aplici, ca Saxa şi ca Şeicaru - „Aruncarea în valuri”.

  Pe plajă, nimic nu mai e în dimineaţă ca în seară: vântul și-a lăsat biciurile deoparte, valurile vin calme, aproape leneşe la ţărm, o ploşniţă verde stă pitită în tufişul de euforbii. Cât am căutat insecte, fie și ploșnițe! când poate în fiecare euforbie era pitită măcar o ploşniţă, sub nasul meu, peste tot, și eu nu le-am găsit; un gândac apare greoi, ca un tanc mic şi negru în grădina japoneză de nisip, tapetată cu pietricele rotunde, colorate, îngropate pe jumătate. Dacă nu am colectat heteropterul, iert şi gândacul. Cine sunt eu, să iert de moarte şi să las în viaţă ? Mai bine aș încerca să aflu cum să trăiesc ca să mă simt liber şi fericit. Saxa zice: să nu-ți pese de nimic, să pleci mereu undeva. Di Ana și Zarathustra cu plecările şi revenirile lor permanente, la fel. Un florinte țintește cu laserul trilului un scarabeu bombănitor, un măgar rage departe, vântul îi captează ecoul şi-l aruncă în glumă aici. Nu-mi vine să cred că şi această călătorie îndepărtată s-a terminat. Stau la soare gol, în peisajul de carte poştală al oceanului cu mult verde, alb, albastru – ilustrată ce nu poate fi trimisă, fiind prea mare. E o atmosferă prietenoasă, altfel nu-mi explic cum acceptă Amoc cicălelile de babă cârcotaşă ale lui Sena care se dă atotştiutor și pe el îl prezintă ca năuc şi neputincios și el nu se supără. Am fost la râu şi am alergat nişte gândaci repezi. Tehnica e să arunc plasa de sus dar când mă apropii ei mă văd și decolează oblic, încercând să scape. Când îi înhaţ îşi înfig mndibulele până la la rădăcină în deget - au muşchi şi cleşti, nu glumă! Doi scarabei  munceau să împingă o bilă de bălegar de 5 - 6 ori mai mare decât ei. Râul m-a dezămăgit printr-o intrare insignifiantă în ocean. De sub pălăria din 6 – 7 straturi de crengi întreţesute și frunze ca nişte mici iatagane care taie vântul, privesc umbrele păsărilor marine trecând peste dune și peste copaci, spre oceanul care sclipește și foşneşte. O aspră, strălucitoare şi contrastantă zi, se înclină ca un avion, pe o aripă, la coborâre, în ultima după amiază a aventurii.

15    aprilie - Plecarea din plecare.

    Urmele mici şi delicate ale gândăceilor, pe nisipul foarte fin, mă duc din nou la Ocean. Înseamnă că nu în deşert, ci la Ocean voiam să ajung, când visam să plec din Capitoliu. Gri albăstrui, cu puţin verde, e ținuta de azi a Oceanului, împodobit cu gulere de arabescuri de spumă pe plajă. Cei 5 pescăruşi care zboară calm, razant, suntem noi: Fatam, Dana, eu, Di Ana, Elis.  Suntem cu toţii la Ocean, de unde o specie terestră ca mine nu poate ajunge mai departe. De aici, orice plecare nu poate fi decât întoarcere. Sub norii vagi, neformaţi, se încolăcesc urmele duble, paralele, ale unui atv plimbat de plăcere pe plajă sau ca să adune kaiturile? Stau cu fața la  ocean și cu spatele la tabără şi mai ales la Habotnik, preocupat de prăzile lui - oare ce a mai ucis în zi de Paşte ortodox? O fi el catolic dar se putea abține să pună capcane, din respect pentru noi, ortodocșii. Mă îndepărtez de micul cerc al taberei, păşind desculț pe nisipul virgin al dunelor, refăcut în fiecare noapte  ca apa în fântână. Pe nisip sunt beţe cenușii, şlefuite în formă de delfini, melci sparţi în formă de  amforă şi  pietre cu chip uman. Oare de ce e atât de grea despărţirea, sfârşitul şi atât de stresant începutul, pentru orice acțiune și orice viață? De departe, apa pare limpede, verzuie, dar de aproape e tulbure pe distanţă de kilometri. Distanţarea și nopțile dormite pe plajă mi-au adus liniștea. Ar trebui să dorm în cort pe nisip și la marea noastră. Avem și noi marea noastră. În noi, în fiecare, există o mare, poate un ocean. Când suntem disperaţi că ne lipseşte ceva, uităm că avem tot ce ne trebuie în noi, chiar mai mult decât e necesar. Suntem bogaţi şi nu ştim, suntem frumoşi şi nu ne vedem, suntem buni şi ne purtăm răutăcios. Dar acum plecăm. Plecăm din această plecare a noastră de acasă, din nou spre casă, părăsim locul și depărtarea în care el se scufundă înapoi, în sine. Suntem pe drum, printre dealuri  galbene cu argani verzi, cu flori mici, mov şi cu fructe pe acelaşi copac, cum se întâmplă și cu portocalii. Lui Saxa îi fug ochii după cetăţi

-          Ce de cetăţi au făcut ăştia!

-          Şi mai fac. Toate casele lor sunt cetăţi. Îi răspunde Amoc

-          Ce şi-a cumpărat Habo de la magazinul de unde nu se mai dădea plecat ? Întreabă Papion

-          Ulei de argan cu aromă de portocale. Pentru bunica prietenei lui. E bun pentru astenii sexuale.

   În chiparoşii înalţi, stârcii albi stau unul lîngă altul ca seminţele de dovleac, lanurile de grâu sunt galbene ca într-o vacanţă, norii pe cerul albastru privesc dincolo de munţii îndepărtaţi; formele lor se schimbă rapid, semn că sus bate vântul. Prin localităţi, aceleaşi ateliere şi magazine în arcadele de la parter, aceleaşi cărnuri agăţate sau fripte cu mult fum, portocali cu globuri aurii, femei ochioase, sprâncenate, sub acelaşi soare arzător.

-          Cum e Levantul e şi Ponantul afirmă a multe știutorul Amoc

-          Adică? întreabă Papion

-          Cum e estul e şi vestul, guștere! Îl informează și mai știutorul Saxa.

   Rămași fără țigări, răsucim tutun în foițe, umplem pipe, facem depăşiri în forţă pe drum drept, cu geamul deschis, care vâjâie ca o aripă de avion. Deasupra capului dat pe spate, norii îşi dispută poetic, tronuri şi regate deasupra deşerturilor. La gândul că acum se termină totul şi voi părăsi aceste locuri, îmi vine să cobor în prima localitate, să mă înfund într-un gang încețoșat de fum și de feţe brune, să mănânc friptură de berbec, să beau cafea tare, să fumez haşiş şi să mă mut pentru totdeauna într-o casă cu covoare şi cadâne. Salutare, în orice univers v-ați afla, Gauguine şi Mermoze, artişti ai penelului, ai văzduhului şi al sexului aleatoriu care nu știu de ce îmi veniți în minte acum! Aproape de capitala Regatului, relieful se scufundă ca într-o mlaştină, în aplatizare. Se pare că asta e tehnica locuitorilor marilor oraşe: se ascund dincolo de ziduri, în labirinturi inconștiente sau asumate. E o cădere să nu te poți menţine în parametrii reliefului, un eşec al existării.

Turtureaua de silex II Oceanul

                         9 aprilie. Direct în China! Direct în China!

mormăie Amoc, sapând cu o lingură de metal în pământ. Nu s-a țicnit - a găsit o monedă veche, de bronz și acum speră să dea peste aur și argint.

-          Am mai văzut unii care au ajuns direct în Kazahstan după o sticlă de palincă

-          Eu ajung nu pe drum, ci direct! Prin pământ!

A fost prea cald noaptea, din cauza bolovanilor încinși; acum cerul e voalat și executăm în silă, mecanic, manejul ridicării taberei pe zăpușeală. Câteva păsări albe, suple, trec pe deasupra noastră pe cerul ca lacrima, cu un fâlfâit muzical.

- Guguştiuci ordinari! Spune cu dispreț profesional Braco. Până unde merge felul diferit de a vedea aceeași lume?

   Muştele care ne tapisează fețele, ne îndeamnă să ne grăbim să ridicăm ancora. Plecăm și în curând pătrundem între munţii arizi ca niște deșerturi verticale. Se înmulțesc oazele şi cimitirele – plantații de curmali alternând cu „plantaţii” de silexuri înfipte în pământ, majoritatea  cu vârfuri tăiate oblic, ca nişte săbii frânte. Ce alt material decât silexul ar putea marca mai bine veşnicia pe această planetă a durității climatice, unde fierul rugineşte iar lemnul plesneşte? Numai în Ţara Munţilor Verzi unde totul e moale şi răcoros, lemnul pare tare. Aici, libertatea spaţiilor nesfârșite are un preț: ariditatea. Locuinţele apărate de pustiu printr-un parapet din pietre, par misterioase dar dincolo de ziduri  misterul e decât o crasă banalitate: o curte cu două trei răzoare, câteva capre şi un balot de paie. În văile mari, adânci și uscate, o prea mare iubire a pierit devastând totul, în primul rând pe sine. Fotografiez cu zoomul micile puncte negre de pe munte şi la mărire observ un animal ciudat: partea din faţă e de capră neagră, cu coarne ascuţite, cea din spate e albă, flocoasă, de oaie. Dincolo de munţii mari se zăresac crestele înzăpezite ale unora şi mai mari, în timp ce un verde timid irizează pantele proximităţii care a născut un oraş de lut. Pe munţii seci apar puncte de vegetaţie rotunde ca nişte negi, în contrapunct cu găurile locunţelor troglodite. Față de orașele noastre încarcerate în ramele ferestrelor rectangulare, realitatea pare complet răsturnată aici: sub arsura luminii spaţiile ridică în cer munţi cu drumuri interminabile, cavalcadele vântului gonesc alături de hergheliile norilor deasupra scheletelor albe. Noaptea, Fata din Lună ascultă sub ciripitul stelelor, ţipătul prăzii încolțite fără scăpare. Tot ceea ce vedem, nu e decât impresie. Ca și în încercarea de a înţelege un suflet, descifrarea chipurilor grandioase ale munţilor și oceanelor, nu e posibilă până la capăt. Dar dacă atât de multă neanimare poate pătrunde în tine prin privirea ta, înseamnă că  tu o conţii şi asta e înspăimântător.

   În micul oraş de munte curat, bine finisat, plin de  coloane şi arcade de culoarea untului, unde ajungem pe seară, plutește o muzică serafică - sufletul oriental, suav, opunându-se asprimii. Cum s-r putea traduce numele de  Errachidia?

                 10 aprilie. Am pătruns pe piste întortochiate, cu Prado 1,

în spirală descendentă, până aproape de malul Lacului. În criza de seară a căutării locului de campare, Amoc susținea că duba nu intră și transmitea prin stație această eroare, pe care am fost obligat s-o jugulez din nou, din fașă. Am reuşit să aruncăm corturile fix cu o jumătate de oră înainte de căderea nopții şi seara s-a încheiat fericit, cu ciorbă de linte cu crutoane, pârlite de Sena în tigaia chinezească. Mi-am pus cortul cât am putut de departe de mijlocul taberei dar în mod ciudat, se  aude cea mai slabă tuse şi cel mai mic fâşâit, ca fiind la un metru de mine. Suntem în fundul unei mari depresiuni circulare, unde se manifestă efectul amfiteatrului și al ecoului multiplu. Am adormit uşor, în gâgâiturile anseriformelor, în vocalizele buhaiului de baltă şi scrâșnetele subțiri ale liliecilor.

-          Vedeţi că  sunt scorpioni!

Ne-a avertizat Sena dar Saxa i-a replicat că asta e o poveste de speriat fetele. Substratul nisipos e tapisat cu un mozaic de pietre atâ de frumoase că mi-ar plăcea să car acasă o tonă. Pentru diversitatea acestor bijuterii opace, lucioase, translucide, de la cele cât bobul de mazăre la bolovanii mari, ar fi necesare cataloage cu mii de pagini color. Nu mă pot abţine să nu iau micul bumerang de gresie gri șlefuită, acadeaua glazurată ca un glasspapir, pe cea sticloasă ca zahărul candel şi cubul verde de rahat turcesc. Când spun negru - metalic sau verde - vegetal, pun un regn în oglinda altuia. Această așchie de silex are forma și tonurile bej cu crem, ale turturelei din laboratorul de sub streașină iar asta e  o aripă de pescăruș în zbor. Lacul văzut razant, e o anacondă verde, trasată cu mână expertă, la poalele coamelor îndepărtate, înzăpezite.

-          Asta  roz şi zbârcită e creier de cimpanzeu! Intră Saxa în joc.

-          Poți să negi că ăsta e un cap de şarpe? Uite-i ochiul şi botul!

Așa stau lucrurile unul în faţa altuia, oarbe la frumuseţea lor, imperceptibilă în vecii vecilor, fără mintea noastră.

 Clipocitul valurilor încreţite de adierea vântului nu reușește să tulbure liniștea dimineții. Cupola cerului e tăiată silenţios în două, de linia de vapori a unui avion iar nisipul umed e granița dintre stâncă și apa lacului. Furnicile negre aleargă pe poteci cu un lipăit neauzit de urechea mea uriaşă. Dă semne de trezire broscoiul de azinoapte sau e doar o pasăre cu voce guturală în mijlocul apei? În liniştea subliniată de plescăitul unui peşte enorm, mă dezbrac între tufele unde m-am refugiat spre a mă deconecta de realitate. Nu știu dacă voi reuși: în acest îndepărtat aici, se naşte mereu aproapele și se ţine ca scaiul după mine. Încins la soare, simt izvorând din mine, trecând peste mine şi ascunzându-se în nisip o şopîrliţă fierbinte de sudoare. Pe drumurile lor, furnicile pleacă şi vin, cu o viteză mai mică decît cele din cercul izolat, în care se învîrtesc cu o viteză ameţitoare. În timp ce Akad încalecă coama dealului cu sacoşa cu capcane, un bâtlan aterizeză şi se plimbă pe mal cu mers sacadat, înclinând capul în ritm lent, solemn ca o sondă de ţiţei, ignorând zburătăceala libelulelor acuplate: ea, ca un avion cu fuselaj drept, el curbat ca un arc peste fuselaj. Cum ar fi ca noi să avem organul femel pe o parte a gâtului şi cel mascul în vârful degetlor de la picioare? Dacă am zbura ca libelulele ar fi  normal.  

-     Cum e apa? Aud o voce urmată de un plescăit de peşte mare

-     Răcoroasă.  Saxa îl ademenește pe Portos în apa lacului.

Un deal seamănă cu o focă fără cap - a fost decapitată în timp ce privea de pe malul lacului? Altul e o spinare de animal mare şi fierbinte, al treilea e o cocoaşă de dromader iar al patrulea e un sân de negresă încinsă de soare, spre care mână vântul un călăreţ noros, pe cal alb. Scăldătorii gălăgioşi mă determină să caut alt refugiu, dincolo de un gorgan de piatră verde, unde se află un golf cu o peninsulă, iar pe ea se văd ruinele unui Qsar vechi, în picioare. De aproape, observ o arcadă cu dantelă de marmură – fie că locuitorii satelor din pustiu sunt cinstiţi, fie că luxul îi lasă rece, sau și una și alta. În tabără, Amoc găteşte în soarele fierbinte, ciucit lângă primus. Nu mi-e milă de el. Aseară era să ne rătăceacă pe toţi, când nu era momentul și cine ştie unde am fi fost acum. Vântul dezlănțuit brusc vrea să ne smulgă corturile şi abia le proptitm cu bolovani mari. Aici și acum, închei primul caiet: în vânt şi în soare arzător, în timp ce mi-e foame și mă ustură ochii de la nisipul fin care plutește în aer. Portos mi-a oferit o mică agendă frumos învelită în imitație de piele de șarpe, pe care am început-o cu aceste rânduri. Nu-mi pasă de mine și de nimic! Am ajuns în stadiul de nepăsare totală, nesperată la plecarea de acasă. Călătoria m-a adus cu picioarele pe pământul realităţii, măcar a celei geologice. Lecția din primul caiet pare să fie una singură: trăieşte dezlănţuit! Exteriorizează-te! Dacă vei trăi înlănţuit în interior şi-ţi vei face probleme din orice, vei fi nefericit. Vântul aduce miros de carne prăjită de la primus, saltă din ţarcul de pietre salteaua pneumatică a lui Saxa și o aruncă peste pietre unde se poate sparge; cuibul odată deranjat, toate obiectele lui Saxa încep să zboare spre lac. Să nu-mi pese? Le adun, pentru că şi el ar fi făcut la fel. Problema mea e că nu pot aduna toate pietrele care-mi plac deşi am umplut veranda cortului şi buzunarele sacoşii și mi s-au terminat şi bateriile aparatului foto. Fotografierea ar fi fost  o soluţie. Nu-mi rămâne decât să încerc  să descriu câteva: o aripă de pasăre galbenă, un calmar, peştele lui Brâncuşi, o halva cu alune, un munte mic de calcar cu nori de mâl, o bufniţă mov cu ochi aurii, o focă cu pui, un colț de brânză grasă, o za dintr-o brăţară de jad, o bibilică gri cu puncte albe, piramida lui Keops în marmură macră, un avion în picaj, o ancoră, ghinde şi jir dintr-o pădure de piatră. Toate, pe un singur metru pătrat. În şanţurile nisipoase tăiate de şuvoaie, rădăcinile şi crengile şlefuite, sunt scolopendre, scorpioni, păianjeni – fulgurații ale istoriilor tulburi ale potoapelor care înghit din când în când lumea. Ne devorăm prânzul cu multă carne, piper, ciușcă, usturoi în vântul care-i face vâlvoi mustăţile lui Portos, îi zboară pălăria de piele a lui Akad şi-i smulge din mână sticluţa de vodcă plină cu „şoricioaică”, lui Saxa. Băieţii sunt bine dispuşi, nu se lasă impresionaţi de vânt și o spun.

- Ce-ați vrea mă să fie, ca să vă impresioneze? O viitură, că tot suntem în calea ei? Întreabă Amoc

- Daa! Una mare, să ia salteaua lui Saxa şi să se trezească cu ea noaptea, în mijlocul lacului! Jubilează Papion

- Să mă ia, da să mă treacă dincolo, să nu vă mai aud! zice Saxa.

- Nu vii printre noi, să ne pui un film? Ne-am dat cu cremă Nivea şi avem şi şerveţele umede pentru când facem pipi, îl strigă Portos pe Sena care are o criză de singurătate

- Dacă vin, o să vă intre o sulă de măgar în urechi! Amenință el.

   Încântat de noua mea agendă de piele de șarpe, un peşte abisal cu gura căscată şi ochi fosforescenți mă priveşte insistent dintr-o piatră mică de sub pragul dubei, în timp ce Akad intră pentru siestă în cort ca să se apere de praf.  La munţii cu creste înzăpezite nu ajunge niciodată praful şi căldura meleagurilor de jos. Întâmplările prin care au trecut pietrele de aici par mai numeroase decât mica întâmplare numită viaţă. Habo strigă de departe, arătând cu braţele deschise lungimea animalului prins într-o capcană: o şopârlă de peste o jumătate de metru, de un ocru aprins. Habo crede că noi n-am mai văzut aşa ceva dar de fapt el n-a mai văzut. E lovită lombar şi nu-şi mişcă picioarele din spate. Va deveni exponat de muzeu? Mai fragilă şi mai pieritoare, viaţa e mai rapidă decât metabolismul ființelor lente care sunt pietrele.